Nu am fugit niciodată în lume cu Constantin Preda

Am un defect. Mă îndrăgostesc de artiști. Cu cât sunt mai mari, mai sensibili, mai fără seamăn pe lume, cu atât inima mea o ia mai tare la trap, într-o îndrăzneală care rostogolește admirația într-o zonă a omenescului din care nu mai știu, apoi, cum să evadez, pentru ca nu cumva să năruiesc ceva…

În copilărie m-am îndrăgostit de Leonida Neamțu, un scriitor care-și trimitea de undeva din provincie cărțile splendide să fie publicate la București, iar de acolo plecau mai departe, către întreaga țară. Nu știam pe atunci dacă Leonida Neamțu era tânăr sau bătrân, frumos sau urât, și nici nu exista internetul ca să îmi îngăduie să aflu vreun amănunt despre omul din spatele poveștilor care mă fascinau. Culmea este că nu am văzut niciodată poze cu scriitorul misterios care, prin ciudata și atât de splendida lui carte, Legenda cavalerilor absenți, mi-a schimbat felul de a vedea și de a căuta iubirea. Între timp a plecat dintre noi, fără să-i pot vedea vreodată chipul. A murit tânăr. Iar eu caut în continuare măcar o fotografie cu el, așa cum am nevoie, măcar din când în când, să văd fotografiile celor care locuiesc departe de mine, iar eu îi port mereu în inima mea.
De-atunci încoace, îmi trăiesc viața la fel, îndrăgostindu-mă de artiști și adunându-i pe toți în cele patru cămăruțe înguste și, totuși, atât de încăpătoare, ale inimii mele, închipuindu-mi cum ar fi fost dacă aș fi putut trăi lângă ei ca femeie, nu ca admiratoare, și răspunzându-mi mereu cu aceeași ridicare timidă, adunată, din umeri…  Aș fi putut să fug în lume cu Nikita Mihalkov. Dacă m-ar fi luat cu el, aș fi plecat atunci, pe loc, fără să privesc în urmă, cum a plecat Larisa, fata fără zestre, pe vaporul pe care era Serghei Sergheevici.
M-am gândit adesea să-i propun lui Nae Caranfil aceeași plecare pe coclauri, să reîncepem lumea, el și eu, după ce am lăsat bogătașilor toate acțiunile noastre la viața și la lumile construite cu trudă, cum a făcut personajul lui, Grig, în Restul e tăcere.
Știu sigur că pe Peter Gabriel, reperul meu de frumusețe în muzică, l-aș fi iubit devotat și temeinic, rugându-l să-mi dedice, din când în când, piesa care reașază măsurile iubirii pe linii de portativ și cuvinte curate. In your eyes, the light, the heat…
Sunt, toate, iubiri trăite doar în gând. Cele mai frumoase iubiri, cele imaginate. Și cred că era cât p’aci să stric o altă dragoste mare, născută din nebuna mea admirație pentru cei care știu să vadă lumea și s-o rânduiască după alte reguli decât ale noastre, ale oamenilor de rând, când, îndrăgostindu-mă de poezia lui Constantin Preda, poetul vieții mele, al trupului și al sufletului meu, m-am hotărât să îi propun cu adevărat să lăsăm tot ce-am adunat în anii noștri tineri – case, copii, căsnicii, slujbe, mașini, ogrăzi, cărți, vrafuri de hârtii, datorii… – și să plecăm amândoi într-un sat uitat de lume, unde să trăim din ceea ce voi cultiva în grădină, să facem alți copii care să fie frați frumoși celor lăsați acasă, să îi aduc foaia albă și ceaiul și să îl las să mă întrebe, cum știe doar el: “ce se va-ntâmpla de-acum cu vara, ce se va-ntâmpla de-acum cu noi, dumnezeu își scutură țigara, iulie se-ascunde sub desiș de ploi”… I-am scris atunci, o scrisoare, o chemare. Am așezat-o pe o coală curată, desenând cuvintele cu stiloul meu cu peniță de aur, iar foaia am stropit-o cu o lacrimă și-o picătură de parfum… Și, peste câteva zile, am auzit o bătaie în ușă, iar inima mea a sărit până în slava cerului și-a bucuriei. Știam că e el. Că m-a ascultat. Că a venit!
În fața ușii mele, însă, nu era decât poștașul. Îmi adusese scrisoarea înapoi, nedesfăcută, necitită, neiubită.
Nu am fugit niciodată în lume cu Constantin Preda, deși aș fi vrut, cândva, atât de mult… Și nici n-am apucat să îi spun, în vorbe limpezi, că aș fi fost gata să las, pentru el, lumea mea uitată. Destinul și-a spus el cuvântul, printr-o tăcere, printr-un timbru rupt, printr-un plic pe care nu l-a lăsat niciodată să ajungă la destinație.
“Așa a vrut soarta”, îi spuneam, de curând, unei prietene dragi, care locuiește în aceeași Craiovă a poetului meu. “Sau poate ar fi fost mai bine să fi știut că, pe vremea aceea, soția lui Constantin lucra la poștă?…”, mi-a răspuns ea, cu un zâmbet care anihila toate tristețile mele neînțelese la timp.
Iar eu am ridicat din umeri, zâmbind, într-un gest timid, adunat, risipit… Tot ceea ce trăim este așa cum trebuia să fie.

P.S. Chiar dacă nu sunt eu, mă simt cea mai frumoasă femeie care l-a iubit vreodată pe Constantin Preda. Măcar așa, între două scrisori plecate la drum spre inima lui și întoarse la a mea, fără noroc. La mulți ani, Constantin Preda!