Denisa Comănescu este poetă, director general al Editurii Humanitas Fiction și cel mai bun editor de carte străină din România. De mai mulți ani, Denisa Comănescu se află în Top 100 de femei de succes, iar Editura Humanitas Fiction a publicat – de la înființarea sa în august 2007 – peste 600 de titluri noi.
Interviu de Simona Preda; Fotografii de Paul Buciuta realizate la librăria Humanitas Kretzulescu
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când s-a întâmplat, cum a avut loc această întâlnire a dumneavoastră cu lumea cărților, cu literatura? Vă invit să începem prin a vorbi despre copilărie, despre cine v-a deschis gustul către lectură…
Denisa Comănescu: M-am născut la Buzău într-o casă mare, casă vagon cum se spunea, o casă pe pământ, cu bucătărie de vară în curte, cu grădină de zarzavat, cu orătănii, cu pisică, cu miel, cu iepure, cu trandafiri mulți, cu un salcâm unde mă refugiam când voia mama să mă altoiască până sosea tata de la tribunal, el era cel care mă salva întotdeauna, o casă care avea o bibliotecă de stejar. Când eram foarte mică, mă apropiam de ea mai ales când mama ștergea praful și atunci mângâiam cotoarele mai arătoase ale cărților. Iarna, întotdeauna mama îmi citea, îmi citea poezie, și primele poezii pe care le-am învățat pe deasupra când aveam vreo cinci ani au fost pastelurile lui Alecsandri. Le repeta mama cu mine până le știam la perfecție și îmi plăceau nespus – vedeam imediat peisajul, vedeam culorile. Prima întrebare pe care i-am pus-o, mi-a spus ea mai târziu, a fost „De ce nu sunt oameni în poezie?“ În biblioteca tatălui meu erau multe cărți în limba franceză, iar eu am învățat franceza devreme, cu o doamnă care trăise la Paris, cu doamna Fany Vasilescu, care avea o metodă specială de a preda franceza. Primea reviste franțuzești de la o rudă plecată și le citeam împreună, de ajunsesem să știu toate can-can-urile din Paris Match. Tatălui meu îi plăcea să călătorească, mergea mult prin țară, adesea mă lua cu el prin Moldova, de unde provenea. Aveam rude în toată Moldova de Jos și de Mijloc, începând de la Adjud, trecând prin Valea Trotușului, Comănești, urcând la Bacău, apoi la Piatra-Neamț, la Târgul Neamț, unde aveam un unchi preot. De la trei-patru ani până către liceu, în fiecare vară mergeam la Agapia și la Văratec la măicuțe și țin minte că am memorat de foarte mică versurile de pe crucea Veronicăi Micle: Și pulbere țărână din tine se alege…, iar măicuța Agăpiuța din Văratic îmi povestise cum a ținut-o în brațe pe Veronica, în 1889, când a murit intoxicată cu ciuperci. Tata m-a dus la mormântul fratelui lui Liviu Rebreanu, Emil Rebreanu, în satul Palanca și mi-a povestit ce s-a întâmplat cu el în 1917. Mi-a pus în mână Pădurea spânzuraților pe la vreo doisprezece ani, cred, romanul având un impact puternic asupra mea. Îmi făceam intrarea în realismul istoric de război, dar și în romanul psihologic. Apoi am început să citesc Balzac și extrăgeam realismul și de acolo. Firește, nu știam să explic lucrul acesta. În același timp, visam la lumea aristocrației balzaciene, de asemenea visam să ajung la Paris. Pe Proust l-am descoperit mult mai târziu și cu el am plonjat în fluxul conștiinței. Pregătirea mi-o făcusem cu romanele lui Camil Petrescu, pe care le devoram pe la cincisprezece ani. Țin minte că în liceu, profesorul Petre Ștefan de literatură universală, un domn cu ștaif, parcă din alte vremuri, care la o vârstă destul de înaintată își vopsea părul negru ca pana corbului, m-a făcut să-i admir pe Corneille și Racine, apoi să înțeleg câte straturi puteau să aibă versurile lui Shakespeare. M-a făcut să citesc și să recitesc Furtuna, să mă gândesc la cuvintele lui Prospero: „We are such stuff / As dreams are made on: and our little life / Is rounded with a sleep“ și la „O brave new world, / That has such people in’t“ prin lentila Mirandei, până a venit șocul distopic de prin 1974, când am citit Minunata lume nouă de Aldous Huxley.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați debutat în 1979 cu un volum intitulat Izgonirea din Paradis, un volum bine primit de critică și premiat. Poezia cum a venit? De ce ați ales poezia?
Denisa Comănescu: De fapt, am început să scriu poezie din clasa a cincea, locuiam lângă gară în Buzău. Școala era foarte aproape, era Școala Generală Numărul 8 de pe strada Colonel Buzoianu, și mă atașasem foarte tare în primele patru clase de banca mea. Când am trecut la gimnaziu s-au schimbat clasele, s-au schimbat colegii, iar eu a trebuit să mă despart de banca mea și i-am scris un fel de elegie. Apoi am publicat poeme la Gazeta de perete, primele au fost pasteluri, dar erau fără rimă. Am îmbrățișat dintr-o dată versul alb, de la început. Nu am avut niciodată o aplecare pentru rimă, cred că și lipsa unei urechi muzicale (părinții mă trimiseseră la lecții de pian de la cinci ani, am suferit enorm că nu-mi ieșea nimic cum trebuie pe clape, dar asta e o altă poveste) a jucat un rol decisiv, sesizam cadența, ritmul, dar îmi era greu cu rima. Și atunci, scriam alb…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și liber.
Denisa Comănescu: Și liber, da. În liceu am debutat la radio, poetul Dan Deșliu realiza emisiuni la radio cu elevi poeți din țară și la un moment dat a ajuns în Buzău, la Liceul Mihail Eminescu. Eu eram elevă în clasa a noua și deja publicasem poezie în Suplimentul literar al ziarului Viața Buzăului. Dan Deșliu mi-a spus atunci că am talent și că am o voce radiofonică. Dincolo de literatură, îmi plăcea chimia, ba chiar am obținut locul întâi pe județ la olimpiada de chimie. Am ajuns prin urmare la olimpiada pe țară, dar aveam un mobil nu prea ortodox, voiam să văd filmul Love story, de care auzisem și care rula numai în capitală. Olimpiada în sine nu m-a mai interesat, pentru mine era important, odată ajunsă aici, să caut cinematograful să văd filmul. Dar trebuie să spun că am avut o dilemă în momentul în care s-au despărțit umanul și realul la liceu, pentru că aveam o profesoară foarte bună de chimie, dar aveam și o profesoară formidabilă de literatură română, Doina Mănoiu. De fapt, ea m-a format în anii aceia. A avut și o moarte frumoasă, a murit la șaptezeci de ani ascultând un concert acasă, într-un fotoliu. În liceu citeam multă poezie, citeam Baudelaire și Rimbaud în franceză, îmi plăcea să le memorez versurile. Mergeam zilnic la librărie să caut noile volume de versuri venite și citeam de-a valma, citeam și Ana Blandiana și Geo Dumitrescu și Nichita Stănescu, și Petre Stoica, și… Devoram aceste volume, dar nu le cumpăram, stăteam în librărie și le citeam. În casă aveam multă proză românească și străină.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și atunci, în acea perioadă, ce visați să deveniți?
Denisa Comănescu: Când eram mică, pentru că recitam bine, voiam să mă fac actriță. Eram pusă la toate serbările să recit Ce-și doresc eu ție, dulce Românie și alte câteva poezii din Eminescu și mă întreb și acum de ce mă oprisem eu la Viața. Și tot recitam Viața și lumea era impresionată, unele persoane mai slabe de înger chiar plângeau.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și ați găsit răspunsul?
Denisa Comănescu: Emoția în fața ființelor fără șansă, poate.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Haideți să vorbim puțin despre Bucureștiul anilor ’70-’80, despre boema literară de aici, despre întâlnirile care v-au marcat în timpul facultății
Denisa Comănescu: Când am ajuns la București, la facultate, nu mă pregătisem să dau la română. Mă pregătisem pentru engleză, dar ceea ce mă atrăgea ca un magnet era limba latină. Am avut un profesor extraordinar în liceu, Ioan Cojocaru, i se dusese vestea, la facultate știau că dacă ești din Buzău ești de-ai lui Cojocaru și acest profesor încă din clasa a noua ne-a ales pe vreo patru-cinci și ne chema acasă de luni până vineri în fiecare după-amiază și făcea cu noi nu numai latină, ci și gramatică română, biologie, drumeții, botanică, era un spirit enciclopedic. Și tot timpul traduceam împreună din De Bello Gallico, pentru că asta era piatra de încercare. Prin urmare, grație acestui profesor, am dat la latină. Și am intrat prima la facultate. După un an, era în 1974, Ceaușescu a dat ordin să se scoată latina din școli și atunci ni s-a spus că putem da examen de diferență la ce vrem, așa că am dat la română – engleză.
Prima întâlnire din facultate care m-a marcat a fost cea cu profesorul Ovid Crohmălniceanu, cu care am avut un curs special de expresionism. A fost un mare profesor. Apoi, bineînțeles, cu Nicolae Manolescu. Și m-a mai marcat întâlnirea cu un profesor pe care eu nu l-am avut nici la curs, nici la seminar, dar cu care mergeam în cercetări folclorice, Alexandru Sincu. Într-o astfel de cercetare la Râul Alb, în vara lui 1974, ne-a citit Exorcistul. Preda teoria literaturii, era diabolic de inteligent și de bine pregătit. M-a apropiat de poezia lui Mircea Ivănescu, a regizat chiar un spectacol studențesc din poezia lui m.i. Dan Grigorescu, care tocmai se întorsese de la Biblioteca Română din New York, unde fusese director, și care ne-a predat un curs special despre literatură și artele plastice, avea o dărnicie extraordinară, ne aducea albume cu mari pictori (și ne ruga să nu pătăm paginile cu cafea și să nu le ardem cu țigara), îmi amintesc că am ținut la cămin un album Dali vreo lună. Avea generozitatea de a ne împrumuta cărți străine imposibil de găsit în România. Apoi Zoe Dumitrescu Bușulenga, cu o inteligență brici, făcea niște asocieri surprinzătoare, putea să te plimbe din literatura Antichității până în modernitate cu lejeritate. Era o prezență vie, eu am asemănat-o într-un fel cu poeta Nina Cassian. Amândouă cu o lipsă de frumusețe a chipului izbitoare, dar în momentul în care chipurile li se animau – una predând, oficiind, cealaltă recitând, deci tot oficiind, dintr-o dată le deveneau de o mare frumusețe. Romul Munteanu, de asemenea un profesor marcant, ne vorbea despre Nietzsche, Musil, despre Kafka. A fost pleiada unor mari profesori. Fugeam de la unele cursuri pentru a audia cursurile profesorului Paul Cornea, care preda la secția de franceză. Avea un didacticism aparte, care îți clarifica ideile, profesorul Cornea avea mult umor și putea să facă o legătură între Caragiale și, să zicem, Proust.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum au fost anii studenției? Care erau colegii de generație?
Denisa Comănescu: În facultate am fost o persoană destul de solitară, am mers de câteva ori la cenaclul de proză al profesorului Ovid Crohmălniceanu, de vreo două ori la cenaclul de luni al lui Nicolae Manolescu, apoi, după ce am terminat facultatea, am fost o dată și la cenaclul condus de Mircea Martin, însă nu îmi plăcea ideea de grup. Sau, cum îi spuneam eu, de turmă. Și cred că am greșit, dar asta venea dintr-o timiditate exacerbată. Persoana de care am fost apropiată în facultate a fost Cornelia Maria Savu și am rămas prietene până la moartea ei. Cornelia debutase la șaisprezece ani cu volumul de versuri Totem în alb, cu o prefață de Nicolae Balotă, care o descoperise întâmplător, era persoana cea mai inteligentă pe care am întâlnit-o, cu un bagaj literar imens. Venea de la Vatra Dornei, mi-am petrecut o vacanță la ea, eu scriam la etaj, ea scria undeva jos, avea un rubarbăr în curte și bunica ei poloneză ne sevea la cinci după-amiaza cu dulceață de rubarbe. Cornelia a avut un destin tragic, lucra în ultimii ei ani ca redactor la revista Cultura, unde primea un salariu de mizerie — era o poetă de talent, o jurnalistă culturală extraordinară, un bun critic literar — și încet-încet s-a îmbolnăvit și a murit în niște condiții groaznice, singură și neștiută. Mereu îmi fac reproșuri că nu m-am trezit la timp să îmi dau seama cât de împovărată era viața pe care o ducea. Mă întâlneam, alături de Cornelia, cu Traian T. Coșovei, cu Florin Iaru, ne strângeam la Traian acasă. El avea umorul în sânge. Se uita la cineva și imediat îl sau o prindea ca într-un insectar într-o formulă întotdeauna comică, dar exactă. Așa arăta un fel de boemă a studenției, dar cunoșteam în același timp și lumea literară consacrată. Eram aproape de Lucian Raicu – și el cu un simț formidabil al umorului – și de prietenii săi. Și acasă la Lucian Raicu și la soția sa, Sonia, unde i-am întâlnit pe mulți dintre prietenii lor scriitori, se discutau multe lucruri cu miez, și literatură, se asculta muzică clasică. La facultate, cu colegii scriitori în devenire, ascultam Pink Floyd, în proximitatea lui Lucian Raicu lumea se proiecta altfel, iar muzica era clasică.
L-am cunoscut și pe Marin Preda, am locuit câțiva ani la Mogoșoaia, lângă palat, el era „Moncherul“, mie îmi spunea „Nevăstuică“, era un compliment, pornea, cred, de la nerăbdarea mea. Pe partea stângă cum privești palatul, se află fosta clădire pentru oaspeți, în comunism devenită loc de recreere și de creație pentru scriitori și artiști. Închiriasem o cămăruță la mansardă. Una din camerele spațioase de la etajul întâi era ocupată de pisicile lui Mircea Ivănescu, iar cealaltă de Marin Preda. Îmi amintesc o întâmplare cu Moncherul – din 1979. Soția lui Mircea Ivănescu, Stela, care era o mare iubitoare de animale, ajuta o pisică să fete exact în dreptul ferestrei lui Marin Preda. Se știa că acesta nu suportă câinii și pisicile, probabil din cauza reminiscențelor sale țărănești. Și Moncherul a apărut și el acolo și i-au dat lacrimile; simțeam atunci că se petrecuse o transformare în el. Moncherul „se umanizase“. A mai trăit mai puțin de un an.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pe Nichita l-ați cunoscut?
Denisa Comănescu: Când l-am văzut prima oară pe Nichita, credeam că așa arată un înger. Apoi mi-am dat seama că îngerul are rădăcinile în Infern. Tot atunci, după ce am terminat facultatea, se crease și un soi de boemă a tinerilor scriitori. Mircea Nedelciu și Florin Iaru erau gestionarii depozitului de la Editura Cartea Românească. Mai ales vara ne strângeam în curtea editurii, stăteam acolo cu o bere și discutam literatură.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați fost – și sunteți în continuare – o femeie nu numai talentată, ci și foarte frumoasă. Cât de greu, sau cât de ușor este pentru o femeie frumoasă să reușească într-o lume care se pare că a fost condusă de bărbați?
Denisa Comănescu: Nu am crezut niciodată că sunt o femeie foarte frumoasă, dar știam că ies din serie. Timiditatea mea i-a făcut și pe cei din jur să fie timizi cu mine. Este adevărat că m-au ajutat multe persoane, dar ajutorul a avut întotdeauna o delicatețe și atunci frumusețea nu a reprezentat un handicap pentru mine. Nu am mizat pe frumusețe, am avut un soi de idealism care nu ținea cont de desenul trupului, al chipului. Nici să fiu fotografiată nu îmi plăcea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: După facultate, ați început să lucrați într-o editură. Ce presupunea de fapt a fi editor de carte străină? Cum era în lumea literară în comunism?
Denisa Comănescu: În comunism era o nesfârșită disperare suportată cu demnitate, iar această disperare îți dădea o libertate în sensul că nu mai aveai nimic de pierdut. Eu lucram la Editura Univers, singura editură specilizată în literatură străină, deja publicasem niște autori importanti – l-am publicat pe James Joyce cu Ulise tradus de Mircea Ivănescu, în 1984, apoi pe John Fowles cu Magicianul, cărți posibile datorită lui Romul Munteanu, care era directorul editurii, un editor de excepție. În perioada aceea exista cenzura, care se ghida după liste neagre, de nume, de teme, de ideologie, de cuvinte. Scenele din D.H. Lawrence erau cosmetizate. La sfârșitul anilor ’70 am început să lucrez ca editor și am rămas la Univers până în anul 2001, când, după dezastruoasa privatizare a editurii, noul patron a închis-o o vreme. De la început am lucrat pe carte străină, iar cum era pe atunci – ultimul venit lua rămășițele – eu m-am ocupat de Japonia, de Ungaria, de Africa, de Canada, de Australia. Ce rămășițe! – o încântare. În 1980 a ieșit la pensie doamna Antoaneta Ralian, care mi-a fost mentor și bună prietenă, iar eu am primit felia de literatură engleză.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Care este cea mai mare recompensă, metaforic vorbind, pentru un editor de carte?
Denisa Comănescu: Cărțile pe care le alegi și le publici să fie recunoscute ca valoroase și să se vândă. Asta își dorește orice editor adevărat.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Colecția „Raftul Denisei” – de la Humanitas Fiction are ca logo o pisică. De ce această imagine și care este povestea din spatele ei? Alături de dragostea pentru literatură, există și la dumneavoastră și această dragoste pentru lumea pisicească.
Denisa Comănescu: Am venit la Editura Humanitas la invitația lui Gabriel Liiceanu, pe 1 februarie 2006, când Humanitas împlinea șaisprezece ani de la înființare. Domnia sa a avut ideea să inițiem colecția de literatură străină care să se numească „Raftul Denisei“. Existaseră aici până atunci două colecții de literatură străină realizate de doi oameni formidabili – „Cartea de pe noptieră“ a Ioanei Pârvulescu și „Raftul întâi“ din timpul lui Vlad Zografi, colecții din care am preluat ulterior o serie de titluri. Din august 2007, de când a apărut Editura Humanitas Fiction sub conducerea mea, ca parte a Grupului Humanitas, colecția „Raftul Denisei“ a devenit coloana ei vertebrală. Cât despre logoul cu pisica, am apelat la Simona Kessler, și ea un vechi editor, de douăzeci și cinci de ani un mare agent literar, care m-a întrebat scurt: Ai vreun obiect drag? I-am spus: Nu am obiecte, o am pe pisica mea, pe Mița. Repede mi-a zis: Ea va fi logoul colecției tale. Există o legătură care cred că ține de undele intuiției între scriitori, editori, agenți literari și lumea pisicească, de pildă, uite, Bohumil Hrabal lua trenul în fiecare zi și se ducea să hrănească pisici maidaneze. Și o făcea din iubire. Și eu am iubit pisicile de mică și am rămas legată de ele. Știți vorba lui Bernard Shaw: Unde locuiești? – În gazdă la pisica mea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: „Pentru mine, poezia e un fel de luptă împotriva uitării” – citatul vă aparține. Când aveți timp pentru poezie? Și cine este primul om care vă citește versurile?
Denisa Comănescu: Asta e marea vină și marele reproș pe care mi le fac, pentru că trebuie să recunosc că nu prea am timp pentru poezia mea. Am timp infinit pentru literatura altora, deoarece nu poți să publici literatură dacă nu pătrunzi în ea, cel puțin eu nu pot altfel. Poezia mea? Știu doar că ar exista undeva. Mai notez câte un vers din când în când, dar am o inhibiție. Continui să cred că – dacă nu e o scuză asta – dacă eu aș sta să scriu, n-ar mai merge lucrurile cum trebuie la editura de care mă ocup. Soțul meu, poetul și prozatorul Nicolae Prelipceanu, în momentul în care i-am dat un poem nou să-l citească, mi-a spus: Credeam că nu mai ești în stare să scrii poezie! – ei, lucrul ăsta m-a durut teribil. Adică i-a plăcut poemul.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vorbim despre un sacrificiu?
Denisa Comănescu: Nu știu, dar așa se întâmplă. Am lecturi publice din poeme mai vechi, unele mai noi, dar nu am reușit până acum să adun un număr de poeme pentru un nou volum.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum vine poezia? Cum se declanșează starea de poezie?
Denisa Comănescu: Starea de poezie e ca o îndrăgostire, iar în momentul în care întrerupi exercițiul îndrăgostirii, nu se mai produce. Uneori se întâmplă, dar cere timp. Versurile vin și trebuie notate pe loc, de multe ori ratez să le notez.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și de ce e nevoie, care e factorul fără de care nu se poate crea poezie?
Denisa Comănescu: Cred că ar trebui să mă îndrăgostesc. Sau să mă re-îndrăgostesc. De poezie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dincolo de literatură, de poezie, ce pasiuni mai are Denisa Comănescu?
Denisa Comănescu: Am fost un om norocos, am avut și am prieteni minunați, puțini, dar minunați, un soț extraordinar, mereu mă întreb ce aș fi făcut dacă nu l-aș fi întâlnit și dacă nu am fi fost împreună. De multe ori spun că m-aș fi sinucis. Suntem căsătoriți din 1986, iată, sunt treizeci și patru de ani de atunci. Cât despre călătorii… Unul dintre locurile din literatură, probabil influența lui Romain Gary, a fost și este Nisa. Și bunul nostru prieten, Sebastian Reichmann, împreună cu soția lui Cristina au o mică locuință acolo și de ani buni, și sper să fie ani tot atât de buni în continuare, mergem în fiecare vară la Nisa, un loc unde mă simt aproape de mine. E marea, aceeași mare, sau alta, dar ține de apa de care sunt atât de legată și prin faptul că sunt vărsător și, probabil, prin acela că străbunicul meu dinspre mamă, care era grec, venise dintr-un port, de la Pireu. La Nisa mergem prin locuri mai puțin vizitate, facem baie printre stânci. Locuim în spatele hotelului Negresco, cu o istorie literară interesantă. Mi-ar plăcea să ajung în Corsica, un ținut aspru. Poate anul acesta, există un vas care face două curse pe zi de la Nisa.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Prieteni minunați, puțini, dar minunați…
Denisa Comănescu: Cum spuneam, mă consider o norocoasă. Eu am avut două prietene pentru eternitate – una este Cornelia Maria Savu și alta, Elisabeta Lăsconi. Amândouă au murit într-un interval de jumătate de an, le-am pierdut aproape odată. Elisabeta a fost colegă de facultate cu Mircea Cărtărescu, critica ei literară era de o mare subtilitate, avea o cultură și o finețe greu egalabile, a scris peste o sută de eseuri punând față în față un scriitor român cu unul străin. Sunt fericită că le-am avut prietene.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Este o viață închinată cărții. Există – sau au existat – și niște renunțări? În această alegere au fost vreodată și regrete? Sunt lucruri pe care v-ați dorit să le faceți și încă nu le-ați realizat?
Denisa Comănescu: Sunt multe renunțări, nici nu se poate altfel în viață, cred. Uneori mă gândeam, și mi-a tot revenit apoi, cum ar fi fost dacă… În 1991 am primit o bursă de trei luni la University of East Anglia și acolo l-am cunoscut pe profesorul și scriitorul W.G. Sebald, care conducea pe atunci catedra de traductologie a universitătii și departamentul de comparatistică. Un mare scriitor, un companion de aleasă distincție, ne înțelegeam în tăceri și el mi-a propus să rămân un timp la UEA să îmi fac un masterat. Ar fi fost un loc ideal, care m-ar fi ajutat și la scris. Dar cum toate vin deodată uneori și nu poți să le faci față în același timp și trebuie să alegi, am primit imediat un telefon de la profesorul Mircea Martin, directorul Editurii Univers de pe atunci, care mi-a spus că în lipsă am fost aleasă redactor-șef al Editurii Univers și că ar fi bine să mă întorc din bursă imediat, ca să îmi preiau postul. Țineam atât de mult la editură și voiam să supraviețuiască, încât l-am părăsit pe profesorul Sebald care, într-un fel, îmi oferea ceea ce n-aș fi sperat niciodată. M-am întors la București, dar m-a bântuit această alegere mult timp.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am vorbit despre cărți, despre literatură, despre frumusețe – ne oferă lectura, cititul, arta în general o salvare, o vindecare a sufletului de care avem nevoie toți? Credeți că ne dă șansa unei alternative?
Denisa Comănescu: Literatura te face să fii altcineva, dar să fii și tu însuți în același timp. E și o proiecție, și o oglindă. Asta face literatura, te ajută să mergi mai departe în prezent și în viitor.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce ne pregătiți la Humanitas Fiction în această primăvară? Ce urmează să apară?
Denisa Comănescu: După O lungă petală de mare, atât de actual, scris cu măiestria recognoscibilă a Isabelei Allende, urmează un mare roman de o cu totul altă factură. Guzel Iahina, autoarea bestsellerului Zuleiha deschide ochii, ne introduce, în noul ei roman Copiii de pe Volga, multipremiat în 2019, în lumea comunității germane din Rusia pe care Stalin a vrut s-o distrugă. Autoarea va veni la București între 8 și 12 mai. Un roman impresionant, Florile pierdute ale lui Alice Hart, despre femei și copii maltratați în familie, a căror salvare e adusă de terapia prin flori, semnează australianca Holly Ringland. Toate viețile pe care nu le-am trăit este titlul noului roman al scriitoarei indiene de limbă engleză Anuradha Roy. După bestsellerurile Lebedele de pe Fifth Avenue și Soția aviatorului, Melanie Benjamin panoramează lumea Hollywoodului în romanul Femei de Oscar. Apoi un roman – bijuterie scris de o autoare japoneză, Hiro Arikawa, cu titlul Memoriile unui motan călător. Iar în încheiere, vreau să spun ceva despre Humanitas. Pe 1 februarie 2020 a împlinit treizeci de ani de la înființare. Tot pe 1 februarie am venit eu la Humanitas. Mă bucur să fac parte din fenomenul Humanitas.
