Raluca Moianu a intrat in casele a milioane de telespectatori, de la carma unor superproductii de televiziune. Putini sunt, insa, cei care au descoperit-o, dincolo de micul ecran. Raluca Moianu poarta in amintiri taramurile Columbiei si limba spaniola. Apoi dragostea si devotamentul pentru radio. A urmat televiziunea… fenomenul „Iarta-ma”, si cate altele! Insa, mai presus de toate, ramane mama Marei – o fetita cu bucle rupte din soare, bucuria suprema a Ralucai Moianu.
EVELINE PAUNA: V-ati nascut pe 24 iulie 1969. Parintii dvs. aveau deja un copil – fratele dvs. Cum a fost primita, deci, fetita?
RALUCA MOIANU: Bunica ii spusese fratelui meu ca Mos Craciun o sa-i aduca o surioara, pentru ca mama a ramas insarcinata inainte de Craciun. Bucuria a fost foarte mare atunci cand au aflat ca o sa mai aiba un copil, iar bunica i-a prezentat fratelui meu aceasta „problema” asa: „Mos Craciun are sa-ti aduca o surioara!” Evident ca Mos Craciun a intarziat pentru ca a durat ceva timp pana cand a venit fetita pe lume. Si, deci, fratele meu a primit o surioara de la Mos Craciun – pentru ca bunica mea a tinut povestea ei – in iulie. A stat fratele meu, s-a gandit el bine cand a auzit ca are o surioara, s-a dus la bunica mea si a intrebat-o: „Bunico, am o surioara! Dar ce ne facem daca imi mai aduce inca una de Craciun?!” M-am nascut la selenizare, tata a vrut sa-mi spuna Selena…
E.P.: Dar mama s-a gandit ca suna a marca de aparat radio…
R.M.: Da, asa ca de ce ti-e scris nu scapi!
E.P.: Pe parcurs, ati avut o relatie buna cu fratele? A acceptat cadoul de la Mos Craciun?
R.M.: Categoric! Cred ca si-a mai dorit, de fapt, inca unul, pentru ca nepotica mea, fiica fratelui meu, se numeste Raluca… Moianu. Asa ca, pana la urma, tot i-a adus Dumnezeu inca o Raluca Moianu.
E.P.: Stiu ca v-ati petrecut copilaria departe de Romania, in Bogota, in Columbia, unde v-ati mutat cu familia pentru ca tatal era diplomat.
R.M.: Asa este… Tata a fost ambassador in Columbia, in Panama si in Ecuador. E adevarat, am petrecut mare parte din copilaria mea in America de Sud.
E.P.: Cati ani aveati cand ati plecat din Romania?
R.M.: Cred ca vreo doi ani si jumatate. Nu-mi amintesc momentul plecarii acolo. Stiu ca acolo m-am trezit, practic. Am realizat ca sunt omulet vorbind spaniola, vorbind franceza la scoala, la kinder si romana acasa. Era un amestec de limbi, care, pentru mine, au fost foarte importante. Ideea mamei mele – de a invata copiii cat mai multe limbi straine – o gasesc extraordinara pentru ca mie mi-a deschis, in cariera, toate usile.
E.P.: Ati fost copil de bani gata? Tatal avea o functie importanta, banuiesc ca si banii din familie erau destul de multi.
R.M.: Acum depinde la ce ne raportam – daca ne raportam la salariul pe care il avea ambasadorul Statelor Unite, tata avea, probabil, salariul omului care deschidea usa la ambasada americana. La noi in familie banii nu au contat foarte mult. Am avut intotdeauna din ce sa traim decent, dar nu ne-am facut un scop din asta, iar tata nu ne-a crescut in ideea de copii care isi permit absolut orice si care primesc imediat tot ceea ce vor. Toata viata mea i-am multumit pentru acest fel de a pune problema. Cand, dupa ce am terminat facultatea, mi-am dorit masina, am crezut ca tata imi va da masina lui. Putea sa-si permita sa-mi dea masina lui. In schimb, mi-a spus: „vrei masina? Iti cumperi din salariu!”.
E.P.: Si in cat timp ati reusit?
R.M.: In trei ani mi-am cumparat un Tico, l-am platit cu sudoarea fruntii, dar a fost masina mea si am inteles valoarea banului. Am inteles ce-nseamna sa-ti ramana 7 dolari din salariu, in fiecare luna, dupa ce-ti platesti rata la masina. Norocul era ca stateam cu ai mei, pentru ca, altfel, n-asi fi avut bani la vremea respectiva nici cat sa traversez strada. Si munceam de luni pana duminica!
E.P.: Nu vreau sa ne indepartam de perioada aceea cat nu erati in Romania si vreau sa-mi spuneti ce facea mama.
R.M.: Mama este medic anatomopatolog si, la vremea respective, era destul de complicat pentru ea, sotie de ambasador, sa mearga sa lucreze intr-un spital din Columbia. Anatomopatologul este cel care pune diagnostice, dar care poate sa faca si partea de medicina legala. Mama e un om foarte frumos, un om foarte optimist, dar, in acelasi timp, un om extraordinar de puternic, cu o meserie foarte grea. Au fost ani in care ea, practic, s-a rasfatat. Nu a profesat dar a avut grija de noi si de toate indatoririle pe care le presupunea functia pe care o avea tata. S-a implicat foarte mult in actiuni caritabile – in a ajuta femeile care erau inchise in inchisorile din Columbia, prin asociatia de Cruce Rosie, copii ale caror mame erau inchise… Ma rog, a facut foarte lucruri interesante.
E.P.: Este un model pentru dvs.?
R.M.: Da, mama… categoric un model. Un model de persoana foarte puternica si, in acelasi timp, o mama exceptionala care acum imi e prietena. Atunci imi era mama si indrumator. Dar acum imi este foarte buna prietena!
E.P.: Si daca ar fi sa vorbim despre modelele de la etapa aceea, cine ar mai fi, pe langa mama…
R.M.: Cind eram foarte tanara imi doream sa fiu Claire Chazal, pentru ca era prezentatoarea pe care o vedeam la TeleFrance si mi se parea… wow! Distinctie, eleganta, rafinament. Am visat sa fiu mai multe personaje. Mi-am dorit sa fiu, de exemplu, o a doua Margot Fonteyn. Eu am facut 10 ani de balet si visam sa fiu prim-balerina. Dar, la un moment dat mi-am dat seama ca nu asta e drumul meu.
E.P.: Cine v-a oprit din cariera de balerina?
R.M.: Nu m-a oprit nimeni, a fost o decizie pe care am luat-o singura, la 14 ani, cand ar fi trebuit clar sa ma duc la Liceul de Coregrafie. Am intrebat-o pe mama ce sanse am sa ajung prim-balerina. Si mama mi-a spus… „sigur, daca muncesti mult, trebuie sa fii cea mai buna”…
E.P.: Erati in Romania atunci?
R.M.: Da. Si mi-a mai spus „…daca o sa te placa regizorul, producatorul spectacolului”. Si i-am spus „Cum adica? Poate sa fie o chestiune pur subiectiva, chiar daca sunt cea mai buna?” Si mama a spus „da, chiar daca esti cea mai buna, s-ar putea sa ramai in corpul de balet si atat!”. I-am spus „Eu ma duc la Liceul Sfantul Sava si o sa fac matematica pentru ca unu plus unu fac intotdeauna doi”.
Eu am locuit intr-o colivie de aur
E.P.: M-a impresionat un lucru din copilaria dumneavoastra si nu as vrea sa trecem peste acest fapt : Spuneati, la un moment dat, ca nu va jucati niciodata dupa ore, pentru ca intotdeauna era cineva care va supraveghea…
R.M.: Da, eu am locuit intr-o colivie. Ce-i drept, colivia era foarte frumoasa, era o colivie de aur.
E.P.: Atat de frumoasa incat, atunci cand ati venit in Romania v-ati mirat ca nu toate fetitele aveau papusi.
R.M.: Noi am trait intr-un capitalism feroce, dar, in acelasi timp, intr-o zona destul de periculoasa a lumii, unde rapirea copiilor este un lucru absolut normal, cu foarte multa violenta, foarte multe crime.
E.P.: Erati si fiica ambasadorului, deci…
R.M.: Da, nu erai, oricum, in foarte mare siguranta. In clasa a III-a imi amintesc ca a fost rapita o colega de-a mea de scoala, pentru care rapitorii, la vremea aceea, au cerut un milion de dolari. Tatal ei era un industrias foarte bogat si a avut de unde sa dea un milion de dolari si si-a rascumparat copilul. I l-au dat intreg inapoi. Dar, cum sa spun… acestea sunt niste experiente care nu au cum sa nu te marcheze.
E.P.: Si cu fratele dvs. era la fel? La fel era grija aceasta?
R.M.: Fratele meu a stat mai putin cu noi. El s-a intors in Romania si a stat cu bunica mea pentru ca parintii mei considerau ca el aici trebuie sa invete, ca este mai bine sa invete acasa.
E.P.: Ce diferenta de varsta este intre dvs.?
R.M.: Sunt 5 ani intre noi. El e mai mare cu 5 ani.
E.P.: Si cand v-ati intors in Romania?
R.M.: Cred ca aveam 11 ani cand ne-am intors. Copiii se adapteaza foarte usor.
E.P.: Primul lucru pe care l-ati vazut in tara noastra?…
R.M.: Fulgi.
E.P.: Nu vazuseti zapada pana atunci…
R.M.: Nu. Am vazut fulgi de zapada si mi s-a parut o experienta nemaipomenita.
E.P.: Si la scoala de aici… cum erati privita?
R.M.: M-am adaptat imediat. Mama a hotarat sa invat engleza si rusa pentru ca si-a dat seama ca vorbeam perfect franceza si spaniola. Asa se face ca, in momentul in care am terminat scoala, principala mea bogatie era faptul ca vorbeam mai multe limbi straine.
E.P.: Cea mai buna din clasa? In prima banca?
R.M.: (Rade). Nu, nu in prima banca. In a doua sau in a patra banca.
Am fost „fata cu ochelari”
E.P.: Fata cu ochelari?
R.M.: Fata cu ochelari, da, de la 14 ani. Mama a crezut intai ca ma alint ca vreau ochelari ca sa par interesanta. Dar eu chiar nu vedeam, eram mioapa. Si am avut nevoie de ochelari toata viata! Sigur, a fost o perioada cand am cochetat cu lentilele de contact, pentru ca mi-am dorit sa scap de ochelari. Mi se parea cumva ca…
E.P.: In televiziune incurca?
R.M.: Nu, in televiziune nu… bine, acum depinde ce fel de personaj esti si ce fel de imagine vrei sa transmiti. Dar pentru mine, ochelarii, pana la urma, s-au dovedit a fi un atu. Cand m-am prezentat la castingul pentru „Iarta-ma”, Valeriu Lazarov – Dumnezeu sa-l odihneasca, Maestrul Lazarov, cauta un alt fel de personaj pentru emisiune. Nu vroia o diva pentru „Iarta-ma”. Vroia o persoana mult mai asezata, calma, care sa dea incredere…
E.P.: Si care sa stie sa asculte….
R.M.: … Care sa invete sa asculte, da! Dumnealui m-a invatat sa ascult. Si asta a fost norocul meu! M-am dus la casting. Imi amintesc ca m-am coafat… m-am dus prima la casting pentru ca mi se parea mie ca o sa pierd vremea, ca o sa fie cu pile castingul…
E.P.: Dar de casting cum ati aflat?
R.M.: M-au sunat. Ei m-au chemat la casting, pentru ca Bogdan Nicolescu, cel care urma sa fie directorul programului ma vazuse la Soti. Ma vazuse la Soti, unde eram VJ in perioada cu Andreea Esca, cu Lucian Mindruta, cu Andreea Berecleanu…
E.P.: „Perioada de aur”, cum o numim noi acum…
R.M.: Da… Acolo m-a vazut. Prezentam un top muzical facut de Radio Contact pentru televiziunea Soti. Eram foarte tineri, cu totii!… Dar acesta a fost inceputul! Si m-au vazut acolo si m-au placut si s-au gandit ca as putea fi o optiune. M-au sunat. Initial am fost reticenta pentru ca eram convinsa ca o sa fie cu pile si nu am ce cauta pentru ca examenul se da joi si postul e ocupat de marti si ce-mi pierd eu vremea?!…
E.P.: Si ca o fi ca la balet… cum a spus mama
R.M.: Da, nu m-am gandit chiar asa dar spuneam ca, daca nu ai o propteluta, ce sa cauti acolo?! Ca nu ai cum sa… Dar am zis „hai sa incerc!, in fond si la urma urmei, daca te prezinti la un examen ai cel putin o sansa sa il treci”. Cred ca asta i-a placut lui Valeriu Lazarov.
E.P.: Vreau sa nu trecem asa de repede in timp… sa ramanem in calatoria noastra, la momentul facultatii. Facultatea de Chimie… de ce?
R.M.: Dupa un liceu foarte greu de matematica-fizica, un liceu in care se invata… – radeau toti de noi ca „ii vezi de la coltul strazii, pentru ca intai apar ochelarii si apoi ghiozdanul” – m-am gandit ca e varianta cea mai comoda pentru mine. Combinatia de matematica, fizica si chimie mi se parea cea mai usoara la admitere. Si mai aveam un sentiment – ca-mi ordoneaza mintea si ca, in mod sigur am sa ma fac mult mai desteapta dupa ce voi termina facultatea.
E.P.: Va mai amintiti cat a fost nota de la Admitere?
R.M.: Nu, dar stiu cu cat am terminat – 9.56. A fost o facultate grea, cu multe laboratoare, cu foarte multe reactii Redox…
E.P.: O facultate care v-a dorit acolo…
R.M.: Mi s-a propus sa raman asistent, dar lucram deja in radio. A fost o decizie foarte grea, pentru ca la casting la radio m-am prezentat in timp ce eram studenta. Obisnuiam sa lucrez in timpul facultatii. In vacante cred ca intai am dat meditatii, daca stau bine sa ma gandesc.
E.P.: La chimie?
R.M.: Nu, la matematica! Am fost foarte mandra de faptul ca acei copii pe care-i pregateam au luat examenele.Ma jucam, mai mult. Dar mi-a placut intotdeauna partea asta pedagogica. Cred ca am inclinatii spre asa ceva. Apoi a fost o perioada in care mi-am dorit sa fac mult mai multe lucruri. M-am inscris la scoala de ghizi BTT, cand eram in liceu. Limbile straine pe care le cunosteam mi-au deschis intotdeauna usile. In timpul vacantei m-am angajat la o agentie de turism si am colindat toata Europa cu diverse grupuiri…
E.P.: Si era mare salariul atunci?
R.M.: Ah, nu… ca-n studentie. Cat poti sa castigi in studentie?! Putin!
E.P.: Ce v-ati cumparat din primul salariu?
R.M.: O pereche de lentile de contact, destul de scumpe la vremea aceea. A fost pentru mine… o victorie – ca mi-am cumparat lentile si ca, in sfarsit, nu o sa mai fiu ochelarista.
E.P.: Dupa aceea ce a urmat?
R.M.: Dupa aceea m-am apucat de radio. In facultate fiind. Mama m-a impins. Eu aveam un examen la fizica, unul destul de complicat, cand ea a auzit ca se cauta voci pentru radio. Si a inceput sa ma bata la cap: „nu vrei sa te duci si tu? – Nu, am treaba! – Hai, dar de ce sa nu te duci?! Ca ai voce frumoasa, stii limbi straine… hai du-te si incearca, ce e rau in asta?”.
E.P.: Se cauta o voce masculina atunci…
R.M.: Da, se cauta o voce masculina, pentru ca deja era Liana Stanciu, o aveau pe Doina Ene, ma rog… erau cateva voci feminine destul de cunoscute si nu mai voiau inca o fata. Cautau un baiat. La casting erau numai baieti. Nu intelegeam de ce, dar m-au oprit atunci la Radio Contact pentru ca am inregistrat un text in romana, unul in engleza, unul in franceza si unul in spaniola. A mai fost si un test de cultura generala… pe care l-am trecut!
Am lucrat 11 ani la Radio Contact si am devenit redactor-sef la un an dupa ce m-am angajat
E.P.: Asta mi se pare foarte interesant! Cati dintre angajatorii de astazi mai dau teste de cultura generala?
R.M.: Acum depinde de ce urmeaza sa faci. La radio e important sa stii sa vorbesti. E bine sa ai un pic de cultura generala si sa nu fie doar o cultura de almanah pentru ca ai de comunicat si se presupune ca te vei dezvolta in directia asta. Oamenii te asculta si cred in vorbele tale – nu degeaba se spune „am auzit la radio, am vazut la tv, cu ochii mei”.
E.P.: Bine, acum au aparut si foarte multe vedete. Daca ar fi sa le dam acest examen de cultura generala nu s-ar imputina oare chipurile de la televizoarele romanilor?
R.M.: Vedete… cred ca e mult spus. Poate… persoane publice. Asta cu „vedete” este, intr-adevar, o stampila care nu cred ca ni se potriveste noua. Eu cred ca vedete sunt vedetele internationale, cu marketing foarte mult… E vorba de cat de mult se investeste in imaginea respectiva, e o discutie ampla.
E.P.: La Radio Contact aveati sa deveniti director de programe…
R.M.: Am lucrat 11 ani la Radio Contact si am devenit redactor-sef la un an dupa ce m-am angajat.
E.P.: Ambitioasa fata!
R.M.: Am fost cel mai tanar redactor-sef din media romaneasca la vremea respectiva. A fost si conjunctura potrivita, a fost si dorinta mea de a arata ca pot.
E.P.: Cati oameni ati concediat?
R.M.: Nu eram in postura de a concedia, nu e vorba de asta…
E.P.: Pe cati i-ati condus spre… iesire?
R.M.: Prefer sa ma gandesc la oamenii pe care i-am format. Daca stau sa ma uit in media romaneasca de acum pot sa-ti spun cateva nume mari care au trecut prin mana mea: Mihai Morar, Daniel Buzdugan, Razvan Popescu. Acestia sunt oameni care au crescut in echipa mea.
E.P.: Dar ei de ce nu spun asta?
R.M.: Ba da, spun! Mihai chiar spunea ca isi aminteste de cum i-am scris eu pe un fluturas care o sa fie primul lui salariu. Au am uitat acest amanunt. Am format o echipa foarte puternica. La un moment dat, in media, in radiourile puternice din Romania, toti directorii erau oameni formati la Radio Contact. Da, a fost o perioada interesanta!
E.P.: A urmat Magic FM?
R.M.: Dupa Radio Contact a urmat Magic FM. Eu am facut intotdeauna in parallel televiziune si radio. Daca ar fi trebuit sa adun anii in care am muncit – radio, tv, PR – ar trebui sa am 150 de ani de activitate deja… Am facut asa pentru ca niciodata nu mi-a placut sa pun totul intr-un singur cos.
E.P.: Si, daca ramanem la radio, ar fi de spus ca, dupa Magic FM a urmat Gold FM.
R.M.: Da, sunt un constructor de radiouri. Am crescut cu Radio Contact si am construit 11 ani un produs care a fost numarul unu. Sunt foarte mandra de ce se intampla cu Magic FM pentru ca e un produs care creste si e un produs pe care l-am luat de la inceput. Gold-ul este un al treilea format pe care mi l-am dorit fiindca am trecut de la un radio young – cum era Contact-ul, la un soft AC, adica un Adult Contemporary cum este Magic-ul, iar Gold FM este un radio de oldies-uri. Intr-un portofoliu este interesant sa ai mai multe categorii, sa lucrezi pe mai multe formate.
E.P.: Ce ascultati in masina?
R.M.: Ce-mi cade-n mana!
E.P.: Nu exista un post de radio blocat?
R.M.: Nu, nu exista niciun post de radio blocat pentru ca eu vreau sa stiu pe ce lume traiesc, vreau sa stiu toate campanile care sunt pe toate posturile. La fel ma uit si la televizor, stiu ce fac colegii mei.
E.P.: V-as putea vedea vreodata la stiri la televizor?
R.M.: Am prezentat stiri cand eram foarte tanara, la radio. Vorbeam foarte repede, ca o mitraliera, Repede, sa scap. Nu cred ca m-as apuca de stiri acum. Cred ca este tarziu!
E.P.: Daca ar fi sa oprim oamenii pe strada si sa-i intrebam ce stiu despre Raluca Moianu, ar spune „doamna de la Iarta-ma”.
R.M.: Da, categoric.
Cautau o prezentatoare calda, o prezentatoare care sa inspire incredere
E.P.: Un produs al lui Valeriu Lazarov, un produs care a schimbat realmente vietile unor romani care au fost implicati in acea emsiune…
R.M.: Asa este… A fost o emisie grea, o emisiune de suflet.
E.P.: Vorbeam mai devreme de casting. Se cauta o prezentatoare care stie sa asculte…
R.M.: Nu, cautau o prezentatoare calda, o prezentatoare care sa inspire incredere si care sa stie sa vorbeasca. Si Valeriu Lazarov spunea ca a gasit in mine aceste calitati, iar el m-a invatat sa ascult. Mi-a explicat ca toti prezentatorii vor sa se vada, sa vorbeasca, sa fie prezenti, sa acapareze emisiunile. Ei bine, la „Iarta-ma”, formatul presupunea un prezentator care sa stie sa asculte, care sa-l sprijine pe omul din fata lui, care sa poata sa intre intr-o relatie – scurta cat dureaza emisiunea – in care omul respectiv sa gaseasca sprijin. Am inteles foarte bine ce mi-a cerut. E adevarat ca am avut parte de training, ca Lazarov era un maestru care ne strangea la niste sedinte interminabile si ne punea sa vizionam emisiunile tuturor prezentatorilor lui…
E.P.: In biroul lui de acolo din Spania, legendarul birou?
R.M.: Legendarul birou de la etajul patruzeci si ceva din Torre Picasso.
E.P.: Pentru Lazarov a contat ca stiati spaniola?
R.M.: Nu cred. Cred ca a aflat dupa aceea…
E.P.: Cum v-a spus ca ati primit job-ul?
R.M.: Nu mi-a venit sa cred! M-au sunat… cred ca tot Bogdan Niculescu m-a sunat si mi-a spus ca „ne vedem luni, la Iarta-ma”. Nu mi-a venit sa cred pana nu m-am dus acolo, pana nu l-am cunoscut, pana nu a venit trainerul de la Endemol…
E.P.: Aveati idee de potentialul acestei emisiuni in Romania? Va gandeati ca va ajunge fenomen?
R.M.: Nu. Dar omul care a venit din Olanda, de la Endemol, mi-a spus asa: „Esti constienta de faptul ca, anul viitor pe vremea aceasta, nu o sa mai fi aceeasi persoana?”. I-am spus „nu inteleg ce vreti sa-mi spuneti” si mi-a spus „nu o sa mai fi un om obisnuit! Nu o sa te mai poti duce la supermarket asa cum te duci acum”. N-am inteles la momentul respectiv. Dar eu am reusit, de-a lungul timpului, sa nu decolez. Sa-mi pastrez echilibrul si… televiziunea sa nu-mi fure mintile. Exista acest pericol. Dar in momentul in care faci de toate pana atunci in media… e mai putin periculos.
E.P.: Cel mai frumos moment de la „Iarta-ma”? Stiu ca plangeati adeseori alaturi de invitati…
R.M.: Au fost multe momente frumoase… Au fost multe emisiuni extraordinar de emotionante. A fost o emisiune in care doua tinere care-si cautau mama s-au regasit. Ele erau surori gemene si fusesera despartite. Noi ne-am dat seama, primind scrisori de la fiecare separat, ca ele cautau, de fapt, aceeasi mama. A fost o intalnire extraordinar de emotionanta. Am mai avut, de asemenea, o intalnire de care-mi aduc aminte si acum – o doamna care-si pierduse baiatul, dat spre adoptie de catre mama ei, care o alungase de acasa. Fugise din tara cand avea 16 ani, pe vremea lui Ceausescu. Baiatul care era tatal copilului murise intr-un accident de motocicleta, familia lui o blama… ma rog… o poveste teribil de complicata. Ea fuge in strainatate, reuseste sa treaca Dunarea, ajunge in Iugoslavia, se marita acolo cu un austriac bogat, se pedepseste toata viata pentru ca i s-a luat baiatul pe care-l nascuse in Romania, nu mai are alti copii si, dupa Revolutie, vine in Romania sa-l caute si nu-l gaseste. Fratele ei, avocat in Timisoara, ii spune, dupa vreo 2-3 ani, „nu crezi ca ar trebui sa facem o incercare la Iarta-ma?!”. E a acceptat fara prea mult entuziasm… Ea l-a cautat timp de 11 ani, noi l-am gasit in trei zile!
E.P.: Pastrati legatura cu oamenii din cazurile de atunci?
R.M.: Au fost foarte multi oameni care ne-au scris mult timp… ca sunt bine, ca sunt sanatosi, ca ne multumesc. Si, pentru o echipa care face astfel de investigatii… e o mare satisfactie! Au fost multe povesti!
E.P.: Va e dor de perioada in care TVR-ul isi permitea megaproductii?
R.M.: Sincer?!
E.P.: Sincer!
R.M.: Da! Da, a fost o perioada foarte frumoasa!
E.P.: Stiu ca au mai fost niste incercari de a avea o emisiune la TVR insa viata acelei productii a fost scurta. Si n-a avut impact…
R.M.: Nu era construita pentru ora respectiva… A fost o productie din care eu m-am ales cu niste prieteni. Nu cred ca era bine definitivat formatul, cred ca mai putea fi lucrat la el.
E.P.: Dar la „Iarta-ma”, ultima emisiune…
R.M.: Care a avut 10 rating!
E.P.: Stiati ca e ultima, ca nu va mai incepe un nou sezon? Si… cine a hotarat asta?
R.M.: Da. A avut 10 rating, deci incredibil! Deci sa opresti… A fost, pentru mine, la vremea respectiva… nu stiu daca a fost un soc, dar nu am inteles cum poti tu, ca manager de televiziune, sa decizi sa opresti o productie care-ti face 10 rating.
E.P.: La vremea respectiva n-ati inteles. Acum v-ati explicat, privind retrospectiv?
R.M.: Acum am inteles, da. Am inteles ca erau alte interese.
E.P.: Daca ar fi sa fie „Iarta-ma” la un alt post tv…
R.M.: Nu stiu… Eu am invatat sa nu mai spun ca „nu o sa fac niciodata” un anumit lucru sau ca nu o sa ma mai intorc la un produs. Incerc sa iau lucrurile pe rand, cu maturitatea de acum si sa-mi spun ca nu se stie niciodata ce vine. Cred ca proiectele acesta sunt proiecte care pot fi reluate oricand. Sunt emisiuni de suflet cu personaje si situatii diferite.
E.P.: Dar mai avem oameni ca Valeriu Lazarov?
R.M.: Eu cred ca avem producatori buni. De exemplu eu acum lucrez cu o casa de productie ai caror sefi au fost discipoli ai lui Valeriu Lazarov.
E.P.: De la„Academia Lazarov” cum o numesc toti cei pe care i-a format…
R.M.: Da. E normal sa apara alti oameni…
E.P.: Era si o anumita calitate pe televizoarele romanilor. Imi amintesc ca erau emisiuni ca „Iarta-ma”, „Surprize, Surprize”, „Academia Vedetelor”, „Ploaia de stele”… In fiecare zi a saptamanii aveam cate o productie a lui Valeriu Lazarov. Si oamenii asteptau emisiunile respective ca pe o sarbatoare…
R.M.: Da, e adevarat ca Valeriu a construit o echipa extraordinar de puternica si formatele pe care le aducea el de afara erau testate. El a mers, cumva, la sigur.
E.P.: Imi spunea candva, intr-un interviu, ca secretul unui succes in televiziune este sa stii sa adaptezi formatul respectiv la publicul care il va primi.
R.M.: Categoric. El avea fler, avea ochi, stia sa aleaga prezentatorul… se uita la toate detaliile. De la haina pe care o pui pe tine… De exemplu mi-a spus, la un moment dat, „maneca e prea lunga!” … lucruri de genul acesta… „Clipboard-ul tau e prea mare! Trebuie sa fie jumatate, ca sa nu-ti acopere fata”… Erau lucruri care ai zice ca nu conteaza! Un clipboard?! Ce mare lucru! Ei bine, da! Toate detaliile astea fac ca productia sa arate intr-un anume fel. Asta facea maestrul Lazarov! De la dumnealui am invatat foarte mult si o sa-i fiu recunoscatoare cat timp voi trai.
Trabuie sa-ti faci timp pentru cei dragi
E.P.: Persoana publica… dar si mama si sotie. Ati avut timp si pentru aspectul acesta din viata dvs.
R.M.: Trebuie sa-ti faci timp pentru cei dragi!
E.P.: Aveti 15 ani de casnicie? E o cifra foarte mare pentru vremurile in care traim! Oamenii se schimba…
R.M.: Pentru vremurile astea da, poate ca este un numar interesant. Viata se schimba, oamenii se schimba… Depinde de ceea ce-ti doresti, depinde cum te intelegi cu omul de langa tine… Casnicia nu e o inchisoare, e un parteneriat. Daca functioneaza… merge inainte…
E.P.: V-a cucerit privirea lui albastra…
R.M.: Da, dar demult! Sotul meu are ochii albastri, pe care i-a mostenit fiica noastra. Mi-am dorit foarte tare asta – copilul nostru sa aiba ochii albastri, dupa care am inteles ca gena recesiva era cea albastra. Deci, oricum ar fi avut ochii albastri.
E.P.: I-ati cerut lui Dumnezeu sa aiba ochii albastri dar ati uitat sa-I spuneti sa fie cuminte!
R.M.: Am uitat, da! Dar ma bucur ca am uitat, pentru ca „baba frumoasa si copil cuminte?!, de unde…” E un copil bun, e un copil istet, e o fetita care stie ce vrea de la viata. Sunt convinsa ca o sa se descurce si, cred ca in lumea in care traim, e bine ca este puternica.
E.P.: Ati aflat ca va veni pe lume, intr-o seara, la o cina cu Vlad Enachescu si sotia sa…
R.M.: Da, atunci ei ne-au spus ca urmeaza sa aiba un copil si ne-am bucurat foarte tare. Ne-au rugat sa nu mai spunem la nimeni…
E.P.: Si dupa cina respectiva ati cerut un test de sarcina…
R.M.: Nu stiu de ce, mi-a venit asa o idee…
E.P.: Primul a iesit negativ…
R.M.: Apoi am facut un altul care a aratat ca sunt insarcinata. Imi amintesc ca am sunat si le-am spus „ok, noi nu spunem, dar nu spuneti nici voi, fiindca si eu sunt insarcinata!”. Si fetele noastre au crescut impreuna.
E.P.: „Mara – MArio si RAluca?!” Asa se explica numele?
R.M.: Nu… „Mara Ilinca”. Trebuia sa se cheme „Ilinca”…
E.P.: Dupa Ilinca Tomoroveanu…
R.M.: Da, dupa Ilinca Tomoroveanu.
E.P.: Dar „Mara”?
R.M.: „Mara” pentru ca eu cunosc foarte multe femei senzationale cu numele asta. Si mi-a placut atat de mult asocierea, incat mi-a placut cum suna – „Mara Ilinca”.
E.P.: De cate ori ati ramas acasa cu Mara, renuntand la o emisiune? S-a intamplat vreodata?
R.M.: La emisiuni nu renunt. Mi le aranjez in asa fel incat sa pot sa fac tot ce trebuie sa fac – sa nu-mi neglijez familia si sa imi vad si de cariera. Cumva… mi le aranjez. Am avut norocul – pentru ca e un noroc si asta – sa-mi pot permite sa lucrez si sa am timp si pentru copilul meu. Sunt foarte multe femei care se duc la job de dimineata pana seara si isi vad copiii doua ceasuri la culcare – daca apuca si atunci. Eu fac parte dintre cele norocoase.
E.P.: Ce faceti acum? Sunt trainer la Scoala de Televiziune „Tudor Vornicu”. Am descoperit cu mare drag tineri care-si doresc sa intre in media.
E.P.: Si ce sanse au? Ca de la „dorinta” pana la „putinta”…
R.M.: Sa stii ca sunt foarte motivati unii dintre ei…
E.P.: Mai este loc in media pentru oameni noi?
R.M.: Da, eu cred ca mai este loc. Si, cumva, in ei am vazut o speranta fiindca traiam cu sentimentul ca generatia care are 20 de ani e praf si ca nu vor decat avantaje si nu sunt capabili sa munceasca. Nu este adevarat! Am fost foarte placut surprinsa de faptul ca sunt copii foarte buni, copii care vor sa invete si care au foarte mult de aratat. La 20 de ani vrei sa demonstrezi ca poti. Trainerul meu de la BBC spunea asa „la 20 de ani vrei sa fii un extraordinar de bun reporter, sa faci materiale, sa demonstrezi… la 30 de ani vrei sa fii prezentator, iar la 40 de ani te faci profesor”. Pentru ca oricum este o meserie care te termina. Asa ca eu sunt bine in cariera asta didactica. Ma bucur ca pot sa transmit parte din experienta mea, acumulata in ani frumosi unor oameni care-si doresc sa faca din asta o meserie.
E.P.: Altceva?
R.M.: Am o firma de relatii publice, de care se ocupa mai mult asociata mea, dar eu incerc sa o sprijin in tot ceea ce pot. Facem evenimente… Eu sunt un om foarte activ. Nu pot sa stau. Daca stau, mor.
E.P.: E musai sa fie televiziune?
R.M.: Nu. Am avut si pauze, am facut numai radio… Nu cred ca oamenii trebuie sa stea numai intr-o directie. Daca ai si alte calitati, poti sa faci orice. Atata timp cat ai doua maini si doua picioare, poti sa faci orice. Poti sa muncesti si poti sa vrei sa te dezvolti si intr-o alta directie. De exemplu acum sunt interesata de ceea ce se numeste „lifecoaching”. Cred ca vine o etapa in viata fiecarui om in care incepi sa descoperi lucruri noi, in care vrei sa ajungi la un alt nivel spiritual si in care vrei sa cresti. Pentru mine „Iarta-ma” si „Gaseste-mi familia” au insemnat lucrul cu oamenii, descoperirea unui anumit tip de relatii intre oameni…
E.P.: Nu cumva v-au si macinat aceste emisiuni?
R.M.: Totdeauna m-au marcat lucrurile astea, dar m-au invatat ce inseamna viata adevarata. Pentru ca traiam, cumva, intr-un glob de stica la etajul 12 al unei cladiri, unde era Radio Contact, de unde ma duceam dimineata si plecam seara, de luni pana duminica. Aveam senzatia ca toti oamenii si societatea seamana cu colegii mei, cu ceea ce mi se intimpla mie in Bucuresti. Or, nu este asa! Romania profunda e cu totul si cu totul alta!
E.P.: Cum este Romania copilului dvs.? Un copil care face balet, un copil care picteaza, un copil care vorbeste limbi straine…
R.M.: Romania copilului meu e o Romanie agitata. E o Romanie in care, din pacate, nu prea ne gasim busola. E o Romanie in care cuvantul „patriotism” a ajuns sa fie desuet. Daca nu desuet, atunci greu de rostit… E pacat ca Romania ei arata acum asa. Dar eu privesc cu speranta catre generatia asta.
E.P.: Credeti ca va ramane in Romania?
R.M.: Daca o intrebi pe ea… ea spune ca va fi prim-balerina la Opera din Viena, deci raspunsul este „nu”. Nu stiu…
E.P.: O lasa mama sa faca balet?
R.M.: Mama o lasa sa faca tot ce-si doreste ea…
E.P.: S-au schimbat timpurile? Acum trebuie sa te mai placa regizorul?
R.M.: … Da, trebuie sa te placa!… Nu s-a schimbat nimic! O incurajez sa faca ceea ce-i place. E ceea ce le spun si studentilor mei. Daca faci ceea ce-ti place in viata asta… nu te duci la serviciu 30 sau 40 de ani lungi si grei si nu o sa te simti ca un caine pe care-l bate stapanul in ficare zi.
E.P.: Practic nu muncesti niciodata.
R.M.: Pentru ca faci ce-ti place. Si astfel lucrul iese bine. Se simte in ceea ce produci, indiferent care este meseria pe care ti-o alegi. Si cand lucrurile sunt bine facute, banii vin automat, in numar mai mare probabil decat daca esti un simplu omulet care munceste ceva de nevoie de la o ora la alta.
E.P.: Existau legende in timpul perioadei Lazarov despre faptul ca moderatorii emisiunilor respective castiga sume fabuloase. Adevarat sau fals?
R.M.: Poate ceilalti! (Rade!) Acum depinde la ce te raportezi.
E.P.: A fost cel mai mare salariu din cariera dvs., cel de la „Iarta-ma”?
R.M.: Nu. Am castigat bani mai frumosi din alte activitati. In televiziune, in general, se castiga bani mai multi decat din ale lucruri. Depinde la ce te raportezi. Daca ma raportez la un prezentator de televiziune din Spania… castigam bani foarte putini. Daca ma raportez la un om care lucreaza intr-o scoala si e profesor… da, castigam foarte multi bani.
E.P.: Bani care sa nu va schimbe insa, pentru ca imi amintesc ca spuneati intr-un interviu ca mama v-a invatat ca, atunci cand ajungeti intr-o tara, sa-i vizitati intai muzeul si apoi mall-ul.
R.M.: Da, asa e!
E.P.: Nu s-a schimbat nimic…
R.M.: Nu s-a schimbat nimic si incerc si pe fiica mea sa o invat tot asa, desi asta tine de structura fiecarui om.
E.P.: Atunci e inutil sa va intreb daca investiti mai mult in sifonier decat in biblioteca…
R.M.: E inutil, da! Nu sunt foarte legata de partea materiala si de lucruri. Cred, mai degraba, ca spiritul trebuie sa domine materia.
E.P.: Cand ati fost cel mai fericita?
R.M.: Cand am nascut-o pe Mara! Cred ca sentimentul maternitatii nu poate fi egalat de nimic altceva.
E.P.: Exista sansa sa mai vina un fratior sau o surioara pentru Mara?
R.M.: Acum mi se pare tarziu. Dar nu zic vreodata „nu”. Dar mi se pare tarziu. Mi se pare ca e maricica, ca ar fi o diferenta destul de mare. Sigur ca s-au mai vazut cazuri, dar parca la 40 de ani e destul de tarziu.
E.P.: Trei lucruri fara de care nu puteti trai?
R.M.: Lucruri sau persoane dragi?
E.P.: Lucruri, nu sentimente sau oameni!
R.M.: Un parfum bun, o carte buna, si ideea de a ma plimba in natura.
E.P.: Aveati o pasiune pentru pantofi. Ce s-a antamplat cu ea?
R.M.: O mai am si acum!
E.P.: Cate perechi de pantofi aveti in garderoba?
R.M.: Niciodata suficiente! Acesta este raspunsul corect.
E.P.: Daca ar fi sa plecati din Romania unde v-ati duce?
R.M.: La Barcelona.
E.P.: Si ati ramane acolo definitiv?
R.M.: Da!
E.P.: Lucrurile care va emotioneaza pana la lacrimi… care sunt?
R.M.: Privirea unui copil, suferinta unui batran si animalele chinuite.
E.P.: In viata fecaruia dintre noi exista un moment de cumpana, in care cineva – care nu este neaparat persoana publica sau nu este din familie – spune o vorba buna. La un moment dat… un om obisnuit, poate chiar un om de pe strada. Un om care-ti scimba viata… A existat un astfel de moment in viata dvs.?
R.M.: Cred ca nicio intalnire din viata noastra nu este intamplatoare. Ne intalnim cu acei oameni pentru ca exista un motiv. Din pacate, nu intotdeauna reusim sa-i identificam pe acei oameni care ne sunt ghizi spirituali. Nu ne dam seama… Da, au existat oameni in viata mea, care, cu o vorba, poate ca mi-au schimbat viata. Sau poate ca m-au ajutat.
E.P.: Concret, un astfel de moment?
R.M.: Cred ca unul dintre oamenii care m-au sprijinit cel mai mult a fost Valeriu Lazarov pentru ca el, clar, mi-a schimbat destinul. Ar mai fi si altii. La un moment dat spuneam despre o doamna cu care am lucrat si pe care am ajuns sa o stimez extraordinar de mult, ca e ingerul meu pazitor si probabil ca nu intamplator se numeste Angela.
E.P.: Daca ati avea acum un milon de euro castigati la Loto, in ce i-ati investi?
R.M.: Nu vreau sa castig la Loto.
E.P.: N-ati jucat nici macar o data?
R.M.: Ba da, am jucat. Dar nu as vrea sa castig atat de multi bani la Loto pentru ca sunt bani… Banii pe care-I castigi atat de usor se duc la fel de usor si-ti strica, in general, viata. Eu n-am auzit oameni care au castigat bani foarte multi la Loto si care sa fi fost fericiti. Ori li s-a intamplat ceva, ori s-au gasit altii care sa vrea sa le ia acei bani… Asa ca nu ma pune sa castig la Loto. Zi-mi ca am facut un milion de dolari dintr-un contract fabulos, ca i-am castigat muncind.
E.P.: Sunteti un om obisnuit sa castige banii muncind…
R.M.: Da. Si poate nu o sa castig niciodata banii astia asa multi odata… dar nu ma pune sa-I castil la Loto ca nu o sa vreau!
E.P.: Raluca Moianu este un brand. Cat investeste ca sa pastreze stacheta sus?
R.M.: In primul rand, cred ca trebuie sa te respecti pe tine. Nu cred ca trebuie sa pui problema sa… investesti in imaginea ta. Nu trebuie sa exagerezi cu ceva. Trebuie sa vrei sa te perfectionezi, sa vrei sa muncesti mai mult indifferent ca ai 10-15-20 de ani de cariera. Asta mi se pare mie „sa investesti in tine”. Nu cred ca daca mai imi cumpar o poseta sau daca apar cu o rochie noua e neaparat cea mai grozava investitie. In schimb cred ca daca mai citesc ceva, sau am o idee extraordinar de buna pentru o emisiune noua… atunci da, poate fi o investitie in cariera mea, in imaginea mea, in felul meu de a merge mai departe.
E.P.: La „Iarta-ma” exista un exercitiu de sinceritate pe care l-am apreciat intotdeauna. Le spuneati invitatilor dvs. sa priveasca drept in obiectivul camerei de filmat si sa transmita un mesaj. La fel va rog eu sa faceti acum. Ce nu stiu si ar trebui sa afle romanii despre Raluca Moianu?
R.M.: Ce nu stiu despre Raluca Moianu?! Ca e o timida! Si ca a reusit intotdeauna sa-si infranga acest tip de timiditate, ca si-ar dori sa fie un om mai bun si ca nu intotdeauna sa fii persoana publica e un lucru grozav. E uneori mai greu, pentru ca presupune ca trebuie sa fii intotdeauna la patru ace, trebuie sa fii perfect, or noi… si eu… nu sunt perfecta!
