fbpx

Scrisoarea lui Luciano Pavarotti către fiica lui cea mică, Alice

de
Gala Extraordinară ,,VINCERO Luciano Pavarotti - Povestea unei vieți” pe scena Operei Naționale București

Scriitoarea italiană Grazia Verasani, născută la Bologna în 1964, este cea care a scris splendidul monolog teatral Vincerò care adună în el povestea vieții și a carierei marelui tenor italian Luciano Pavarotti. Sub forma unei scrisori adresate celei de-a patra fiice a muzicianului, micuța Alice, născută la mare distanță de fiicele mai mari, monologul vorbește despre temerile și bucuriile sale de copil, apoi de părinte, despre întâlnirea cu rolurile esențiale și cu oamenii cei mai dragi care au făcut parte din existența marelui Luciano Pavarotti.

 

Vincerò (scrisoare către Alice)

 

Dragă Alice, micuța mea,

Ești ultima dintre fiicele mele iubite și te rog să mă ierți pentru regretul de a fi petrecut așa de puțin timp cu tine. Știi, cineva spunea că muzica e o continuă reamintire, și cred că e adevărat: muzica este cea care aduce înapoi amintiri și sentimente pe care le credeam pierdute. Dintre toate artele, ea are această putere. Muzica știe totul despre nostalgie.

Vreau să îți vorbesc despre mine, ca să îți las ceva intim, ceva tainic, altceva decât celebritatea asta care nu înseamnă nimic dacă nu ajunge la mușchiul cel încăpățânat numit inimă. Merg înapoi pe firul memoriei, îmi amintesc totul… Arta, frumusețea căreia m-am dedicat… am apărat-o întotdeauna cu mare durere, căci nu suport să o văd ponosită, decăzută… Dar, lasă, nu asta contează, nu vreau să mă plâng. Rămân un optimist incurabil și-aș vrea mai degrabă să îți vorbesc despre o lume nemărginită, plină de teatre deschise spre oameni, de vaste mulțimi adunate sub cerul senin, având cu toții același fus orar și o singură limbă, cea mai universală dintre toate: muzica.

Vreau să îți vorbesc despre emoția de a da și de a primi, pentru că a fost un mare privilegiu să pot să ofer lumii tot ce am avut mai bun. Eu cunosc acea fericire, căci a devenit cea mai mare putere a mea. Oh, da, iubirea mea, există vocații care îți cer totul și devenim misionari umili ai propriului destin. Dar eu rămân un om simplu, nu sunt dintre cei cărora le plac cuvintele mari. Viața a fost lungă, cuprinzătoare, expansivă ca înălțimile la care am dus câteodată vocea mea, dar nimic nu a fost ușor. Nu, nu… Să învingi nu este ca și cum ai câștiga un bilet la loterie… Eu m-am născut cu respect pentru trudă, pentru sudoarea care spală treapta din fața ta, permițându-ți să urci, pas cu pas. M-am născut în foșnetul acului de gramofon, în aroma de pâine și în parfumul furtunilor din țara mea. În limba engleză se spune „I want to be at the top”, vreau să fiu în vârf, dar pentru a atinge anumite vârfuri talentul nu e de ajuns, e nevoie de responsabilitate, de sacrificiu, de devotament, cuvinte care azi nu mai sunt la modă…

Da, e adevărat, am avut nevoie de timp pentru a ajunge chiar la inima lucrurilor, la esență, la ceea ce numim succes. Dar eu, întotdeauna, mai mult decât admirație am căutat prietenie. M-am simțit la fel de în largul meu cu regii, cu reginele, cu președinții și cu prietenii alături de care am crescut. N-am făcut niciodată diferențe între o bancă de lemn și un fotoliu de catifea, iar unui bufet de delicatese i-am preferat întotdeauna un castron de paste cu sos de carne sau o supă de casă. Și am luat mereu în turnee aromele de acasă, din zona mea; parmezanul, rozmarinul, oțetul balsamic au fost mereu îndesate în valize, printre haine și lenjerie. Am vrut să mă simt acasă peste tot în lume.

Am fost întotdeauna un om practic, lacom de viață, și…, ei bine, nu doar asta, căci am fost o figură! Am iubit toate ingredientele simple, cele care fac aluatul să dospească, precum formele voluptoase ale unei femei. Și am învățat că și arta trebuie să fie muncită, frământată, scuturată, cum făceau odinioară mamele noastre amestecând coca sau scuturându-și covoarele. Pentru că adevărata artă, știi, are o savoare aparte, păstrată în timp, de lucru făcut în casă. Ea ne învață să trăim mai frumos, ne alină micile sau marile drame cotidiene, iar inima, ah, inima, o transmite de la unul la altul, ca și cum ar cuprinde-o în palme sau ca și cum ar purta-o într-un coș de căpșuni. Acestea sunt lucrurile pe care eu am avut norocul să le trăiesc.

Giuseppe Verdi spunea că în muzică, la fel ca în iubire, trebuie să fim sinceri, înainte de toate. Chiar și pe vremea lui erau distruse teatre și orchestre, dar oamenii, oamenii contează… Ce aș fi fost eu fără oameni? Oh, nu poți trișa în fața spectatorilor, nu poti să îi ignori, nu poți să faci trucuri sau să te detașezi de ei cu o virtuozitate rece. Oamenii pot deosebi adevărata emoție de tehnica lipsită de viață și sunt recunoscători pentru starea aceea de beatitudine, pentru înfrigurarea emoției. Nu, nu vanitatea trebuie să câștige, ci doar muzica. Artiștii mari știau asta.

Știau…

Mozart a fost îngropat într-o groapă comună, Bizet a murit înainte de succesul cu opera Carmen, iar Vincenzo Bellini, părintele melodiei, ne-a părăsit la doar treizeci de ani… Dar destul cu melancolia! În acest corp al meu de gigant a existat întotdeauna mare nevoie de veselie, de umor, de râs. De râs hohotit și sonor. Am făcut și pași greșiți, am avut și puncte slabe, dar știi, toate acestea sunt binevenite, sunt ca ploaia care cade pentru a face recolta mai rodnică. Am fost ferice, Alice, și iată, tu ai un nume ce rimează cu acest cuvânt. Ești ultima mea născută. Ultima primadonă. Și doar Dumnezeu știe câte primadone am avut alături pe scenă…

Aș vrea să-ți vorbesc, în doar câteva cuvinte, despre ariile cele mai cântate. Se poate face un rezumat al muzicii?! Să încerc…

Eram copil, și stăteam in picioare pe masa din bucătărie, cântând La donna è mobile în întuneric, pentru că mi-era rușine. Tatăl meu, Fernando, avea o voce frumoasă de tenor, iar eu eram tenorul cel mic al casei. Ascultând înregistrările tatălui meu mi-am umplut auzul cu vocile lui Caruso, Gigli, Del Monaco… Am trăit printre tenori. Dragostea pentru muzica ce răsuna în casa mea a fost, de fapt, obligatorie. Tatăl meu cânta bine, dar era un om cu picioarele pe pământ, nu credea în scenă și se temea de ea, pentru că era emotiv și nu putea intra în personaj… La început, a încercat puțin să mă împiedice, dar numai pentru a mă proteja; n-a vrut să-mi fac prea multe iluzii. Tata era brutarul cartierului nostru, și, de mic, mă trezea dimineața devreme, ca să-l ajut la magazin înainte să merg la școală. Am și acum în nări mirosul de pâine abia coaptă și-mi amintesc norii de făină ca zăpada, cerul care începea să se lumineze peste câmpuri, primele biciclete trecând pe drum …

Bacchelli spunea că italienii din regiunea Emilia sunt oameni ai pământului, care, nevăzând orizonturile deschise spre mare, au învățat cum să lucreze câmpurile, care iubesc gătitul, cântatul, măștile. Măștile… De mic copil, la carnaval, mi-a placut Sandrone, personajul-simbol, agricultorul care vorbea în dialect. Dar m-am gândit și ce frumos ar fi să mori de râs, ca Arlecchino …

Da, am fost, cum se spune, un cetățean al lumii, dar nu m-am desprins niciodată de Modena. Am iubit provincia mea, am iubit puterea aspră a Modenei, jocurile de cărți, roșul vinulului Lambrusco turnat în pahare, lumina oamenilor simpli, care nu-și irosesc viața făcându-și sânge amar, ci au întotdeauna o glumă pregătită, o ironie care te poate face să te ridici chiar și peste o tragedie. Am străbătut lumea în lung și lat, am cunoscut excelența sub toate formele ei, dar mie o plimbare până-n centrul orașului, ca să văd Catedrala și Turnul Ghirlandina, mi-a fost de ajuns ca să înțeleg cum stau lucrurile.

Am fost un copil lipsit de griji, mi-a plăcut sportul, și mai ales fotbalul. M-am dus să văd filmul cu Mario Lanza și apoi l-am imitat în oglindă.

La doisprezece ani, când cântam cu tatăl meu în Corale Rossini, am avut un accident și am făcut tetanos: Am fost două săptămâni în comă, privind moartea în față, dar nu am renunțat. De îndată ce m-am refăcut, la noi în casă s-a făcut un fel de referendum. Ce să fac? Să merg la Roma, la Farnesina, ca să mă fac profesor de educație fizică sau să rămân în Modena și să mizez pe cartea muzicii? Sora mea era prea mică pentru a vota, iar eu m-am abținut. Tata a ales: “Roma”. Dar mama a spus: “Luciano are o voce care îmi atinge inima”… Iar tata a sărit: „Eu n-am?” Și mama i-a răspuns: “Ba da. Dar nu ca el…” În momentul acela tata a trebuit să se resemneze. Mi-aduc aminte că într-o zi mi-a spus că, dacă ar muri în timp ce eu sunt pe scenă, ar trebui să-mi fac datoria mai departe. Căci se poate cânta cu lacrimi în ochi, dragostea mea! Inima se frânge, dar vocea… nu.

Am început să iau lecții de la marele tenor Arrigo Pola. El a văzut în mine un talent în creștere, care poate fi șlefuit prin disciplină, și niciodată nu mi-a cerut bani în schimbul lecțiilor. Apoi am făcut și eu la fel cu studenții mei. Înțelesesem deja, datorită lui Gigli, că ești, de fapt, un student toată viața. Îl întâlnisem când eram copil, cântase odată în Modena, și atunci l-am întrebat: „Spune-mi, cât ai studiat pentru a deveni Gigli?“. El, care tocmai făcuse câteva vocalize pe scenă, mi-a răspuns: „Până acum cinci minute.“ După aceea am studiat, am studiat, am studiat, cu grijă, cu sete… Talentul este tiranic, dar dacă îl slujești cu umilință, te poartă departe, iar încăpățânarea, da, este invincibilă. Sârguința pe care o pui în desăvârșirea unui dar, pentru a-l dărui mai departe lumii… Știi, s-a tot spus că vocea mea a fost un dar de la Dumnezeu, da, poate că a fost, dar ca acest dar să strălucească l-am îngrijit și l-am dresat ca pe un cal de rasă…

Studiam, dar făceam și tot felul de munci… Am lucrat ca profesor de școală elementară, ca agent de asigurări… Când Pola a plecat în Japonia, am devenit studentul lui Ettore Campogalliani. Îi preda canto și Mirellei Freni, prietena mea din copilărie: cred că mamele noastre lucraseră împreună la fabrica de țigări, iar când eram bebeluși, am avut aceeasi bonă… Poate că a fost o bonă care iubea Opera!

Am început să am concerte în orașele mici, fără să fiu plătit. Au fost ani de nesiguranță, în care trăiam cu teama că nu voi reuși, aveam toate îndoielile și nesiguranțele unui tânăr … Parcă tocmai ca să-mi dea un pic de încredere a venit câștigarea premiului întâi, la un concurs în Țara Galilor, dar nesiguranța a revenit când am ieșit al doilea în concursul din Peri, în ’59 … Începutul unei cariere nu e niciodată o linie dreaptă. Există curbe și întoarceri, nici nu înțelegi arta de la început… Dar am fost tare încăpățânat în efortul de a învăța. Am iubit muzica prea mult ca să risc să o pierd. Dacă aș fi înțeles că e doar un vis, o fantezie, un orgoliu, as fi renunțat.

Dar, din fericire, nu așa a fost…

În anul următor am ieșit pe primul loc la concurs. Iar pe 29 aprilie ’61 am debutat în rolul Rodolfo din La Boheme de Giacomo Puccini, în regia lui Molinari Pradelli, la Teatrul Municipal din Reggio Emilia. Și acolo mi-au spus: „Știi, Luciano, că poate, doar poate, vei deveni cu adevărat cântăreț?“.

Ce să-ți spun despre debutul acela… A fost cea mai importantă seară din viața mea. Eram toți tineri în companie și repetaserăm din greu timp de patruzeci de zile. Stăteam într-un motel de mâna a doua, iar pe etajul nostru era un coridor lung: femeile stăteau în camerele de pe partea dreaptă, bărbații de pe stânga, iar la capătul holului era o baie mică, comună. Au fost zile de pregătire nebună, dar și glume, distracție: ne-a fost ușor să ne adaptăm la viata boemă, căci eram cu toții artiști în devenire, fără niciun ban, dar plini de vise, cu toții îndrăgostiți de dragoste. Trăiam chiar noi în „mansarda mohorâtă“ din Paris, așteptând să vină soarele pe strada noastră… Simțeam chiar noi mușcătura foamei, a ambiției, a viitorului.

La Bohème, ce capodoperă…

Opera „esențială“ a lui Puccini: libretul e impecabil, nicio notă nu e în plus, iar povestea e despre noi toți, da, despre toți … Pentru că este o alegorie a tinereții, cu năzuințele sale, extremele sale, risipirile sale. O etapă memorabilă a vieții, care va stârni mereu nostalgia, și unde poezia, frigul, setea, dragostea își vor păstra culorile puternice, rămânând în sângele unui prezent ce pare fără sfârșit… În seara aceea am interpretat pentru prima dată rolul ideal pentru un tenor, cel al îndrăgostitului, și am intrat cu pasiune în rolul lui Rodolfo, în cartierul latin al poetului lefter, în existența lui săracă și liberă… Acum cincizeci de ani, fetița mea, acela a fost pentru mine începutul a tot și a toate.

În timpul unei pauze de la repetiții, las pălăria albă pe un scaun din orchestră, între standurile parcă infinite de partituri și instrumente; din scenă, se aud zgomotele pregătirilor… Știi de câte ori am adunat cuie de fier care să-mi poarte noroc, cuie îndoite în munca mașiniștilor? Și știi că a funcționat? Aduceau noroc, serios! Da, rămân un italian superstițios, iar din buzunar nu-mi lipsește niciodată o batistă: Am strâns atât de multe ca să nu-mi las mâinile să gesticuleze… Îmi place totul în așteptarea asta, praful, muzica, începutul unei vocalize, energia trecând printre cântăreți, muzicieni, dirijori, toate elementele care preschimbă fiecare interpretare în ceva unic, ce nu se va mai întâmpla niciodată la fel. Apoi, desigur, teama, nervozitatea, și cele cinci minute de concentrare maximă, când nimeni, nimeni, nu trebuie să-mi stea în preajmă!

Nu-mi lipsește eșarfa în jurul gâtului, ca să nu răcesc. Am avut o întreagă colecție de pălării, eșarfe, fulare… O viață întreagă pentru a depista curenții de aer și pentru a face din aer, arii, arii muzicale… Toată viața mea.

Mi-aduc aminte…

Audiția de la Roma cu marele Tullio Serafin. Îi spuseseră că sunt o tânără speranță, iar el pregătea atunci Rigoletto, la Teatro Massimo, din Palermo. Am ajuns mai devreme, așa că m-am plimbat înainte și înapoi prin fața casei lui, bând litri și litri de apă și pregătindu-ma să cânt Bella figlia dell’amore

După audiție, Serafin m-a invitat la un pahar de apă.

“Maestre”, i-am zis “am baut prea multă apă.”

El a zâmbit. “Îți va prinde bine la Palermo.”

Iar de atunci încolo, o nesfârșită succesiune de teatre…

Și a fost chiar și un NU al meu pentru Scala, pentru că nu mă simțeam pregătit pentru Guillermo Tell, iar în operă nu poți merge la noroc. În ’63, a fost debutul la Londra, la Covent Garden. Di Stefano nu se simțea bine și m-au sunat să-l înlocuiesc. Acela a fost începutul succesului meu în afara Italiei …

Mi-am îmbogatit repertoriul: Lucia di Lammermoor, Madama Butterfly și La Bohème în ’65, din nou, dar de data asta la Scala, sub bagheta geniului von Karajan. Cu dirijorii am avut întotdeauna o relație bună cu Levine, cu Bonynge. Acesta din urmă a fost căsătorit cu marea soprana Joan Sutherland. Ea, care era înaltă, avea peste un metru optzeci, era în căutarea unui tenor la înălțimea ei. M-a ales pe mine și am pornit împreună într-un lung turneu în Australia. Joan m-a învețat cum să-mi folosesc diafragma. Era o adevărată maestră a respirației. Bonynge mi-a spus că stăteam întruna cu mâinile pe stomacul soției lui, ca să înțeleg cum respiră… Din fericire, nu era gelos. Țineam mult la ea, cum țineam la Rajna, la Mirella… Știi, cu aceste femei am făcut totul, totul, în afară de dragoste. Cântând împreună, eram ca frații, ca niște tovarăși de joacă. Luptam împreună, ne ajutam unul pe celălalt. Nu era loc pentru protejați. Trebuia să te afirmi. Trebuia să meriți.

Cu Bonynge am acceptat pariul celebrelor nouă note de DO consecutive…

Îți voi explica.

Până atunci, pe aria Ah, mes amis della Figlia del Reggimento, tenorii cântau întotdeauna în falset. Eu am acceptat provocarea să cânt din piept și am câstigat-o, iar orchestra s-a ridicat în picioare … La repetiții îi rugasem să coboare tonalitatea, dar apoi … am reușit, și a fost frumos …

Unde rămăsesem? Ah, da… Curând mi s-au deschis ușile Metropolitanului din New York și Lucia a fost un triumf … În ’72: un record de șaptesprezece chemări la aplauze. New York Times a scris că Dumnezeu mi-a sărutat corzile vocale, dar în Operă nici măcar nu mai poți să te împăunezi. Rămâi acolo, cu machiajul scurs pe față, mort de oboseală după un spectacol de trei or … Știi ce-mi spunea un prieten? Asta e puterea operei lirice în care fiecare dramă e o prefăcătorie, unde, cu un pic de machiaj și cu o schimbare de mimică poți deveni altcineva… Oh, dar vă place atât de mult să vă aclame publicul și să vă aplaude, încât nu vreți altceva decât să-l răsplătiți.

Poți să vezi lucrurile și așa…

În ’94, la Metropolitan s-a întâmplat ceva neașteptat… Îți voi explica. Nu erau permise bisurile ariilor, mai precis, erau interzise, dar când am terminat de cântat E lucevan le stelle, aplauzele nu s-au mai oprit și atunci orchestra m-a obligat să repet. Am crezut că au înnebunit cu toții, căci niciodată nu se mai întâmplase ca un tenor să cânte încă o dată o arie, dar atunci s-au rupt barierele, s-au încălcat regulile! Lumea se schimbă, se înnoiește, a spus cineva. Eu mă simțeam în al noulea cer, aș fi îmbrățișat tot teatrul, orașul, publicul, dar, în ciuda acelui succes răsunător, am rămas un om timid ca Nemorino, țăranul din Elixirul dragostei… Și am roșit în fața acestor triumfuri.

Doamne, atât de multe amintiri, încât le pierd șirul …

La Carnegie Hall în ’73, au venit atât de mulți oameni, încât au pus scaune chiar și pe scenă. Mi-era teamă să nu fiu stângaci, neiniștit, așa că am ținut tot timpul o batistă strânsă în pumn, o batistă care, mai târziu, mi-a devenit un fel de talisman.

În ’75 am trăit o experiență asemănătoare celei din copilărie, când am fost în comă, dar mi-am revenit. Avionul cu care zburam, fiind într-un turneu în Statele Unite, a aterizat în afara pistei și s-a rupt în două. Am scăpat nevătămat, a fost, pentru a doua oară, un miracol. Din nou, realitatea m-a privit în față, amintindu-mi că viața s-ar putea încheia în orice moment, și dându-mi, astfel, dreapta măsură a lucrurilor. Dar Pavarotti, PRINCE OF TENORS, cum puseseră titlul pe coperta Newsweek, avea să repornească într-un alt tur de forță în jurul lumii. Eram într-un carusel care se rotea, se rotea… Și aducea alte provocări.

În ’76, Tosca la Opera Lirică din Chicago. În ’77, La Boheme, la Metropolitan, cu Renata Scotto și James Levine. Pentru prima dată, o Operă a fost difuzată la televiziune și au văzut-o în direct optzeci de milioane de oameni, nici la Turandot nu au fost atât de mulți. Mi-am dat seama imediat că televizorul ar putea fi un aliat valoros, dacă e bine utilizat.

Dar cea mai mare emoție a fost în anii 80, când am dus Opera în spații deschise. Am cântat Rigoletto în Central Park din New York în fața a o sută cincizeci de mii de spectatori. Am și acum frisoane amintindu-mi… Mi-am dat seama că e nevoie ca Opera să devină cunoscută cât mai multor oameni. Știu, nu am înțeles supărarea puritanilor. O publicație m-a acuzat că mă dau mare în fața oamenilor, dar eu eram mândru să popularizez aceste opere grandioase. Ce era rău în a le arăta publicului, scoțându-le din schemele lor rigide, din nișele pompoase în care erau ținute, de sub nasurile fine ale “marilor” profesori și din clicile acestora? Criticii m-au facut bucăți atunci când am anulat un concert în 2002, pentru că nu m-am simțit bine, dar Mina, marele Mina, mi-a luat apărarea in La Stampa, i-a trimis la dracu’ pe toți…

Întotdeauna, singurul meu judecător a fost mulțimea. Și nu, nu-mi pare rău.

Doamne, cât de multă lume era la Arena din Verona în furtună… Erau fulgere, tunete, trăsnete, mai rău ca la potop! Organizatorii au vrut să suspende spectacolul, dar auditoriul mă aclama mai tare. Și apoi, fără ezitare, am mutat pianul, m-am adăpostit de ploaia torențială sub umbrela lui Panocia, prietenul meu din copilărie, și am cântat Cielo e mar în aplauzele oamenilor…

Nu din trufie, iubirea mea, te duci să cânti pe stadionul Wembley, nu faci asta ca să fii numit mit sau legendă… ci din teama care te face să șovăi în fața priveliștii incredibile a lumii: oameni, râuri de oameni, mulțimi nesfârșite… În fața unei asemenea nebunii te poți pierde, te poți simți mic, chiar dacă ești voluminos.

Am hotărât să mă dedic talentelor tinere. Pentru asta am creat concursul internațional de canto Pavarotti International Voice Competition. La ce ajută experienta dacă nu o poți da mai departe? Ce sens are să fii numit Maestru dacă ești gelos pe cei care te urmează? În ochii unui băiat care începe, am recunoscut întotdeauna tânărul visător care am fost, am văzut propriile mele temeri, propria mea nerăbdare și, de la un timp, la fel ca profesorii mei, am predat foarte mult. Am văzut o mulțime de tineri de la concursuri, făcând primii pași, devenind celebri… Există cauze, cauze bune. Pentru o cauză se cântă și pe scene mari și mai mici, pentru o cauză sunt gata să merg pretutindeni, în numele talentului sau pentru a aduce alimente și medicamente într-un război, pentru a ajuta refugiații, migranții, copiii… Ce valoare mai are faima unui artist dacă el nu poate interveni în aceste bătălii? Ah, ochii acelor copii … Și tu ești tot o fetiță… Te întreb în șoaptă, Alice: Îți place muzica? Donde hay musica no puede haber cosa mala, a spus Don Quijote. Unde e muzică, nu mai e loc pentru rău.

Unde rămăsesem? Oh, câte digresiuni… Suntem deja în anii ’90, la Cei trei Tenori? Nu, nu ne-a unit doar dragostea pentru muzică, ci și fotbalul de care eram cu toții pasionați. Eu, Domingo și Carreras care tocmai se vindecase de leucemie. Am cântat peste tot … Câte râsete, câte discuții despre fotbal! Presa a inventat rivalități între noi, atâtea porcării…

Apoi, a fost marele eveniment Pavarotti & Friends: zece ediții în care ne-am unit forțele pentru a finanța proiecte umanitare în Bosnia, Cambodgia, Kosovo și multe alte țări… Oh, aici cineva ar putea strâmba din nas. Dar cum, Pavarotti cântă melodii pop cu Zucchero, Laura Pausini, Celine Dion? Se poate să-ți placă și muzica lui Verdi și a lui U2? Da, există muzică frumoasă și muzică urâtă, aș răspunde eu. Dumnezeule, ce experiență extraordinară a fost, câți oameni s-au implicat! Chiar și Diana, știi, Prințesa Diana. Asta trebuie să-ți spun… La o cină de gală, am întrebat-o dacă i-a plăcut mâncarea ce tocmai îi fusese servită, iar ea mi-a spus că este delicioasă; Am întrebat-o din nou și ea m-a privit cam ciudat… Există acest obicei în Italia, i-am spus eu “Când întrebi pe cineva dacă îi place mâncarea, e ca să te invite să guști puțin”. S-a uitat la mine surprinsă. “Dar nu mi-am împărțit niciodată mâncarea cu nimeni!”, mi-a zis. Eu am zâmbit. “Știți cum e, alteță, există întotdeauna o primă dată”, și mi-am înfipt furculița într-unul dintre creveții ei.

Cât de multe duete, cât de multe colaborări, câți artiști extraordinari, Stevie Wonder, Lisa Minnelli, Elton John, Michael Jackson… Și apoi Bono. Ne vedeam în fiecare zi, dar apoi a dispărut dintr-o dată, s-a închis la Dublin în studioul de înregistrări, lucrând la un nou album. Nu am renunțat, m-am urcat în avion și m-am dus la el să vorbim și să îl conving să adere cauzei, să compună o piesă. Mă întorsesem de trei zile când m-a trezit în mijlocul nopții și mi-a zis: “Am piesa.” Scrisese acea capodoperă, Miss Sarajevo

Amintiri, amintiri…

Oh, asta e ceva amuzant…. La Paris, în timpul repetiției de Tosca, regizorul mi-a arătat un scăunel foarte delicat, pentru cazul în care vreau să mă așez la un moment dat. Am atins acel obiect minuscul și am spus: “Să vedeți ce accident ar fi… ” “Nu vă faceți griji, îl întăresc cu fier”, a spus el. Scaunul a fost făcut mai zdravăn și m-am liniștit. În general, totul a mers bine, scăunelul a rezistat, dar, în seara premierei, soprana, încărcată de toată emfaza cântecului, de patosul recitativului, s-a lăsat cu toată greutatea pe genunchii mei… și ne-am prăbușit…

Îți spun o altă poveste… Odată, la Londra, o jurnalistă m-a întrebat dacă gabaritul meu m-a ajutat să îmi îmbunătățesc vocea. I-am răspuns că probabil că da, iar ea a continuat, politicoasă, spunându-mi că multe femei, inclusiv ea însăși, nu disprețuiesc bărbații masivi, cu voce frumoasă și cu o circumferință considerabilă, ca a mea. I-am mulțumit pentru amabilitate și i-am spus că, totuși, cel mai plăcut compliment primit în viața mea a venit de la un om care s-a lovit de mine pe stradă, din greșeală, și s-a scuzat spunându-mi: „Oh, iertați-mă, nu v-am văzut…”.

Amintiri, amintiri… În viața mea am cântat de toate, marile arii și melodii mai ușoare, și există și un cântec pe care ți l-am dedicat ție, dintre cele cu care te trezești dimineața, când soarele bate în ferestre și tu schițezi un zâmbet…

Dacă privesc în urmă, dragostea mea, văd atât de multe lucruri… Văd trei sute de mii de oameni sub Turnul Eiffel și mânuțele tale mici pierzându-se în ale mele. Văd din nou pentru prima dată toate orașele lumii, și Modena. Văd atletul și bărbatul romantic. Văd tatăl prins în mii de angajamente, fidel unei iubiri la distanță, văd artistul cu un repertoriu mare, cu un piept mare. Văd omul căruia îi plăcea să picteze imagini pline de culoare, și care cu lacrimi în ochi și, pe jumătate adormit, ți-a cântat cântece de leagăn… Ce frumos era când îți cânta Nei cieli bigi, ca să te facă să adormi… Apoi văd bărbatul care întreabă o tânără femeie: “Nu-i așa că vă plac caii?”… Și pe tine, în brațele aceleiași femei. Văd o iubire renăscută când părea prea târziu pentru ea și care-i face pe ipocriți să scrâșnească din dinți.

Văd țăranii aplecați sub soarele aprig al unei veri toride și nenumărate umbrele deschise într-o piață mare. Văd coșuri de fructe în vestiar, cești de ceai cu miere pentru a calma durerea din gât, și eterna, teribila teamă de a nu-mi pierde vocea. Văd dulapurile pline de costume și cămăși hawaiiene, mese lungi, samba și apusuri de soare în Caraibe, vapoare, aeroporturi, tristețe, durere, lacrimi, râsete, săruturi pe care ți le-am dat, jocurile tale de-a v-ați ascunselea, privite pe furiș, copilăria ta care a închis cercul, care a dat sens la toate.

Nu a existat niciun triumf pe măsura zâmbetului tău, care seamănă atât de mult cu al meu. Toată lumea vrea, mai mult sau mai puțin, să lase un semn mai mic sau mai mare al trecerii sale, iar tu ești, fără îndoială, cea mai frumoasă pană a zborului meu, pe care o las acum să plutească o dată cu vântul…

Știi, există întotdeauna un moment când lumina se stinge, se șterge machiajul, costumul se agață în cuier, vocea se odihnește, în sfârșit… Dar stelele strălucesc mai departe, prin amintirea celor care le privesc.

Iartă-mă pentru toate aceste cuvinte, eu am iubit mereu faptele. Iar muzica este ca iubirea: se simte și nu se explică. E de-ajuns. Mergi sus, să te joci. Sau pune-ți un disc și cântă cu mine…

 

(Traducere din limba italiană de Alice Năstase Buciuta)

Categorii:
Life

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.