Cei care ne-am pierdut mama stim ca asa e. O stie si Cristiana Ionescu, o femeie tanara, ambitioasa, puternica, frumoasa, a carei mama a murit in anul 2009, rapusa de cancer. Cristiana si mama ei au luptat cu necrutatoarea boala, iar cand au fost invinse, Cristiana s-a decis sa povesteasca totul, intr-o carte, pe care sa o lanseze pe piata pentru ca banii incasati sa fie donati si folositi in beneficiul altor bolnavi cu cancer. Cristiana Ionescu si-a facut o promisiune. Ei insasi si-a promis ca in urmatorii 10 ani sa-i ajute cat poate de mult pe cei care sufera asa cum a suferit mama ei. Acum, Cristiana este consultant-director pentru Fundatia Hospice Casa Sperantei si atrage fonduri pentru pacientii cu cancer ingrijiti aici. Ea stie cum e sa lupti fara niciun sprijin cu necrutatorul cancer si sa pierzi. Ea stie cat de mult conteaza o mana-ntinsa atunci cand ai cea mai mare nevoie de ea. O spune chiar ea in ”Jurnalul mamei mele”, scris in anul 2009, inca netiparit, dar apreciat deja de Andreea Marin Banica. Vedeta i-a alocat deja un intreg capitol in cartea sa. In ”Jurnalul mamei mele”, Cristiana Ionescu se preda in fata bolii si a mortii. ” Nu putine i-au fost clipele in care am sustinut-o, am fost puterea ei, am facut ordine acolo unde ea nu mai avea vlaga s-o faca. De aceea mama mea m-a tratat mereu ca pe PUTEREA EI. Aceasta scriere este NEPUTEREA mea”, spune ea, pe cand inca isi vedea mama luptand pentru viata. ( reportaj de Mariana Sebeni )
- JURNALUL MAMEI MELE, de Cristiana Ionescu, ianuarie 2009
O femeie inca tanara, cocheta, iubitoare de frumos. Cu o statura maruntica si parul blond, cu nasul ascutit si putin umflat de la ochelarii cu rama aurie si lentile grele, mama mea este putin probabil a trece neobservata prin vreo incapere. Cu glasul bland, mai bine de 30 de ani a alinat suferinte grele ale bolnavilor din chirurgie toracica, acolo unde a fost mai intai OM, iar apoi o simpla infirmiera. Nu putini sunt oamenii pe care i-a ajutat, rezidentii care o reintalnesc cu drag si pe care i-a tratat ca pe copiii sai. Mama mea are ochii cu o lumina puternica, jucausa in ei, puterea de a iubi neconditionat VIATA! De a crede in bine si sansa, in noroc si datorie, in binele facut care ti se intoarce inzecit.
Nu sta locului o clipa, este energie vie, spirit, pasiune, in tot ceea ce face.
Daca ceva am invatat de la mama mea in anii acestia si mi-a fost de folos in viata a fost lectia de a trata pe fiecare ca pe un om, nu ca pe functia pe care o are: fara intimidare, teama, trac, sau cum s-o mai numi sentimentul pe care il ai in fata unei persoane foarte importante.
Ce imi place la mama mea este modul cum ea isi arata dragostea: gateste bunatati pentru noi, ne alinta, ne “sacaie” cu telefoanele sa afle ce facem, cum suntem, ce nevoie de ajutor avem de la ea.
Mama mea este in primul rand mama, s-a realizat prin copiii sai, dar este si BUNI pentru fiul meu, unicul sau nepot, lumina ochilor ei. Mama mea este prietena, colega, partenera, iubita devotata, bunica mandra si implicata. Mama mea a devenit BUNI dupa nasterea fiului meu! Iar el a devenit din Bobby- puiul bunicii.
Lupta de acum este cea mai puternica lupta data de ea: cu insasi viata! A luptat sa creasca singura doi copii, sa scape din mainile unui sot betiv si violent, sa ne creasca pe mine si pe fratele meu cu valori si principii, care mai tarziu in viata ne-au facut OAMENI MARI.
Mama mea nu a facut o casa, ci doua, nu a plantat un copac, ci mai multe livezi, nu a crescut un copil , ci doi.
Nu putine i-au fost clipele in care am sustinut-o, am fost puterea ei, am facut ordine acolo unde ea nu mai avea vlaga s-o faca. De aceea mama mea m-a tratat mereu ca pe PUTEREA EI.
Aceasta scriere este NEPUTEREA mea.
Nu stiu cum altfel sa extrag din mintea, sufletul, inima mea gandurile acestea contradictorii.
Insa stiu ca in lupta asta mama mea va razbi, iar eu nu ma gandesc o clipa s-o pierd, ci doar sa redau povestea sa, calatoria in lupta asta.
Sa pot sa spun ca intr-o lupta cu un inamic malefic, mama mea este MODEL ca se poate.
I-am fost si-i sunt protector, siguranta, calm, speranta. Ma cuprinde indoiala ca pot duce si acum stindardul asta pentru ea, pentru familia mea.
Exigenta, mama mea nu accepta sa-i apar in fata nearanjata, zaluda, necoafata, neparfumata.
Si cred ca are dreptate! Ochii ei nu trebuie sa ma vada vreodata cu cearcane de nesomn( cum voi avea dimineata, caci este ora 3 si eu scriu), cu lacrimi in ochi, cu bluze lalai sau fara ruj. Ochii ei trebuie sa ma vada cum ma vad inima si sufletul ei: eleganta, tanara, aranjata, mirosind a parfumuri bune, la care ea in tinerete doar ofta.
Dar dincolo de toate, mama mea a ramas liantul ce tine familia unita!
Desi pe drumurile noastre, si eu, si fratele meu TREBUIE sa mergem la ea la masa. Masa in familie este ceea ce ea impune, iar noi cu drag ne supunem.
Mereu activa, mereu cu idei noi si boscorodindu-si sotul ca a imbatranit si n-o mai aude la fel ca acum 20 de ani cand s-au cunoscut, mama mea primeste dragostea, respectul, prietenia, consideratia oricui o cunoaste.
Incapabila sa faca rau, nu de putine ori i s-a facut rau si totusi ea a raspuns cu bine.
Pentru mine mama mea este un model. Fara sa aiba pretentia ca are vaste cunostinte, mama mea poate da clasa multor “coach” ori “life trainer” pe care oameni cu dare de mana, dar fara dare sau putere de inima si-i angajeaza sa-i invete cum e Viata.
Mama mea iubeste frumosul, adora sa mearga cu orele prin magazine sa-si clateasca ochii, cum spune ea, sa coasa, sa croseteze si sa tricoteze.
Mai nou, fiul meu a invatat-o sa intre pe internet, sa vorbeasca pe Messenger, iar aceasta noutate i-a cuprins multe zile si nenumarate convorbiri telefonice de “depanare” cu nepotul ei.
Ambitia de a reusi in cresterea copiilor ei, in micile izbande de la serviciu, de a dori sa-si ia permis de conducere la 55 de ani, de a vizita o parte din lume, cum nu se gandise acum 20 de ani, aceasta ambitie o va duce si in calatoria vindecarii spre succes.
Armele ei: iubirea noastra, siguranta de sine, dragostea de viata, puterea adusa de atatea incercari.
Armele mele? Maine, poimaine……viitorul devenit prezent, anii redusi la luni si lunile reduse la zile, programul pe ore de dieta stricta. Fiecare clipa este arma mea, caci ea e furata nefiintei si bucura fiinta ei si a noastra, ca suntem impreuna.
- Calatori in taramul lui “ shhht”
In acest moment in tara in care noi traim, nimeni nu rosteste in sistemul medical cuvantul CANCER. Este inca o boala a secretomaniei vremurilor trecute…un sistem neputincios, cu oameni din timpurile acelea, care nu inteleg notiuni cum ar fi “suport psihologic”, “ echipa multidisciplinara”, care inca mai considera ca nu e treaba pacientului sa fie informat cu privire la tratament, lasa ca stim noi ce e mai bine pentru el.
In acest sistem, pe taramul lui Shtttt, soaptele domina glasul, semnele domina gesturile, multi aratand ca juratii carora li se citeste verdictul in ochi, inainte ca procesul sa se fi terminat.
In acest taram, mama mea initial spunea “ nu sunt bune analizele, sunt proaste rau”, insa cu multa grija si atentie pentru tot ce o inconjoara, sufletul ei a spus glasului ei sa rosteasca acest cuvant: cancer.
Mama mea vine in taramul lui shhht cu vocea puternica, cerand informatii, socand medicii cu informatiile pe care le detine.
Daca as putea sa le dau recomandari auditorilor acestui sistem , daca exista la noi asa ceva, i-as indruma sa caute vocatia pentru care unii s-au facut medici, motivatia pentru care vin diminetile la serviciu, harul cu care TREBUIE sa vindece oameni, juramantul facut si cat din el se respecta zilnic.
Sunt medici pentru care clinica e doar o slujba, pacientii sunt simpli clienti, fara drepturi, fara replici, care trebuie sa se supuna.
Mama mea ii scoate din rutina, ii forteaza s-o trateze cu respect, s-o informeze, ii controleaza….desi sunt colegi cu ea, a invatat ca nu increderea oarba este succesul, ci monitorizarea. Nici medical nu se simt confortabil cand stiu ca le controlezi lectiile, temele, insa….nici mama mea nu vrea sa accepte gandul ca nu va izbandi.”
*
Impresionata de povestea Cristianei si de cauza pentru care lupta ea, Andreea Marin Banica a scris, in 9 februarie 2009, pe blogul sau: ”Dragii mei, Am sa va spun o poveste. Una dintre acele povesti in curs de scriere – spun asta pentru ca nu are inca final si, zi de zi, se mai astern cateva randuri spre a o intregi, randuri care te fac sa iti doresti sa stii ce urmeaza, sa ai emotii pentru ce va fi si sa te rogi in gand …sa fie bine. Povestea are, de fapt, ca punct de plecare intamplarea care a adus-o pe Cristiana in viata mea. E cam de aceeasi varsta cu mine, ii cunosc chipul dintr-o fotografie pe care am primit-o si-n care am descoperit-o alaturi de fiul ei. Nu am dat mana, nu-mi amintesc sa fi stat vreodata fata in fata, sa fi schimbat vreun cuvant. Spun asta cu destula precautie, intrucat mi s-a-ntamplat sa mai afirm cu multa siguranta acelasi lucru si sa ma-nsel: sunt mii de oameni pe care ii intalnesc in viata si, omeneste, nu reusesc sa retin fiecare chip. Dar ceea ce conteaza – si e sigur – e ca eu si Cristiana ne-am intalnit la nivel de idee, de sentiment, de cuvant asternut pe hartie. Cand i-am citit randurile – pe care le veti descoperi si voi in cele ce urmeaza – mi-am zis: daca viata m-ar fi asezat in povestea Cristianei, as fi gandit, as fi simtit si as fi scris aproape la fel”.
*****
In lupta cu cancerul, combatantii vin cu ce au mai puternic. Unii, vin cu optimismul si speranta, altii cu dragostea familiei lor, iar cei mai norocosi, putini la numar, vin cu sansa de a se insanatosi. Mama Cristianei Ionescu a fost optimista, a si sperat si s-a bucurat si de dragostea si suportul familiei ei. Acum, la doi ani de la disparitia ei, Cristiana se dedica luptei impotriva cancerului, alaturi de Hospice Casa Sperantei. Si scrie in ”Jurnalul mamei mele” de ce o face.
”In narile mele mama miroase a placinta cu mere, a mincare de gutui si a sote de morcov. Miroase a dimineata umeda de roua si a roz pal de ciclame.
Mama mea are aroma celei mai fine cafele, cu un topping de caramel si un strat gros de frisca deasupra.
Pentru fiul meu, mama, bunica sa , miroase a orez cu lapte, cu vanilie si scortisoara, a compot de prune, in iernile ninse, a cozonac cu nuca si jeleu.
Pentru viata, mama mea miroase a curaj, a indarjire, a forta pe care ti-o da dreptatea, binele facut, a anilor linistiti ai batranetii, a iubire gasita dupa ani de cautari.
Parfumul vietii este aroma mamei mele. Este mireasma pe care pasii ei o lasa in calatoria vindecarii.
Pentru prieteni, mama mea miroase a incredere, a dedicatie, a implinire.
Pentru sotul ei, mama mea mirose a dimineata cu ploaie, a statie de tramvai, a rochie bleu, a tinerete. A piele bronzata, a apa sarata, a hore si sarbe, a nunti si botezuri.”
