fbpx

Simona Strungaru: Cred că putem să fim mândri că suntem români

de

Dirijoare, pianistă, orchestratoare, mai exact muziciană curajoasă din miezul sufletului și până-n vârful firului de păr vopsit tricolor, Simona Strungaru este genul de personaj a cărui întâlnire te înalță și te înnobilează. Simona ia în piept marile provocări artistice ale vieții, abordând genuri muzicale dintre cele mai diferite, dar nu uită să fie mamă devotată, soție îndrăgostită, femeie elegantă și plină de farmec.

Fotografii de Paul Buciuta; Hair-Style Cristina Grama; Make-up Iulia Filip

 

Alice Năstase Buciuta: Te-am văzut cu toții pe scenă la concertul Voltaj, dirijând orchestra. Te-ai pregătit inițial pentru o carieră de pianistă, acum, însă, te-ai remarcat ca dirijoare…

Simona Strungaru: Îmi place foarte mult și acum să cânt ca solistă-pianistă, cu orchestra. Dar am trecut la dirijat gândindu-mă că asta mă va ajuta mult mai mult să relaţionez din punct de vedere solistic cu instrumentele cu care cânt în timpul concertelor. Pentru că una e când cânţi cu un clarinet, alta e când cânţi cu un oboi, din punct de vedere tehnic. La pian apeşi pe clape şi sună, dar la ei se produce sunetul foarte diferit şi atunci tu trebuie să ştii cum să îi aştepţi sau cât de repede răspund, să nu impui nişte lucruri care pentru ei, tehnic, ar fi foarte dificile şi care ar îngreuna munca voastră împreună. De la asta am pornit cu dirijatul. Mi-a plăcut foarte mult. Mulţi nu prea înţeleg cum fac, ca femeie, dar eu cred că nu ar trebui să se creeze nicio diferenţă între dirijiorii bărbaţi şi dirijorii femei.

Eu nu mă duc ca femeie în fața orchestrei, mă duc ca dirijor, mă duc să îmi fac treaba şi să fac cumva să credem toţi într-un singur stil interpretativ pentru momentul respectiv.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Totuşi sunt mult mai puţine dirijoare decât dirijori.

S.S.: Sunt mult mai puţine pentru că nu există tradiţie, pentru că aşa s-a pornit, în faţă trebuia să ai „un lider adevărat”, adică… un bărbat. Eh. Dacă eşti femeie şi crezi în ce faci, în partitura pe care o ai în faţă şi ce anume ceri tu unei orchestre este justificat şi din punct de vedere vizual, pe partitură, atunci nu ar trebui să fie nicio problemă. Eu nu am simţit probleme din cauza orchestrei. Eu nu mă duc ca femeie în fața orchestrei, mă duc ca dirijor, mă duc să îmi fac treaba şi să fac cumva să credem toţi într-un singur stil interpretativ pentru momentul respectiv.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ai făcut un masterat în dirijat, apoi ai început să faci orchestrație…

S.S.: Am făcut aici un master în dirijat, după aceea am plecat la Conservatorul din Amsterdam unde am făcut al doilea master, la pian. Am făcut şi cursuri de dirijat acolo, dar diploma e la pian. Orchestraţia a venit fără cursuri, fără pregătire, pur şi simplu am simţit că trebuie și că pot face acest lucru. Cu siguranță studiul pianului, instrument armonic ce se apropie cel mai mult prin întinderea sa sonoră cu orchestra și audițiile în domeniul simfonic au contribuit foarte mult la dezvoltarea mea personală pe această latură artistică. Primul proiect de orchestraţie pe care l-am avut a fost cu Loredana Groza în 2008, am avut un concert la „Golden Nights”, un festival pirotehnic în Bucureşti.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Cum ai ajuns la această primă colaborare?

S.S.: Soţul meu, Sebastian Burneci, este trompetist, tot cu formare clasică la bază, dar care cântă foarte mult jazz și alte stiluri muzicale, alternativ, world music, ș.a.m.d. El a terminat facultatea aici, la secţia clasică, după care a făcut din nou facultatea, în Olanda, la Conservatorul Prins Claus din Groningen la jazz. Faptul că noi doi ne-am întâlnit prin intermediul muzicii, că trăim împreună şi avem discuţii, muzical vorbind, foarte interesante, ne face pe amândoi să fim foarte deschişi spre diferite forme de expresie muzicală. Dacă eu nu l-aş fi cunoscut atât de bine, poate m-aş fi oprit la lumea strict clasică, ca performer. Dar faptul că am avut contact cu multe, multe genuri muzicale m-a ajutat să îmi dau seama că pot chiar interveni şi pot chiar face o diferenţă aducând bagajul pe care eu deja îl am. Sebastian a colaborat mai întâi cu Loredana, făcînd parte din formația Agurida și aşa am ajuns să o cunosc.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: În ce proiect ai colaborat cu Loredana?

S.S.: Am colaborat cu Loredana în mai multe proiecte. O admir si respect pentru vocea și determinarea cu care realizează fiecare proiect.

În 2008, pentru Golden Nights Festival, am adaugat o orchestră de coarde Aguridei ce însuma aproximativ 15 instrumentiști.În 2014 am fost director muzical al concertului Reveria al Loredanei, la Sala Palatului, concept cu care s-a realizat şi un turneu naţional în această primăvară. Cea mai recentă colaborare cu ea a avut loc în septembrie, cu ocazia concertului tribut Maria Tănase, denumit Maria Tănase Simfonic alături de Corul și Orchestra Filarmonicii Oltenia din Craiova și de corul de copii al Liceului Marin Sorescu, la Sala Polivalentă din Craiova. Concertul pentru care am orchestrat și dirijat i-a avut ca soliști pe Loredana și Cvartetul Bălănescu, și m-am simțit onorată să fiu invitată să conduc acea mare desfășuarare de forțe, mai mult de 150 de artiști pe scenă.

De când m-am întors din Olanda, în 2011, am realizat un concert MTV Unplugged la cinematograful Patria cu formaţia URMA, a cărei muzică mi-a plăcut foarte mult. Cu ei colaborez şi în momentul de faţă.

În aceeași calitate am susținut un concert simfonic cu formaţia Cobzality și orchestra Filarmonicii Banatul din Timişoara. Cel mai recent parteneriat este cel cu Voltaj, alături de care am interpretat pe scena Salii Palatului concertul Din Toată Inima Simfonic.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Toate lucrurile astea s-au petrecut în timp ce ai făcut şi fetiţa, în timp ce te-ai şi măritat. Cum le-ai făcut pe toate?

S.S.: Gravidă am fost în Olanda, am născut acolo şi m-am întors când fetiţa avea trei săptămâni. Puteam rămâne acolo, însă pentru că eu cred că putem să fim mândri că suntem români am considerat că merită să vin şi să văd ce se poate face în ţară.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Deci ai fi putut să cânţi acolo…

S.S.: Da, am stat patru ani acolo în care am avut numeroase proiecte ca pianist si dirijor. Am fost solistă și am dirijat o operă contemporană foarte interesantă, a unui compozitor care este şi artist plastic, Michael Karr. Este o operă la Grand Theater din Groningen, o producţie foarte mare. Am făcut și un proiect Enescu acolo, „Feeling Enescu”, cu muzica compozitorului nostru pornind de la pian solo, duo-uri cu tot felul de instrumente şi terminând cu Simfonia de Cameră opus 33 pentru douăsprezece instrumente soliste pe care o dirijam. Era singura piesă la care nu cântam. A fost şi cu dans, ceva ce nu s-a mai făcut, dans pe muzica lui Enescu. Am dus proiectul și la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, făcând o paralelă între cei doi mari creatori. În prezent am demarat organizarea acestui proiect și în România. Deci am fost foarte activă Olanda şi aş fi putut rămâne, dar am considerat că nu e neapărată nevoie să locuieşti acolo ca să poţi să faci lucruri importante. Îmi doresc și să fiu aproape de familie.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ai părinţii aici, în Bucureşti, sau altundeva?

S.S.: Da. Familia mea este aici, dar tatăl meu a murit. Am şi două surori mai mici. Sora mea mijlocie este artist plastic, tocmai şi-a luat doctoratul la Sorbona şi aici, iar sora mică studiază pentru a deveni medic veterinar.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ce au fost părinţii?

S.S.: Profesori universitari de biologie, având o mare admiraţie faţă de artă, faţă de muzică, pe care ne-au insuflat-o.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Au fost exigenți?

S.S.: Nu e uşor, cel puţin copil fiind. Am început să cânt la pian la patru ani şi aveam un program drastic pentru că, altfel, nu se poate. Ca muzician, dacă vrei să faci o meserie din asta, e ca la gimnastică, nu te poţi opri, trebuie să îţi antrenezi fiecare muşchiuleţ din corp, non-stop.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ajungi să dai impresia că te şi distrezi…

S.S.: E bine să şi simţi asta. Trebuie să ajungi să te şi distrezi, în asta constă adevărata eliberare artistică, să transmiţi mai departe publicului ceea ce tu simţi cu adevărat.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ce apropieri către alte arte ai?

S.S.: Teatru şi film. Dacă nu aş fi făcut muzică, aş fi vrut să mă fac actriţă. Poate nu e timpul pierdut. Îmi doresc foarte mult să abordez şi zona aceasta. O apropiere tot am reuşit, pentru că am început să scriu muzică pentru film şi vreau să scriu muzică şi pentru teatru, deci aş vrea să fiu implicată în acest fenomen pe care îl simt foarte aproape.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Care crezi că sunt avantajele cunoștințelor dobândite în școala de muzică pentru orientarea ta artistică?

S.S.: La o primă vedere, lumile muzicale sunt diferite atât prin necesitățile tehnice, cât și prin scopul creatorilor lor. Eu cred că, dacă ai ceva de spus, o spui. Artistic vorbind. O şcoală temeinic făcută îţi oferă uneltele cu care să o faci. Sunt foarte multe programe computerizate acum pentru care nu ai nevoie de cunoștințe muzicale în sensul clasic, trebuie doar să ai un pic de ureche să îţi dai seama ce merge cu ce, să simți direcțiile stilistice ale momentului, şi e un fel de croitorie. Dar și această croitorie se poate ridica la nivel de măiestrie atunci când sunt stăpânite atât partea programatică, cât și cea a conținutului muzical, melodic, armonic. Să creezi ceva plăcut de ascultat poate absolut oricine care îşi dă seama de disonanţe. Dar să ajungi la nişte lucruri poate inovatoare, mai elaborate, nu ai cum fără să fii documentat în domeniu. De exemplu, ce fac eu, să scriu pentru o orchestră, cum faci asta fără să ştii unde sună instrumentul, cum se scrie, ce se poate cere, ce nu se poate cere? Depinde de om foarte mult. Într-adevăr, dacă te duci la Conservator sau la o şcoală de muzică şi informaţia îţi este predată acolo ca biblie, e posibil să excelezi (sau nu), STRICT în domeniul care îţi este predat acolo. Dacă ai mintea deschisă şi îţi doreşti să faci şi altceva, foloseşti părţi din ce ai studiat şi le combini cu ce simți că te reprezintă și poți ajunge la un produs personal, creativ, cu care să şi convingi publicul sau pe cine vrei tu să convingi. Nu trebuie luat nimic în absolut.

Mi s-a întâmplat chiar mie să văd, când aşteptam pe scaun în clasă să termine fetița dinaintea mea, cum a primit o palmă de a aruncat-o pe jos, la picioarele mele. Cu altă ocazie s-a întâmplat ca acelei fete să îi fie dezlipită urechea de cap.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Tu n-ai fost încorsetată de lucrurile pe care le-ai învăţat la şcoală, cum ai început să compui şi cum ţi-ai păstrat libertatea asta?

S.S.: Partea aceasta de orchestraţie necesită foarte multă libertate creativă. Cel puţin în orchestraţiile mele, eu nu mă limitez la a dispune pe registre ale orchestrei strict ce este în muzica unei trupe. Eu aduc o grămadă de teme noi, aduc multe intervenţii care ţin de domeniul creaţiei, compoziţiei. Altfel, îţi sună a exact aceeaşi muzică, doar cântată de alţi oameni sau şi de alţi oameni. Asta nu mă bucură. Dacă fac ceva de genul acesta, mi se pare că am fost un simplu executant şi mie îmi place să creez. Deci, odată cu orchestraţiile, am început să gândesc mai liber în calitatea mea de compozitor, dar în ultima vreme am compus de la zero muzica filmului „Fântâna Fermecată” în regia lui Andrei Enoiu, un tânăr regizor român care a studiat la Los Angeles şi New York, iar în prezent trăiește în Anglia. Filmul are 33 de minute, deci nu e nici short, nici de lungmetraj, un film foarte frumos, o poveste a unei fetiţe care îşi pierde părinţii şi se rătăceşte într-o pădure. Întregul film este o alegorie, iar cine îl vede înţelege abia la sfârşit ce se întâmplă. Mi-a făcut o foarte mare plăcere să lucrez pentru acest film. Filmul a fost inclus şi la Cannes, la Short Film Corner, şi a fost prezentat la multe festivaluri în străinătate. În România încă nu a avut premiera, încercăm să îl aducem. Chiar o să vreau să îl facem cu muzică live. O să fie proiectat şi o să se cânte live de orchestră coloana sonoră.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Şi ce perspective sunt?

S.S.: Cred că până în primăvară o să reuşim să îl facem. Acum, de curând, am iniţiat proiectul numit „Simona Strungaru Symphonics”, care este o orchestră proprie, cu care interpretez în principal muzică compusă de mine sau orchestraţii personale. Am avut debutul la „Noaptea Albă a Bucureştiului”, eveniment organizat de ARCUB în Centrul Vechi. Acolo am cântat prima mea simfonie, numită „Gaston”, în care am îmbinat foarte mult elemente simfonice chiar cu ritmuri de dubstep, de drum `n bass. Deci am făcut o muzică simfonică şi într-o abordare foarte modernă. Și am colaborat cu artistul plastic Alexandru Ciubotariu, aka Pisica Pătrată, care a realizat desen live pe baza muzicii.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Cum ai creat orchestra? Mi se pare un proiect foarte mare, foarte curajos.

S.S.: Cu mulţi dintre oamenii orchestrei am crescut. Este un grup destul de compact. Suntem colegi de mici, din clasa întâi şi până am terminat facultatea. Mai demult am lucrat tot cu orchestra mea, dar se numea Green Orchestra. Acum i-am schimbat denumirea. Deci proiectele cu Loredana, cu Urma au fost cu Green Orchestra, care acum s-a transformat în Simona Strungaru Symphonics. Mi s-a părut că este mai sugestiv şi mai clar cine ce face. E o orchestră care deocamdată funcţionează pe bază de proiecte. Sper să ajung la nivelul de a avea un sediu şi o constanţă în reprezentaţie. Sunt oameni foarte buni şi foarte implicaţi, care acceptă apropierea de mai multe stiluri. Vom cânta bineînţeles şi muzică clasică pentru că este ceea ce ne-a format. Mie îmi place foarte mult muzica clasică.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: A fost foarte greu drumul tău până aici?

S.S.: E un drum foarte greu. Contează foarte mult ce profesori ai, pentru că relaţia dintre copii şi aceștia este una individuală, spre deosebire de şcolile generale unde sunt douăzeci într-o clasă şi relaţionezi ca a douăzecea parte din clasă cu profesorul respectiv. Aici stai ore bune şi, dacă nu nimereşti la un profesor cu adevărat iubitor de muzică şi de oameni, care să te simtă, să relaţioneze cu tine dincolo de canoanele chiar şi interpretative, dincolo de tot ce ştie că trebuie făcut, atunci rişti să te pierzi pe parcurs, rişti să nu îţi mai placă muzica.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Tu cum ai rezistat? Ce hopuri ai avut?

S.S.: Eu am o poveste destul de lungă şi destul de grea. Am început să studiez cu un fagotist de la Opera Română, Vasile Macovei. El mi-a pus bazele, cu el am aflat la scurt timp că am auz absolut. Aveam patru ani. După care am mers în particular la doamna Ludmila Popişteanu, una dintre cele mai apreciate profesoare de pian din România, ieșită la pensie deja, foarte exigentă, dar cu care îţi însuşeai nişte cunoştinţe temeinice. După aceea am fost la mai mulţi profesori, la Liceul Enescu dar totul se derula conform programei doamnei Popișteanu. Când am ajuns în clasa a cincea, doamna Popişteanu a murit iar eu a trebuit să îmi găsesc un nou mentor. M-am mutat la o profesoară care m-a făcut să îmi doresc să renunţ la tot. A fost groaznic. Gabriela Stepan se numea. Era o profesoară foarte apreciată, având multe rezultate la concursuri. De aceea părinţii mei şi-au dorit să ajung să studiez cu ea, ca să ajung pe marile culmi. Din păcate, nu a fost aşa. Avea un stil de predare foarte dur, cu implicare în viaţa personală a copiilor mult dincolo de limitele unei normalităţi şi cu un soi de tiranie pe care părinţii o acceptau în ideea că aşa trebuie, că probabil aşa ajungi să faci performanţă. Trebuie menționat faptul că societatea era abia ieșită de sub comunism. Mentalitatea era foarte diferită de ce este astăzi. Profesoara respectivă era şi violentă cu copiii. Mi s-a întâmplat chiar mie să văd, când aşteptam pe scaun în clasă să termine fetița dinaintea mea, cum a primit o palmă de a aruncat-o pe jos, la picioarele mele. Tot din cariera acestei profesoare, cu altă ocazie pe care din fericire nu am vazut-o, ci doar am auzit-o relatată de mama unei alte colege, s-a întamplat ca acelei fete să îi fie dezlipită urechea de cap.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Şi a rămas în învăţământ?

S.S.: A rămas în învăţământ. Acum cred că a ieşit la pensie… Sunt nişte lucruri care duc un copil în formare pe nişte căi foarte grele. Te duci tot timpul cu frică. Aşa ceva poate fi deosebit de distructiv pentru un copil.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Cum ai trecut peste episodul acesta, cum ai rezistat?

S.S.: Am trecut cu greu. Am rezistat cinci ani, din clasa a cincea până într-a noua, inclusiv. Dincolo de abuzurile fizice, ea a aplicat si o formă de abuz psihic asupra mea. Până să ajung la dumneaei am fost la concursuri, cântam în tot felul de recitaluri, adică simţeam că ceea ce fac este şi apreciat, învăţam să fiu pe scenă, ceea ce e foarte important pentru un copil. Ei, în acei cinci ani nu am fost lăsată să cânt absolut nicăieri, în afară de examenele de an, de semestru, la care primeam note mai mici tocmai de la ea ca să îmi arate că nu sunt la nivelul la care trebuie. O dată am reuşit să văd lista cu note. Primeam zece de la ceilalţi şi de la ea opt şi ceva, ca să nu îmi iasă zece. Nu am putut să îmi explic şi bineînţeles, copil fiind, ce putere ai, ce poţi să faci? Părinţii acceptă şi poate nici nu ştiu, că tu le zici cu o anumită măsură ce se întîmplă, crezând că poate tu faci ceva rău. Ţin minte că dacă ceva nu era în ordine mi se spunea că nu merit, că nu sunt bună şi că trebuie să mă las de muzică, iar asta de vreo trei ori pe săptămână, pentru că aveam trei ore. Ajungi să te desconsideri total. Ca repertoriu, nu mi-au fost date toate stilurile care sunt cerute în mod normal, și care te pregătesc pentru lucrările de mai mare anvergură de mai târziu. N-am cântat decât Bach şi clasici (Haydn, Mozart). Cum faci un om, un viitor artist, să se dezvolte astfel?! Foarte ciudată purtare.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Dar cum îţi explici faptul că în lumea artiştilor, în care ar trebui să fie cei mai frumoşi dintre noi, ca oameni, se întâmplă aşa ceva?

S.S.: Cred că sunt frustrări personale, sunt poate probleme între profesori, nişte datorii de plătit. M-am gândit chiar şi că era un fel de concurenţă între doamna Stepan şi fosta mea profesoară. Dar copiii chiar nu au nicio vină şi am stat foarte mult timp să mă gândesc dacă să vorbesc despre lucrurile astea, să nu pară că sunt într-atât de afectată, de aceea nu am vorbit mai de demult, ca să nu îi dau satisfacţia că mi-a făcut rău. Poate ea nici nu mai predă acum, nu ştiu. Dar sunt convinsă că încă mai există oameni de genul acesta. Nu aşa te porţi cu un copil, nu îl ghidezi aşa în lumea şi în meseria asta. N-aveam voie să merg în adidaşi, asta deja nu mai are niciun sens. Să stai într-o anumită vestimentaţie, asta îţi distruge personalitatea. Muzical și nu numai, toţi copiii cu care ea mergea la concursuri şi luau premii erau dresaţi, n-aveau niciun pic de libertate. Eu nu am fost unul din ei. Deci ea crea un fel de produs ambalat care ştia că va funcţiona, mergeau la concurs şi când se întorceau, tot ce făcea timp de vreo două săptămâni era să îi denigreze în faţa tuturor, să le arate în faţa părinţilor cât de proşti sunt, ca nu cumva să le crească aripi.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Cum ai trecut tu peste asta?

S.S.: Eu am vrut să renunţ la muzică. În vara dinspre clasa a noua spre clasa a zecea nu am atins pianul, spre marea durere a părinţilor mei. Şi chiar înainte de începerea anului şcolar am hotărât să mă mut la celălalt liceu de muzică din Bucureşti, la Dinu Lipatti, dându-mi seama că nu aș rezolva problema doar schimbând profesorul, în aceeași şcoală. Mi-a şi fost spus acest lucru la telefon de profesoară, să nu cred că voi avea viaţă dacă mă mut la altcineva.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Tu ai avut curajul să îi spui că vrei să te muţi?

S.S.: Nu, eu i-am spus mamei mele şi mama a vorbit cu ea. Mie îmi era rău fizic de fiecare dată când mă duceam la orele cu ea. Era groaznic. Aşa ceva ţi se imprimă. M-am mutat ca o ultimă măsură la Lipatti, unde am avut marea șansă de a întâlni o profesoară deosebită, un om extraordinar, Magdalena Stănescu, care mi-a redat bucuria de a exista, profesoară pe care nu o cunoşteam, care mi-a fost recomandată de şefa de catedră a liceului la momentul respectiv. A venit la noi acasă, i-am cântat două piese şi mi-a spus că în două luni jumătate am concurs, după o perioadă de cinci ani în care mi s-a spus în fiecare săptămână: „nu eşti bună, nu eşti în stare de nimic” şi mi se înfingeau mâinile în ceafă. A, o altă tehnică, despre care ştiu că încă se mai face, este să iei degetul unui copil mic şi să te împingi cu toată puterea cu el în clapă ca să îi arăţi cât de prost a făcut sau că nu a folosit degetul care trebuie. Astea sunt lucruri pe care eu le-am simţit. În mine nu s-a dat, nu am fost bătută, dar am fost agresată. După cinci ani de experienţe din astea, să vină un om să te asculte şi să zică: „gata, mergi la concurs”, îţi creşte inima în tine! În perioada de trei ani, din clasa a zecea până la finalul liceului, am înflorit foarte mult şi mi-am recăpătat pasiunea pentru muzică. A contat extraordinar şi am să-i fiu recunoscătoare mereu. În primul rând era un om bun, simţeai umanitatea, simţeai că are experienţă dincolo de cabina în care faci tu ore. Asta a fost marea mea şansă și mi-a redat MAREA DRAGOSTE pentru pian. Dar să mă lupt cu anumite lucruri mi s-a tot întâmplat până acum câţiva ani. Nu se şterge din memorie. Tu rămâi cu nişte probleme. M-a ajutat foarte mult să mă eliberez şi experienţa de a fi mamă. Când devii părinte, eşti cumva obligat să îţi pui nişte gânduri în ordine, eşti obligat să iei nişte decizii pentru mai departe.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ce ştii tu ca mamă ce poate alte mame nu au ştiut, ce o să poţi să faci tu în plus pentru fetița ta?

S.S.: O să am grijă cât pot să nu îi fie rupte aripile. Dacă văd că e interesată de un domeniu, o să încerc să găsesc persoanele cele mai potrivite care să o îndrume şi o să fiu implicată în mod activ, am să-i explic că nu e totul pe viaţă şi pe moarte.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Nu crezi că se pune un pic prea mult accent pe profesie în zilele noastre?

S.S.: Depinde şi de domeniu. Eu îi înţeleg foarte bine pe părinţii mei, ei nu au fost muzicieni şi auzind poveşti despre cât de greu se ajunge să faci carieră, bineînţeles că şi-au dorit să am parte de cei mai buni profesori, cei cu performanțe. E greu când copilul tău vrea să exceleze într-un domeniu pe care tu nu îl cunoşti. Ideea este să nu îi fie frică…

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Frica de care vorbeşti e folositoare în artă, în ce faci tu? Ţi-e şi ţie frică poate când intri pe scenă?

S.S.: Există emoţii şi sunt foarte constructive, dar depinde de tipul de emoţie. Ce vorbeam înainte, de cum mă simţeam înainte de orele de pian, sunt nişte emoţii absolut distructive. E normal să simţi ceva când urci pe scenă, asta te şi face cumva să dai ce e mai bun din tine, că dacă te simţi ca în sufragerie… (râde). Şi nu e vorba de emoţii, e vorba de respect faţă de ce faci. De asta mă simt foarte bine făcând ce fac acum, pentru că e foarte diferit de formarea mea.

O schimbare care stă în mâinile noastre este aceea de a nu mai cânta în locuri în care se fumează, să nu mai tolerăm acest obicei în timpul concertelor. Gândiți-vă ce se întâmplă cu plămânii unui solist sau ai unui suflător atunci când interpretează înconjurat de fum.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Ţi-ai vopsit părul tricolor, te-am admirat cu toții la concertul Voltaj.

S.S.: Colaborarea cu Voltaj a fost una foarte frumoasă şi este în continuare pentru că sperăm să repetăm concertul şi să-l ducem la cât mai mulţi oameni. Spiritul pe care ei îl transmit este unul foarte puternic naţional, fără a fi populist. Asta mi-a plăcut foarte, foarte mult. Şi din versurile mai multor piese mai vechi de-ale lor rămâi cu un mesaj foarte bun, în care înţelegi că e foarte bine să fii român, să fii mândru de lucrul ăsta şi că poţi să ajungi „Mai sus de locul doi” sau cum e piesa „Din toată inima”. Ei apreciază foarte mult valorile româneşti şi impulsionează oamenii să creadă în ei şi să nu mai vadă totul de jos. E ceva în care chiar cred. Trebuie să munceşti crezând în tine. Toţi am simţit o căldură extraordinară din partea publicului la Sala Palatului. Simţeam toţi acelaşi lucru. Partea cu tricolorul a venit ca o glumă la început, eu încercam să mă gândesc ce culoare să aleg, având o rochie roşie. Aveam părul de culoarea portocalie la momentul respectiv şi nu mergea portocaliu pe roşu (râde), așa că am simțit că tricolorul s-ar potrivi de minune și ar transmite sentimentele pe care le simt pentru țara mea. Cristina Grama, cu care m-am tot jucat cromatic de-a lungul timpului, a primit cu foarte mult drag propunerea mea, care o reprezintă şi pe ea, lucrând foarte mult pentru România, cu motive tradiționale, dar nu mai făcuse părul aşa. A fost un succes.

Cei de la Voltaj sunt extraordinar de profesionişti. Şi pentru mine, şi pentru întreaga orchestră a fost foarte plăcută colaborarea. Şi o apropiere foarte firească. Într-una din zile, după repetiţii, au invitat toată orchestra la un meci de fotbal. Asta creează o echipă unită. S-a văzut asta și în concert.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Te mai gândeşti vreodată că aţi putea pleca definitiv din România? Poate altădată?

S.S.: Nu ştii unde te duce viaţa. Nu pot să zic că sunt împotriva oricărei plecări, dar am rădăcini puternice aici. O să vedem. Deocamdată cred că sunt multe lucruri care se pot realiza aici şi îmi place că publicul devine din ce în ce mai deschis prin plăcerea cu care vin la aceste concerte. Sunt mulţi care mai demult, când auzeau de un concert simfonic, gândeau că trebuie să fie ceva plictisitor. Trebuie să recunoaştem că publicul pentru stilul clasic este considerabil mai redus decât cel pentru alte stiluri muzicale. Dar sunt convinsă că atunci când dai ceva de calitate, asta ajunge la oameni. Astfel tu aduci public care nu ascultă muzică simfonică să o asculte şi publicul, care e pentru muzică simfonică, să aprecieze şi alte stiluri. Toată lumea are de câştigat. Dacă facem muzica într-un mod profesionist şi credem în ea, indiferent de ce fel de muzică e, ea are valoare şi se simte.

Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Și tu, și soțul tău sunteți artisti și cantati în cluburi și diverse săli de spectacol. Cât de mult v-au afectat evenimentele din Colectiv? În special la nivel psihic, dar și efectiv, prin anularea concertelor și celelalte consecințe. Aveați prieteni între cei de la Colectiv?

 S.S.: Nimeni nu merită să treacă prin ce au trecut cei ce se aflau la Colectiv în seara de 30 septembrie. Am pierdut oameni frumoși, de calitate, pasionați de muzică și de artă. Printre cei care au pierdut lupta cu focul se aflau și cunoscuți ai noștri. Adrian Rugină a fost unul dintre oamenii care au susținut colaborarea orchestrei mele cu Voltaj, care ne ajutase și la concertul URMA & Green Orchestra în 2013. Claudiu Petre, Teodora Maftei, Alex Chelba ne erau aproape la toate concertele, Alex fusese cu noi în turneul național Reveria al Loredanei din primăvară… Dumnezeu să îi odihnească pe ei și pe toți ceilalți care și-au pierdut viețile!

Este greu să comentezi această tragedie, este groaznic să recunoaștem că putea fi oricare dintre noi acolo sau într-o situație similară în alt loc. Este dovada faptului că viața a fost nesocotită, siguranța artiștilor, cât și a publicului, nefiind luate în considerare.

Dacă stai să te gândești, majoritatea cluburilor din București și din țară reprezintă un real pericol în cazul unui incendiu, cutremur sau atac. Să ne imaginăm, dacă putem, că acest local ar fi fost la subsolul unei clădiri. Sau mai bine, nu…

Clubul Colectiv susținea mișcarea underground, acolo aveau loc concerte foarte interesante, iar locația arăta foarte bine. Ceea ce s-a întâmplat ne face să fim mult mai atenți la condițiile în care se va desfășura activitatea noastră în continuare, vom fi mult mai precauți, cu siguranță. O schimbare care stă în mâinile noastre este aceea de a nu mai cânta în locuri în care se fumează, să nu mai tolerăm acest obicei în timpul concertelor. Gândiți-vă ce se întâmplă cu plămânii unui solist sau ai unui suflător atunci când interpretează înconjurat de fum. Ne rugăm pentru toți cei care au de suferit în urma tragediei și sperăm ca societatea în care trăim să devină una conștientă și empatică.

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.