Toate povestile se rup de acolo, din miezul copilariei, in zilele cand orele se numarau in bomboane si saptamanile in povesti. Eram doctorita pe care o trezeam in miez de noapte, eram prezentatoarea de stiri cu un aspect impecabil, eram educatoarea pe care n-am avut-o si secretara mereu rabdatoare, eram iubita iubitilor mei inchipuiti.
Dar nu eram niciodatata angajata care se culca cu seful.
Suntem in aceeasi incapere formala despartita doar de statusuri profesionale. Imi place sa-l privesc purtand convorbiri de patru ace si sa-i mangai fruntea in timp ce la celalalt capat al firului un guler albastru se sifoneaza de criza financiara. Imi saruta soptit mana cu privirea atintita spre locul unde ii asez in fiecare dimineata situatia contabila. Iubirea e printre activele curente.
El este seful meu. Eu sunt angajata lui. Doi frenetici pentru care programul de lucru se incheie intotdeauna doar tarziu in noapte, printre cearsafuri patate de vin rosu si de tensiunile de peste zi, de deadline-urile incununate cu sudoare si cearcane.
Zilele isi pierd anostul atata timp cat munca inseamna noi.
Nici o sarcina nu e o obligatie de serviciu atata timp cat imi sunt scrise sentimentele in fisa postului. Simt ce simte o gurmanda incurabila primind in dar o cutie cu bomboane fondante: atunci cand obiectivele firmei sunt ispasite. E daruierea de a primi bucuria in dar. E un cadou pe care mi-l fac singura si pe care il primesc cu inima trecuta prin urechile acului: daca nu ne-am fi facut corect temele ar fi urmat cu siguranta zile de seceta in care am tanji dupa ploaia de saruturi din timpul pranzului. Sunt zile in care ma multumesc sa il simt aproape caci imbrac corsetul strans al normelor de conduita (ma dezbraca insa din priviri):
“ – Domnul…este retinut intro discutie. Va pot ajuta cu ceva?
– Redirectionaza-mi apelurile catre telefonul tau. Am plecat!.”
Mi-ar fi usor sa fiu doar o simpla angajata care se culca cu seful. Insa eu sunt cea care spala cearsafurile.
El este iubitul meu. Eu sunt angajata lui. Povestea se scuza de imoralitate si isi face loc victorioasa printre furcile caudine. Se joaca o piesa in care spectacolul continuua si dincolo de lasarea cortinei.
Iti amintesti si tu probabil zilele in care, nemancata de atatea probleme cu clientii, neinteleasa de nimeni, ai vrea sa rupi usa biroului si sa te pierzi de tine in bratele Lui, asta nu inainte de a-i zbiera sefului in fata ca e un inuman, ca tu esti singura care munceste in timp ce altii flirteaza pe HI5, ca te-ai saturat sa muncesti pana in miezul noptii. Acum inchipuie-ti ca acasa te asteapta tot seful, poate la fel de obosit ca si tine. Duc un razboi pe doua fronturi (imi cer scuze pe aceasta cale domnului profesor de istorie) si in amandoua imi sunt si adversar: lupt cu cea care se vrea un exemplu in camasa si o oaza de liniste in halat. E ca si cum ai avea doua vieti, si-ai paria stupid pe amandoua: cine joaca poate pierde, dar numai cine joaca poate castiga.
Eu doar asa am inteles ca iubirea e dincolo de moft, dincolo de kilogramele de maculatura amoroasa ilustrate in revistele glossy pe baza ultimelor cercetari americane despre cum sa-l cuceresti, cum sa traiti pana la adanci batraneti impreuna, ce sa Nu si cum sa DA, dincolo de calul alb care oricum ar fi cam incomod si certificatul care imi schimba doar numele nu si felul in care aleg sa-mi asortez perdelele.
Iubirea e ceea ce vrei tu sa fie, e ceea ce tu alegi sa primesti, e ceea ce tu ai oferit.
