fbpx

Silvia Surdeanu – Fiori si libertate

de

„Vreau atata libertate cat incape intr-o pereche de picioare desculte, aleargand pe gazonul proaspat stropit/ Vreau libertatea dintr-un suras larg/ Ce ajunge la soare si-l transforma in glob de portelan/ Vreau libertatea de care pasii mi se impiedica in poalele unei rochii prea lungi/ Din vantul ce rascoleste parul/ Din ranile de mult cicatrizate…/Totusi, nu vreau prea multa libertate./ Vreau sa ma tii de mana in timp ce ma indemni s-alerg cu tine/ Sa sarim peste obstacole/ Vreau inlantuirea gandurilor noastre si a mainilor curate./ Un lant nu prea scurt, dar nici prea lung/ Doar pana la primul nor/ Si inapoi.”

Multi se plang de lipsa libertatii in iubire. Se spune ca dragostea iti pune catuse de otel, cu care la inceput te simti minunat, ca apoi sa ajungi sa nu le mai suporti. Poate asa ar fi daca lumea din afara dependentei, a relatiei, ar ascunde experiente nebanuite, naucitoare senzorial, pe care cei liberi le-ar gusta ca pe nectarul de flori. Se creeaza iluzia ca singuratatea ofera toate aceste lucruri, daca stii unde sa cauti. Cred insa ca e doar amagire. Amagire ca poti imbratisa lumea mai strans de unul singur decat in doi, ca poti simti mai intens savoarea ei pe cont propriu.
Desigur, nu concepem asta pana nu apare o dovada din afara. De dupa un colt nebanuit, se iveste un varf de bagheta incarcata de o ciudata energie, ce atrage atentia. Ne trezim dornici sa descoperim ce se ascunde acolo, ce minune poate concura cu maretia cetatii noastre, de mult cladite. Apoi zarim o speranta sau o promisiune. O calatorie de neuitat, o persoana speciala, un vis ce porunceste a fi urmat cu renuntarea la tot ce ai mai scump.
Vraja ce iese din varful de bagheta ne incolaceste subit. Pare ca sterge praful de pe existenta, asezand un strat de mister, frumusete si extaz, atat de ravnite in banalitatea cotidiana. Cativa o vor urma fara sa priveasca inapoi. Altii se vor certa cu ei insisi pana vor ajunge la o concluzie oarecare, iar vraja se va fi spulberat de atata incrancenare.
Iar altii vor sta pe loc, fara sa miste o singura fibra, desi vraja nu e una de impietrire. Avand in spate o comoara iar in fata un frumos semn de intrebare, nu ramane decat sa contemple si una si alta, cu certitudinea ca oricare poate fi pe veci pierduta. Acolo, la granita firava de pe care te poti intoarce sau poti inainta la fel de usor, simti efectul vrajii si frumoasele ei efecte care atrag, naucesc si uneori sfarsesc prin a distruge. Mereu ma voi retrage inainte sa fac un pas cat de mic in fata.
Multi s-au intors spasiti dupa rataciri in vraji dulci cu finaluri amare. Apoi au decretat ca dincolo de masca frumusetii si a ispitei se ascund capcane, consecinte groaznice care negresit te fac sa urasti tot ce ai urmat clipele de orbire. Dar nu cred asta. Ce Dumnezeu sadic ar pune astfel de capcane? Frumusetea e un privilegiu, o incantare si atat. Ce-i drept, ispiteste, dar numai din priviri, cuvinte bine alese si note muzicale, care tes in jur panze de paianjen. (Atat de fragile, dar atat de greu de descurcat… ) In realitate, noi cei care cadem victime ale sale ne facem singuri rau. Ispita nu distruge vieti, nici nu doreste asta. Noi singuri ne subestimam, intram in crize de personalitate, uitam ce avem si ce pretuim de fapt. Manifestam o slabiciune generala, dar in realitate nimeni nu face vraji cu mintea noastra. Daramam ce am construit sau ne oprim din construit si gasim cel mai apropiat vinovat: „vraja” care ne-a sucit mintile, ne-a orbit si ne-a intors pe dos existenta.
Putem admira de la distanta, fara sa ne sabotam. Putem accepta cu seninatate un fior dulce si intepator care ne prinde intr-o capcana ancestrala, ca pe ceva inevitabil, mai presus de instinct, dar nu si de vointa. De ce nu, chiar sa-i multumim pentru dovada ca mai putem simti mult si intens.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.