Am experimentat recent ce inseamna sa nu ai telefon timp de o zi intreaga. Am avut norocul sa uit sa imi bag telefonul la incarcat, dimineata ramanand fara baterie.
La inceput, primul meu gand a fost „O sa ma sune mama si nu o sa dea de mine. Minunat!”, dar mai apoi, ca orice fan al facebook-ului ce se respecta, am inceput sa ma gandesc la toate asa-zisele lucruri importante ce le voi pierde si cum nu o sa reusesc sa vorbesc cu prietenii mei.
Mergeam pe strada, cu o privire demoralizata, cand am vazut o batranica ce se uita la mine. Din instinct, am scos telefonul, insa mi-am adus aminte ca nu am la ce sa ma holbez, decat la un ecran negru. Am decis sa imi fac curaj si sa ma uit in jurul meu si in ochii batranicii ce imi zambea. I-am zambit, din politete, gandindu-ma de ce ar vrea un strain sa imi zambeasca. Am mai stat cam 2-3 minute si batranica nu s-a limitat la a imi zambi, asa ca a inceput sa vorbeasca cu mine. M-a intrebat ce fac, daca locuiesc in zona si cate ceva de vreme.
Spre surprinderea mea, cand am plecat inspre autobuzul ce ma astepta in statie, aveam un micut zambet la gura. Era foarte ciudat sa port o conversatie cu o persoana straina si sa imi si placa. M-am asezat pe locul pe care il prinsesem si mi-am scos telefonul, sa scriu un mesaj. Soc! Mi-am adus aminte ca nu am baterie, iar zambetul pe care il aveam mai devreme se stersese de tot.
Ma uitam prin jurul meu, la toti oamenii cu telefone, cu casti, avand o invidie si o gelozie de nedescris si blestemandu-ma in gand pentru ca am uitat sa imi incarc telefonul. Ceea ce am observat putin mai tarziu, insa, a fost ca toti acesti oameni ce stateau cu telefoanele in mana erau extrem de posomorati. Parca mai posomorati decat mine, si eu nici nu aveam telefon! Erau totusi, cateva persoane ce vorbeau intre ele. Doua femei in varsta, pe la 50-60 de ani, stateau pe locurile din spate si mai barfeau una-alta. Totusi, ce mi-a captat atentia a fost o femeie si copilasul ei, o fetita de doar 5-6 anisori. Blonduta, cu un zambet ce persista pe fata ei, tragea de mama ei sa ii povesteasca cum fusese astazi la gradinita. Ceea ce m-a surprins a fost mama acesteia, o femeie cu o figura blajina, ce inspira caldura si iubire. Totusi, in acel moment eram dezamagita de ceea ce vedeam. Mama acestei fetite scria mesaje pe telefon, fiind concentrata pe acel aparat si aruncandu-i cate un „da, foarte frumos” foarte dezinteresat fetitei.
Alt lucru ce m-a facut sa imi para rau ca am un telefon a fost o intamplare din autobuz, insa seara, cand ma intorceam spre casa.
Am urcat in autobuz, ca in fiecare seara si m-am pus pe acelasi loc pe care il aleg de obicei. Langa mine s-a pus o fata, o veche prietena ce locuia prin cartierul meu. Cand am vazut-o, am salutat-o si am inceput sa vorbesc cu ea, adaugand in timpul conversatiei si ceva de genul „a trecut mult timp de cand nu ne-am mai vazut!”. Raspunsul ei a fost un simplu ras. Cand a vazut ca nu zic nimic si ca stau socata, neintelegand ce se intampla, mi-a raspuns „Aproape in fiecare seara stau aici, langa tine. Cobor inaintea ta, e adevarat, dar mai mereu luam acelasi autobuz. Credeam ca nu vorbesti cu mine pentru ca te-am suparat cu ceva”. Va imaginati socul meu in acel moment. Niciodata, de cand circulam, nu o vazusem. Sau, daca o vazusem, probabil ca uitasem sau nu bagasem de seama. I-am zis, desigur, ca nu sunt suparata si am continuat calatoria vorbind.
Ceea ce vreau sa subliniez aici este ca telefonul ne da impresia ca tinem legatura cu multa lume, dar daca ne-am ridica privirile din acel micut ecran, am putea sa socializam cu acele persoane chiar atunci. Ceea ce iti spune copilul tau este mai important decat un mesaj catre altcineva, o micuta conversatie cu cineva te poate invata multe, iti poate da o stare minunata, iar uitatul in jurul tau iti poate aduce un prieten vechi ca si compatriot pentru drumul pana acasa.
Ridica-ti capul din telefon! Uita-te in jur si vei vedea ca exista o lume plina de oameni ce te asteapta sa ii privesti in ochi!
