Grange Park Opera, compania de operă din Surrey care-și îmbie spectatorii britanici cu grădinile sale înflorite în care experiența muzicală e însoțită de răsfățul picnicurilor elegante – cum se întâmplă, de altfel, și la Glyndebourne Opera House – include în stagiunea de vară a anului 2026, alături de Il Barbiere di Siviglia de Rossini, Das Rheingold de Wagner, Krishna de Tavener și Melissa Hamilton’s Night of Ballet, opera Don Carlo de Verdi, în a cărei distribuție se regăsește și numele respectat al unei muziciene române cu o carieră internațională excepțională: Ruxandra Donose.
Ruxandra Donose a debutat în rolul Principesei Eboli din Don Carlo de Verdi, la Grange Park Opera, în 2016. Zece ani mai târziu, aceeași companie de operă a reluat producția regizată de Jo Davies, celebra și multipremiata regizoare britanică de operă, iar mezzosoprana a fost rechemată pentru a da glas aceleiași partituri – rolul greu, splendid, sfâșietor, al femeii care devine victima propriului ei chip – un „dar fatal” ce îi deschide toate porțile însingurării și ale durerii. Este rolul femeii care, adânc rănită în orgoliul său, devine o trădătoare, pentru ca mai apoi să fie mistuită de remușcări. Iar toată furtuna acestor emoții este transpusă în muzică și gesturi fascinante de Ruxandra Donose, impecabil însoțită în sezonul din 2026 al operei Don Carlo de o distribuție stelară din care mai fac parte ca nume principale tenorul Otar Jorjikia (Don Carlo), soprana Elin Pritchard (Elisabeth de Valois), baritonul Michel de Souza (Rodrigo) și baritonul Matthew Rose (Regele Philip II), cu toții sub bagheta fermă a dirijorului George Jackson care ține în mână cu precizie orchestra English National Opera.
“Este un rol de căpătâi în repertoriul mezzosopranelor” a spus Ruxandra Donose în interviul acordat vodcastului Inimile vorbesc românește în primăvara acestui an, înainte de a începe repetițiile. “Și, un lucru aproape incredibil, este aniversarea de 10 ani de când am cântat acest rol pentru prima dată, tot la Grange Park Opera, unde mă întorc pentru a sărbători faptul că sunt încă prietenă cu Principesa Eboli”.
Și, într-adevăr, Ruxandra Donose este prietenă cu Eboli. Atât de prietenă, încât glasul său reușește să cuprindă în el o istorie întreagă de iubire și speranță, deznădejde și părere de rău, dorință de răzbunare și nădejde că ceva mai poate fi îndreptat.
Am văzut reprezentația din 19 iunie 2026, trecând brusc din soarele arzător al Surrey-ului în penumbra adâncă a scenografiei gândite de Leslie Travers pentru versiunea care se joacă la Grange Park Opera, cea în doar patru acte, deci din care lipsește actul introductiv al îndrăgostirii dintre Don Carlo și Elisabeth de Valois. Publicul intră direct în cușca luminată mistic de lumânări groase și jocuri sumbre, clarobscure, un spațiu închis în care se zbat suflete prizoniere ale unor decizii nedorite.
Otar Jorjikia nu a supralicitat în gesturi teatrale, ci a adunat în voce o arhitectură și o precizie a sunetului impecabile, reușind să aducă prin vocea lui robustă și perfect condusă toate nuanțele delicate de afecțiune, de disperare, de sfâșiere ale îndrăgostitului lipsit de speranță. Duetul dintre Don Carlo și prietenul lui, Rodrigo – “Dio, che nell’alma infondere” – acel jurământ de prietenie pe viață care înstelează prima parte a operei, a ridicat ștacheta artistică la cel mai înalt nivel și nu a mai coborât-o până la final. Vocile sigure ale tenorului Otar Jorjikia și baritonului Michel de Souza s-au împletit într-o simbioză sonoră perfectă. De altfel, pe toată durata celor patru acte, dincolo de strălucirea ariilor reprezentative pentru fiecare solist, am remarcat curățenia și strălucirea duetelor, terțetelor, cvartetelor care, în teatre de operă mai puțin exigente, pot să sune a haos pe mai multe voci din cauza unor imprecizii cât de mici – sau, desigur, uneori cât de mari.
Glasul baritonului Michel de Souza mi-a amintit de povestea venerabilului tenor român Ion Piso, care a istorisit că, la una dintre audițiile la care a participat într-un teatru de operă din România, un membru al comisiei i-a cerut să deschidă gura pentru a vedea dacă nu are ascuns în gât un aparat care îl ajută să cânte atât de splendid-vibrant. Probabil că și excepționalul bariton brazilian școlit în mari academii de muzică britanice ar fi putut păți una ca asta dacă ar fi trăit cu câteva decenii în urmă.
Elisabeth de Valois a găsit în soprana Elin Pritchard o interpretă absolut desăvârșită. Dincolo de prezența sa scenică nobilă, vocea ei de o frumusețe aparte – puternică fără stridențe, luminând momentele de tensiune prin pasaje tandre de mezza-voce – a conturat impecabil drama tinerei care credea că își va uni destinul cu un prinț, dar s-a trezit prizoniera unei curți de gheață și a unui suveran implacabil. Regele Filip al II-lea a dominat scena prin centralitatea rolului și vocea de mare profunzime a basului Matthew Rose, reușind să redea, în ciuda staturii sale impunătoare, mai bine decât regalitatea dominatoare, acea dramă a puterii neputincioase în fața propriilor sentimente. Celebrul său monolog, „Ella giammai m’amò”, de altfel transcris în engleză pe una dintre paginile caietului-program (o adevărată capodoperă editorială!) nu a fost o simplă arie, ci portretul sfâșietor al singurătății supreme: omul care stăpânește imperii, zdrobit de certitudinea că femeia de lângă el nu l-a iubit niciodată.
Din această țesătură de afecțiuni neîmplinite și putere absolută se desprinde, cu o intensitate tulburătoare, personajul interpretat de Ruxandra Donose. Dând viață principesei Eboli, mezzosoprana știe să dozeze fiecare emoție cu o măiestrie care trădează zecile de ani de excelență pe marile scene ale lumii. Dacă la început seducția și jocurile de curte plutesc ușor, ca o ispită, în melismele cu parfum oriental din “Nel giardin del bello” – Cântecul vălului – ascunzând primejdia sub o mască de exuberanță, pe măsură ce consecințele trădării sale o copleșesc, greutatea vinovăției îi schimbă până și respirația. Punctul de maximă incandescență al operei a fost, fără îndoială, marea arie de la finalul actului al treilea, „O don fatale”, pe care Ruxandra Donose o cântă cu tehnica vocală ireproșabilă care a consacrat-o – vocea sa unică, absolut inimitabilă, catifelată și gravă, dar care știe să-și găsească forța tăioasă atunci când este nevoie în registrul dramatic – aceasta fiind aria în care înțelegi toate subtilitățile din ideea de “prietenie cu Eboli”: Ruxandra Donose ia pe umerii săi greutatea darului fatal al frumuseții, mărturisind și iertând deopotrivă vanitatea personajului său, femeia pe care reușește, prin artă, să o absolve în fața publicului și a istoriei.
Nu a părut de mirare că publicul a izbucnit, la finalul ariei principale a Ruxandrei Donose, în aplauze și ovații.
Aplauze și ovații nesfârșite au fost și la finalul – îl putem numi neașteptat – al operei, chiar dacă linia regizorală a montării de la Grange Park Opera iese din versiunea clasică a libretului și se întoarce, se pare, la sugestiile piesei de teatru a lui Schiller pe care libretul a fost construit. (În finalul gândit de regizoarea Jo Davies, Marele Inchizitor îl ucide pe Don Carlo, tăindu-i gâtul, într-un gest brutal care anulează orice speranță și închide perfect cercul întunecat al poveștii.) La căderea cortinei, emoția acumulată în sală s-a eliberat într-un val generos de ovații ce a îmbrățișat întreaga distribuție urcată pe scenă, aplauze care s-au întețit, vibrând și mai puternic, în clipa în care alături de artiști a urcat dirijorul George Jackson, cel care, în fața excepționalei orchestre de la ENO, a fost artizanul muzical al unei seri de nesfârșită frumusețe.
Fotografii de Paul Buciuta
Producție:
Regie – Jo Davies
Scenografie – Leslie Travers
Costume – Gabrielle Dalton
Lighting designer – Anna Watson
Director de mișcare – Lynne Hockney
Fight co-ordinator – Alison de Burgh
Maestru de cor – Philip White
Distribuție:
Philip II – Matthew Rose
Don Carlo – Otar Jorjikia
Rodrigo – Michel de Souza
Marele Inchizitor – Julian Close
Elizabeth de Valois – Elin Pritchard
Principesa Eboli – Ruxandra Donose
Călugărul – Harrison Chéné Gration
Contele de Lerma – James Schouten
Tebaldo – Claire Pendleton
Voice of Heaven – Rosa Sparks
