Sâmbătă, 25 februarie 2017 va avea loc un nou spectacol Lucia di Lammermoor la Opera Națională București.
Trei spectacole, în 11, 13 și 15 ianuarie 2017, o avanpremieră și două premiere cu distribuții parțial diferite – în care constanta a fost Venera Protasova, tânăra rusoaică din Tatarstan ce avea să devină marea revelație a șirului de evenimente – au îngăduit la peste 2000 de spectatori norocoși să se întâlnească cu Lucia di Lammermoor a lui Gaetano Donizetti la Opera Națională București. Inegalabila splendoare a spectacolului a venit din regia și concepția lui Andrei Șerban, cu complicitatea colaboratorilor săi Octavian Neculai pentru decor, Lia Manțoc pentru costume, și avându-i ca maeștri de cor pe Stelian Olariu și Daniel Jinga, iar la pupitrul dirijoral pe Marcello Mottadelli.
Preluând ideea că la Paris, la Opera Bastille, în urmă cu două decenii câțiva tradiționaliști uimiți de modernitatea creației lui Andrei Șerban au huiduit în sală, în timp ce majoritatea ovaționau, și la cea dintâi premieră bucureșteană au existat câteva huiduieli. S-au stins, însă, în marea de aplauze care au ținut mai bine de 10 minute, în emoția și recunoștința publicului care a ieșit din sală cu sufletul plin de fericire, de uimire, de emoții și revelații. Iar asta s-a întâmplat doar la premiera la care și Andrei Șerban s-a aflat în sală.
La spectacolul la care el n-a mai fost acolo, n-a mai huiduit nimeni, făcându-mă să înțeleg că nu operele marelui regizor le contestă denigratorii, fiindcă ştiu că nu pot face asta – ar fi ca şi cum ai contesta Capela Sixtină! – ci chiar pe Andrei Șerban, al cărui geniu le e greu să-l îndure. Și aproape că e de înţeles de ce fac asta: chiar şi cei mai buni dintre contestatari nu vor fi niciodată pe lângă Andrei Șerban decât un fel de Salieri pe lângă Mozart. Sigur că-l urăsc, deşi ar fi mai simplu să-şi găsească altă slujbă…
“Lucia di Lammermoor nu este doar o operă romantică, ci o operă amară, cu un subiect violent. Spectatorii, mai ales cei care au trăit sub dictatură, sub presiune politică, sub teroare, știu ce înseamnă această experiență, iar cei mai tineri care merg pentru prima oară la operă vor avea, cred, curiozitatea de a descoperi o muzică foarte frumoasă, dar care este trăită de către actori-cântăreți pe scenă atât de total, încât creează un șoc. Pentru mine șocul este elementul principal în artă. Un șoc creează o energie nouă. Și, atunci când simți această energie nouă, ieși din teatru altfel decât ai intrat, cu o nouă vitalitate” a scris Andrei Șerban în deschiderea Caietului-Program al spectacolului intrat în repertoriul Operei Naționale din București, instituție care, sub conducerea lui Beatrice Rancea, își recapătă măreția, frumusețea, noblețea.
Da, Lucia di Lammermoor creează un șoc, apoi îți lasă în suflet un dor nesfârșit, care rămâne în tine ca o stare de îndrăgostire. Ți-e dor de Lucia, ți-e sete să reasculți duetul ei cu Enrico, cel care a creat momente de nesfârșită emoție în clipele de întâlnire ale Venerei Protasova cu oaspetele Valdis Janson sau cu Adrian Mărcan, ți-e dor să-ți tresară inima de frică, de indignare, de suferinţă, de revoltă, să vezi miresele urcând către cer şi să vezi sala aplaudând frenetic la final, când Venera îngenunchează ca să-și arunce buchetul de flori către instrumentiștii din fosă și când însuși regizorul Andrei Șerban urcă pe scenă, ca dovadă că nu am visat, ci doar am făcut parte şi noi, personaje norocoase, din visul unui creator îndumnezeit.
Dacă se huiduie la Opera Națională București e un semn că am pătruns şi noi în Europa! Copiem aşadar nu doar doctorate, ci şi reacţiile străinilor. S-a auzit că la Paris Lucia a fost huiduită (dar şi ovaţionată) cu peste 20 de ani în urmă.
A.N.B.: Cât de mult aţi riscat luând-o pe Venera Protasova în distribuţie şi cât de mult a crescut sub ochii dumneavoastră?
Andrei Șerban: Cred în legea accidentului. Când Marcello Mottadelli mi-a arătat-o pe web pe Venera în concert, cântând Aria Nebuniei, imediat am spus: dacă e liberă, s-o invităm! A venit, era timidă şi foarte modestă (e şi acum), dar când a văzut ce i se cere să facă fizic, în loc să se sperie, s-a suit calm pe leagăn şi de atunci şi-a luat zborul natural, fără să opună nicio rezistență… A demonstrat că încrederea şi curajul, în combinaţie cu o sensibilitate unică şi voce pe măsură, creează magie!
Cum combinaţi și dumneavoastră curajul, suferinţa şi dorul de casă în aşa fel, încât să vă întoarceţi iar şi iar în oraşul care v-a fost cel mai nerecunoscător dintre toate şi “să-l pedepsiţi” cu încă un miracol atât de mare, încât, din nou, să riscaţi să nu fiţi iertat?
Andrei Șerban: Dacă se huiduie la Opera Națională București e un semn că am pătruns şi noi în Europa! Copiem aşadar nu doar doctorate, ci şi reacţiile străinilor. S-a auzit că la Paris Lucia a fost huiduită (dar şi ovaţionată) cu peste 20 de ani în urmă. Dar, de atunci, în fiecare an, o sală plină până la refuz acceptă unanim montarea mea. TIMPUL SCHIMBĂ MENTALITATEA. La Paris sunt adulat, dar la Bucureşti, după cum mi-a spus cineva “în loc să se pună în genunchi în fața ta, unii te scuipă”. E aproape amuzant. Cum spuneţi, eu tot sper să-i pedepsesc pe români cu mici miracole şi mă bucur că, pentru 95 la sută dintre spectatori, miracolele chiar au loc. Şi nu-i exclud nici pe aceşti “nerecunoscători”, sunt bineveniţi şi ei. Controversa creează multă publicitate, tineri care au ignorat opera vin acum la operă. Deci eu și duşmanilor mei le sunt cu atât mai recunoscător.
Lucia trăieşte pentru dragoste, dar simte că nu e iubită de nimeni, ci doar e folosită şi manipulată. E o poveste dureroasă şi tragică, ce se termină în moarte. Și totuşi lumea pleacă acasă fericită.
Există întotdeauna în operele dumneavoastră o dimensiune socială, civică. Şi în Lucia, intens şi dureros… Consideraţi că face parte din menirea creatorului în general să schimbe lumea sau dumneavoastră v-aţi asumat cu bună ştiinţă această menire, chiar dacă îngreunează procesul creaţiei, dar o faceţi ştiind că astfel opera capătă şi mai multă valoare şi sens?
Andrei Șerban: Nu cred că menirea artei e să schimbe lumea, ci să pună o oglindă în care să ne vedem, aşa cum suntem, fără iluzii, fără manipulări. Lucia trăieşte pentru dragoste, dar simte că nu e iubită de nimeni, ci doar e folosită şi manipulată. E o poveste dureroasă şi tragică, ce se termină în moarte. Și totuşi lumea pleacă acasă fericită. De ce? Experienţa pe care ai trăit-o în sala de spectacol e atât de puternică, încât te umple de o energie bună. Pleci acasă încărcat de vibraţii pozitive, pentru că ai primit ceva, de care aveai nevoie. Cum a simțit și Gabriel Liiceanu, ca spectator, la finalul Luciei: “Bucuria de a oferi bucurie, iată ce ne ține vii”. De aceea îmi place să revin să lucrez… Și să-i ţin treji atât pe prieteni, cât şi pe duşmani.
