Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă,
Un călător de vază, şi-un hoţoman de soi,
Aduce timpul, domnul pe care nici o vamă
Nu l-ar putea vreodată întoarce înapoi…
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ
În pânza veşniciei, de astă dată ruptă,
Noi, dintre toţi tâlharii, vom fi cei mai bogaţi.
(Radu Stanca – Poștalionul)
Se află încă la Institutul Cultural Român din Londra, până pe 15 ianuarie 2024, o superbă, tulburătoare și valoroasă expoziție de fotografie realizată în colaborare cu Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023, în care trei mari fotografi români și-au alăturat lucrările și experiențele jurnalistice sub același concept: Freedom/Libertate.
Imaginile realizate de Vadim Ghirdă de la Associated Press ilustrează eroismul, dramatismul, rezistența, suferința ucrainenilor în fața invaziei ruse și sunt expuse alături de fotografiile lui Constantin Duma (Agerpres) – marele documentarist al Revoluției de la Timișoara – și ale Andreei Alexandru (Associated Press), realizatoarea imaginilor dedicate refugiaților ucraineni alungați de război.
Am stat de vorbă cu Vadim Ghirdă, probabil cel mai titrat fotograf român al tuturor timpurilor, despre experiențele subiective ale fotografului în fața propriilor imagini, despre curajul de a merge în război, despre autenticitate.
Fotografii realizate de Paul Buciuta la Institutul Cultural Român din Londra, decembrie 2023
Alice Năstase Buciuta: Cum privești pozele acestea, Vadim, cum te raportezi la ele, ce trăiești sau retrăiești privindu-le?
Vadim Ghirdă: Trebuie să fac o mărturisire prozaică: eu le privesc și mă gândesc cât de bune ar fi putut să fie, dar nu sunt… Acesta este adevărul. Nu mă refer la partea lor tehnică, ci la faptul că am senzația că s-a irosit pe mine oportunitatea de a fi de față la niște lucruri atât de intense și atât de zguduitoare, că oameni aflați poate, în cele mai grele momente ale vieții lor au fost de acord să mă tolereze și, totuși, uitându-mă la fotografii, mi se pare că nu am reușit nici măcar 5% să captez acel moment, să-l opresc și să-l fac să transmită emoția pe care am simțit-o eu.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu e la mijloc o modestie, zic eu, absurdă?
Vadim Ghirdă: Modestie nu e niciodată, vreau să spun foarte clar, nu. Sunt două categorii de oameni, cei care mă consideră modest și cei care mă consideră fals-modest. Nimeni nu pare să ia în calcul că sunt realist.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu poți fi realist când ai cele mai mari premii din industrie!
Vadim Ghirdă: Premiile sunt ceva subiectiv. Eu sunt recunoscător pentru premii și, în mod special, am fost recunoscător pentru ultimul premiu, Premiul Pulitzer, pentru că, fiind un premiu cunoscut, a făcut mai mulți oameni să fie interesați de imaginile din Ucraina și să înceapă să înțeleagă ce înseamnă războiul pentru oameni, chiar daca nu sunt implicați direct în confruntările armate. Fotografia din selecția pentru Premiul Pulitzer nu este în expoziția aceasta, pentru că este prea brutală. Nu este fotografia mea favorită din Ucraina, dar se află în acea selecție pentru că are o valoare documentară într-o serie de evenimente care au definit cursul războiului acolo.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cred că ai mai luat un premiu de atunci, Premiul Pulitzer este, de fapt, penultimul tău premiu, a mai fost și Picture of the Year.
Vadim Ghirdă: Da, așa este, cu o fotografie care îmi place sau, ca să fiu mai clar, aproape îmi place…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Se află aici în expoziție?
Vadim Ghirdă: Da, este aici, o să ți-o arăt.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar nu ești mulțumit pe de-a-ntregul nici de aceasta, fiindcă ești (prea) realist?
Vadim Ghirdă: Realismul este exact în zona despre care ți-am vorbit. Eu știu că ceea ce văd în imaginile pe care le-am făcut nu îmi transmite mie emoția pe care am simțit-o acolo. Însă vreau să clarific un lucru, pentru eventualul fotograf care ar citi materialul tău: este, de fapt, imposibil să capturezi acele emoții… De ce? Pentru că tu le trăiești cu mai mulți senzori decât poate aparatul, fie el foto sau video, să le păstreze. Emoția și energia care sunt acolo nu pot fi captate de nicio mașinărie. De aceea, revenind la întrebarea ta de la început, când privesc aceste imagini, deși sunt conștient de norocul de a le fi realizat, trăiesc momente de tristețe, pentru că nu am făcut dreptate acelor oameni și nu am reusit să redau intensitatea situațiilor la care am fost martor, din cauza nivelului meu profesional.
Mă întreba cineva mai devreme dacă eu împărtășesc tinerilor tehnicile mele. I-am spus că eu împărtășesc 100% toate tehnicile mele, ba chiar urăsc ideea asta de breaslă în care “un maestru” știe lucruri pe care ți le spune cu țârâita sau nu îți spune anumite chestii toată viața, ca nu cumva tu să îi furi acea meserie.
Fotografia este o meserie care nu se poate fura. Pentru mine este un dar să împărtășesc ceea ce știu cuiva care vrea să audă, conștient fiind, însă, că tot ceea ce poate fi împărtășit sunt doar niște îndemânări tehnice care, de fapt, te fac doar să poți capta ceea ce simți. De aceea, doi oameni nu pot face aceeași poză, pentru că o poză e o chestiune de suflet. Doi oameni nu vor apăsa în același fel pe buton, chiar dacă stau umăr lângă umăr, fotografiile lor n-o să fie niciodată la fel. Deci nu trebuie să-ți fie teamă că cineva o să fure arta ta, „arta” fiind, oricum, un cuvânt prea pretențios pentru ce facem aici. N-are cum. E ca și cum te-ai îngrijora că o să gândească înaintea ta ce gândești tu sau că-ți va fura gândurile din cap. Nu se poate…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Pentru că suntem unici. Te simți unic, special, făcând toate aceste lucruri?
Vadim Ghirdă: Eu vreau să pun un mare accent pe faptul că nu-i nimic unic în legătură cu mine. Fie că facem fotografii, fie că nu, noi avem în comun un procent foarte mare, care pe mulți pare să-i supere, dar pe mine mă bucură. Noi, oamenii, avem în comun foarte mult… Și deși nu ne simțim confortabil decât dacă stăm cumva pe o treaptă mai înaltă decât cei din jurul nostru, în realitate treapta aceea nu există, este o iluzie. După criteriile acestea lumești, poate părea că există, dar diferența dintre mine și o persoană căreia, să zicem, eu m-aș simti superior, din orice motiv imaginabil, social, material, moral sau orice altceva, pornește doar de la o diferență de șansă inițială în viață.
Dacă eu aș fi trăit viața acelei persoane, dacă aș fi trăit într-o familie care nu mă dădea la școală sau mă abuza, aș fi fost în situația aceea sau mai rău, de aceea, nu pot să-mi arog meritul de a fi deasupra cuiva doar din niște motive conjuncturale. Suntem unici, dar suntem extrem de asemănători. E mult mai productiv să cheltuim energie învățând unii de la și despre altii decât să ne obosim în efortul ridicol de a dovedi, mai ales de a ne dovedi, ca suntem superiori cuiva.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Da, dar unii sunt mai talentați decât alții, unii sunt mai bogați decât alții, și mă refer acum la partea artistică, la felul în care poți rememora ceea ce ai trăit atunci…
Vadim Ghirdă: Eu, probabil la fel ca toți fotografii care pun inimă în ceea ce fac, pot retrăi în amănunt fiecare moment în care am făcut o fotografie, privind fotografiile. Îmi amintesc cât era de frig, de cald, ce auzeam, cum mirosea în locul acela. Fotografia este, cel putin pentru moment, singura metodă de a opri timpul, de a face pe cineva nemuritor. De aceea, ca în cântec, eu, dintre toți tâlharii, sunt cel mai bogat. Eu n-am obsesia de a fi nemuritor, însă fiecare om fotografiat va trăi pentru totdeauna. Mă bucur să contribui la nemurirea cuiva și să am, măcar ocazional, iluzia că pot opri timpul. Fiecare moment prins într-o poză va deveni veșnic. Și asta e ceva extraordinar, e fascinant că poți să faci lucrul ăsta și cred că merită toată dedicația ta.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Eu am văzut fotografi care sunt de-o dăruire extraordinară, dar nu fac poze frumoase sau bune, deloc! Ține și de pregătire și, mai ales, de talent.
Vadim Ghirdă: Eu sunt foarte reținut în a critica munca altui fotograf, ce pot să critic este superficialitatea în abordarea fotografiei și doar în cazul celor care fac asta ca profesie. În rest, e o chestie de gust, până la urmă. Evident, n-am să spun că toți oamenii care apasă pe butoane au neapărat o mare înclinație către arta fotografică. Dar despre mine am spus și vreau să repet întotdeauna că nu sunt un băiat talentat la fotografie. Și crede-mă, sper ca cineva să mă creadă, că mă pricep să cântăresc lucrurile, fiindcă trebuie să fii, de fapt, foarte bun ca să vezi imaginea de ansamblu și să realizezi că, în comparație cu vârfurile din profesia ta, ești mediocru.
Marea Dragoste/revistatango.ro: La modul general, da. Dar tu ești un fotograf absolut excepțional.
Vadim Ghirdă: Nu vreau să spun că sunt un fotograf nepriceput, dar, cu siguranță, nu sunt un fotograf genial. În schimb, Andreea Alexandru, colega mea care are în expoziție imaginile de la refugiați, este un fotograf genial, chiar dacă ea n-o să știe niciodată. Cred că geniile adevărate au o relație intimă cu perfecțiunea iar, în orice ocupație înrudită cu arta, perfecțiunea își schimbă permanent sensul și poziția. Poți merge mereu în direcția ei dar nu o poți atinge. Cred că aici se aplică cel mai bine ideea că nu destinația e scopul, ci călătoria.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și dacă e valabil și în cazul tău, ideea acesta că cei în cauză nu vor ști niciodată?
Vadim Ghirdă: Nu știu cum să-ți explic, fiindcă devine prea tehnic. Sunt fotografi care au o viziune complet diferită asupra lumii și pot să facă din cele mai banale lucruri, uite, din cănile astea care stau pe masă, o poză care să te îmbolnăvească de nervi mult timp, văzând câte sensuri erau acolo, pe care tu nu ai știut să le observi și să le redai. Este însă unica situație în care invidia este constructivă: daca ai un geniu în preajmă, nu riști ” să te plafonezi” vreodată, să ajungi în momentul în care să privești o fotografie pe care ai făcut-o și să gândești “mai bine de atât nu se putea face” . În orice faci, dacă ți se pare într-o zi că nu se putea mai bine de atât, cred că e momentul să schimbi domeniul de activitate.
Eu sunt o persoană cu niște cunoștințe tehnice destul de solide, având o pasiune pentru tehnologie, sunt și o persoană care se uită la filme și la fotografii și copiază cu bun gust și bun simț lucruri pe care le-au făcut oamenii geniali. Pot să fac o fotografie bună de presă, evident, pentru că știu rețeta, știu ce trebuie, pot s-o fac să aibă un plus de farmec față de alte lucruri, dar nu simt vreodată că am creat ceva din nimic. Dar există astfel de fotografi, care creează dintr-o chestie absolut banală ceva cu adevărat excepțional. Eu nu sunt modest, știu că sunt bun la ce fac, dar sunt realist în ceea ce privește lipsa geniului. Și e ok să nu fii genial. Nu pot fi supărat pe asta, ar fi ca și când aș fi supărat că nu sunt înalt de doi metri sau că nu sunt blond.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar cunoști vreun om care spune sunt genial, există, ai cunoscut vreun geniu care spunea sunt un geniu? Eu n-am cunoscut nici unul.
Vadim Ghirdă: Cunosc oameni care, fără să fie, cred că sunt geniali și chiar spun asta despre ei înșiși… Nu m-am hotărât dacă să-i invidiez sau nu. Pe undeva, evident că invidiez pe oricine reușește să se simtă bine în pielea lui, o chestiune care mie nu mi-a ieșit încă și, dată fiind vârsta mea, cred că e mai economic pentru mine să abandonez încercarea, pentru că, pur și simplu, este one less thing to worry about.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Marea Dragoste/revistatango.ro: Pentru ce ești recunoscător?
Vadim Ghirdă: Sunt foarte recunoscător că fac meseria asta, sunt recunoscător că am avut sprijinul financiar, fiind angajat al Associated Press, pentru a face asemenea fotografii, pentru că, să știi, poate că sunt mulți fotografi care ar fi vrut să meargă în Ucraina, dar nu poate oricine, pentru că e o logistică complexă și sunt niște costuri enorme, care nu pot fi suportate de către un om care n-a moștenit niște milioane și e dispus să facă treaba asta.
Sunt recunoscător Aurei Woodward, directoarea ICR Londra, care a avut ideea acestei expoziții și ne-a invitat aici, și lui Ovidiu Megan, directorul executiv al Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023, care a sprijinit acest proiect. Fară ei “nu s-ar fi povestit” nimic.
Și, nu în ultimul rând, sunt recunoscător pentru toți oamenii ca voi care vin să vadă pozele astea, și, mai ales, pentru toți nemuritorii aceștia din poze, care trăiesc și în mine. Chiar și în cea mai proastă zi a mea, în care depresia mă aduce aproape de nivelul de a-mi plânge de milă, toți oamenii ăștia trăiesc în mine și mă ridică, pentru că eu am trăit toate momentele vieții lor din imagini, am primit din timpul vieților lor și asta nu e puțin lucru.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Din acest 5% sau cât spui tu că ai putut să oferi, privitorul fotografiei tale poate recompune el, cu sufletul lui, emoția aceea întreagă.
Vadim Ghirdă: Sper că se întâmplă asta. Sper cu toată inima, măcar în cazul unora. Nu toți pot face asta. Unii oameni mă laudă pentru efort, pentru curajul de-a fi mers în Ucraina. Cineva mi-a spus că am luat premiul pentru că am fost în Ucraina, de parcă ar fi fost un premiu de călătorie. Oamenii văd lucruri diferite. Dar așa funcționează plurisemantismul acestei așa-zise arte. Un copil citește Micul Prinț și e fericit, e o poveste frumoasă care îl îmbogățește. Exact același text este citit de un adult care rezonează la cu totul alte lucruri, dar îl îmbogățesc și îl fac fericit, de asemenea. Este la fel și cu o fotografie. Cineva este atras de un mic detaliu și consideră imaginea interesantă, altul poate să-și redefinească percepția asupra lumii, poate să-și remodeleze sufletul, privind exact aceeași imagine. Poate, ca să închei cu o speranță nesusținută de prea multe dovezi, să devină o ființă mai bună. Și posibilitatea asta e ceva fantastic, care merită orice sacrificiu.
