If this is to end in fire, then we should all burn together

de

Într-o țară în care tot mai difuzate sunt manelele și lălăielile ieftine, artiștii creatori ai unei muzici nonconformiste, puternice, protestatare, nu sunt îngăduiți niciodată în marile săli de spectacol sau în platourile televiziunilor – acolo e loc mai degrabă pentru coformism și pentru compromis. Așa că se refugiază în cluburi, străduindu-se să declanșeze rostogoliri de hashtaguri elogioase, să se facă auziți măcar pe drumurile virtuale, pe căile spre lumina iubirii publicului lor răzvrătit.

Așa s-a întâmplat și în seara de 30 octombrie 2015. Membrii trupei Goodbye to Gravity, chitariștii Vlad Ţelea şi Mihai Alexandru, Andrei Găluţ (voce), Alex Pascu (bas) şi Bogdan Enache (tobe) încercau să-și promoveze cel de-al doilea album, făcând un show incendiar (cât de absurdă pare astăzi metafora!) care să aducă lumină și asupra creațiilor lor. Lansau un nou album, „Mantras of War”, un album ce conține zece piese dintre care cea dintâi se numește, dureros, premonitoriu, “The Day We Die”.

Se refugiaseră într-un club bucureștean, uitând, așa cum o facem cu toții în fiecare zi – altfel nici n-am putea supraviețui, decât uitând! – că noi, românii, trăim fără să avem pavăza pe care legile o așază, în mod obișnuit, asupra cetățenilor lor, fără să fim protejați de autorizații și verificări înțelepte, de servicii de intervenție agile, de prevenția și de vigilența autorităților.

Ar fi trebuit să știe ei, artiștii, că patronii hrăpăreți ai clubului refuzaseră să amenajeze locul cu materiale ignifuge pentru că acelea li s-au părut prea scumpe? Că nici nu există o lege care să-i oblige pe deținătorii unor asemenea localuri să folosească doar materiale care rezistă la foc, nu care se preschimbă în cele mai cumplite vălvătăi ale suferinței și morții? Că primăria și-a dat, totuși, toate avizele și aprobările pentru deschiderea unui asemenea club, așa cum se dau în țara noastră, către cei ce știu cum să deschidă ușile administrației locale, fără să verifice însă cum se deschid pentru ieșire și pe cele ale locului în care lăcomia lor ademenește profitul sau, iată, câteodată, coșmarurile morții?

Nu, nu ei ar fi trebuit să știe. Ei erau artiști și încercau să aducă bucurie publicului lor.

Doi dintre muzicienii de pe scenă, chitariștii, au murit în incendiul izbucnit în seara aceea, ceilalți trei se zbat în chinurile bolii. Alți 25 de tineri dintre spectatorii lor au pierit în aceeași seară, iar bilanțurile nemiloase refuză să se stabilizeze, sunt încă peste o sută de pacienți care se luptă pe hotarul dintre viață și moarte.

Noi toți cei care asistăm înmărmuriți, de pe margine, trecem de la plânsul neputincios la strigătul de revendicare a dreptății. Spunem o rugăciune pentru sufletul celor plecați fără voie și ne rugăm cu speranța că gândul nostru bun va alina suferințele celor rămași fără copii, fără frați, fără prieteni. Și ne rugăm, a câta oară, pentru destinul țării noastre fără noroc și fără dreptate, în care suntem condamnați atât de adesea la moartea prin nepăsare.

“If this is to end in fire, then we should all burn together” cântă Ed Sheeran în final de epopee mitologică, pe coloana sonoră a filmului The Hobbit. Dar eroii din filmul lui au scăpat, totuși, deși erau pregătiți să ardă și să moară împreună. La noi eroii au ars, în chinuri, rămași singuri, fiecare privind pentru ultima dată, prin ochiul de foc al lui Sauron, destinul lor blestemat de români.

Dumnezeu să-i odihnească în pace și să-i renască, data viitoare, într-o țară cu destin colectiv mai norocos!

#colectiv

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *