Cine l-a citit o dată pe Viorel Ilișoi, dând, poate, peste vreun reportaj al lui într-un ziar sau întâlnind vreun paragraf de text share-uit pe Facebookul tuturor preumblărilor noastre, va continua să-i caute cuvintele, imaginile, dorurile, poveștile, fiindcă scrisul lui fără seamăn pe lume creează dependență.
Într-o lume din care reportajul părea să fi dispărut, Viorel Ilișoi se încăpățânează să scrie, în continuare, „Cele mai frumoase reportaje”, așa cum se numește, pe bună dreptate, cartea sa splendidă, recent lansată la studioul F64 din București.
Interviu de Dara Codescu și Alice Năstase Buciuta
Fotografii de Elena Iluță realizate la F64
Marea Dragoste/ revistatango.ro: E vremea cursurilor de creative writing făcute, preferabil, în străinătate… Ai făcut așa ceva, ți-ar plăcea, ți-ar fi plăcut?
VIOREL ILIȘOI: N-am urmat asemenea cursuri. Nu cred în ele. Adică e ceva ca la cenaclu: dacă intri poet, ieși poet. Sunt bune pentru oamenii talentați, dar nu neapărat necesare. Din câte am văzut eu pe-aici, pe la noi, și prin filme, pe la alții, la cursurile acestea vin tot felul de snobi și de bovarici, tot felul de blazați care încearcă să scoată nasul printr-o gaură din pătura mucedă care le acoperă existența. Meseria scrisului se învață făcând-o, adică citind și scriind până ți se înmoaie oasele, frecventând un cenaclu de lucru, un cerc literar. Asta e ce văd eu din afară, ca unul care am și predat niște cursuri practice de reportaj – repet: practice; din interior poate se vede altceva. M-aș duce la un asemenea curs doar din curiozitate, dar și din orgoliul de a mi se confirma direct inutilitatea lui. Sunt pe lume câteva meserii care nu se învață la școală. Cea de scriitor e printre ele (aș zice că și cea de reporter). Să ne amintim de eșecul Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, din anii ’50, unde, dincolo de suplimentul ideologic, se mânca totuși literatură pe pâine. Și n-a ieșit nicio brânză – ca să rămânem în domeniul culinar. Au ieșit de acolo scriitori numai cei care au și intrat scriitori. Iată ce frumos am închis, rotund, răspunsul!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a venit, de fapt, la tine scrisul tău nu creativ, ci supercreativ? A simțit că asta e menirea ta, ai fost, din primul an de școală cel mai talentat la compuneri – sau ai trudit, ai învățat, ai căutat, ai șters mult și ai rescris ca să poți scrie azi cu atâta har?
VIOREL ILIȘOI: Asta cu „supercreativul” e o creație lexicală a voastră și o exagerare; generoasă, dar exagerare. Scrisul, în sensul lui de aici, nu poate fi decât creativ. Aș zice și mai mult: creator. Tu creezi ceva în scris și scrisul creează o lume, te creează și pe tine, ca autor, într-un mod interactiv. Creezi la nivel stilistic, ideatic, epic, emoțional – și toate acestea se întorc în tine creator, ziditor. Așa că nu știu cum a venit scrisul la mine; poate că eu m-am dus spre el, împins de vreo nevoie lăuntrică, poate ne-am întâlnit întâmplător și miraculos sub umbrela destinului, nici nu mai contează, e ceva ca în clasica dispută asupra întâietății oului sau găinii. E adevărat, la școală scriam compuneri ceva mai bune decât mulți dintre colegii mei, prindeam mai ușor lecțiile de română, eram atras de lecturi, însă n-am simțit atunci că scrisul ar fi menirea mea. Era – și sper să fi și rămas – o joacă în esența lui. Ca menire mi l-am asumat mult mai târziu, într-o fază de coacere a conștiinței, când mi-am făcut din scris o profesie – eu din asta trăiesc de 28 de ani –, o misiune, un fel de a trăi. Am scris cu ușurință la început, năvalnic, apoi, pe măsură ce mi-am ascuțit exigențele, am început să lucrez tot mai mult pe text, să elaborez meticulos, transformând la rece textul primit cald, parcă de undeva. Sunt mai mult un meșteșugar decât un inspirat. Pun cuvintele pe nicovală și bat în ele cu un colț de inimă până le fac să sune cum vreau eu. Nu întotdeauna îmi iese pentru că există o forță subtilă a cuvântului, care ți se opune, te subjugă, te duce unde vrea el, cuvântul. Arta scrisului stă în a ști când să accepți cu recunoștință tirania cuvântului inspirat și când să te revolți, să-l supui ca pe un cățeluș. Între tiranie și revoltă e un spațiu călduț, o baltă în care se bălăcesc boboci teribiliști și gâște emfatice. De acolo se ridică marea găgăială care umple nu doar presa, dar și mare parte din literatura de azi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce nu mai scrie nimeni ca tine? Care e misterul din spatele genului de reportaj literar sui generis pe care l-ai practicat dintotdeauna? – biografia ta, suferința ta, curajul tău, umorul tău?…
VIOREL ILIȘOI: Nu știu dacă nu mai scrie nimeni ca mine. Nu sunt atent la asta: să fac departajări ca la sport. Sunt mulți reporteri extraordinari. Le citesc cu plăcere textele, de multe ori și cu admirație. Ei scriu formidabil la o vârstă la care eu mă împiedicam în fraze. Primele mele articole sunt penibile. Am evoluat lucrând în redacție, în preajma unor colegi mai experimentați, am învățat din mers să îmi aleg subiectele, să mă documentez, să scriu din ce în ce mai bine. Dar și acum plec cu emoții pe teren, la documentare, parcă ar fi mereu prima zi. Și mă apuc de scris tot tremurând de frică: dacă n-o să iasă bine? Poată că și din această emoție persistentă îmi vine grija cu care mă documentez, cu care îmi scriu textele. Munca, experiența, pasiunea, talentul – pe acești piloni stă un reportaj bun. Nu e niciun mister. Desigur, biografia contează și ea – incluzând și biografia culturală –, se vede în scrisul oricărui autor; de aceea se și spune că într-o anumită măsură toți scriitorii, chiar și cei de SF, sunt autobiografici. În țesătura textului intră, cum bine spuneți, și materie extraliterară: traume, fericire, umor, depresie, iluzii și deziluzii, demoni, speranțe, iubiri, totul. Textul e o umbră în relief a autorului.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ai făcut toate câte le-ai făcut? Nu e ușor să scapi cu bine din orfelinat, să nu mori de foame, să nu înnebunești de rușine, de râs, de plâns, să te amesteci printre necunoscuți dându-te altcineva decât ești, să nu mori în închisoare – fiindcă, da, ești probabil singurul jurnalist cinstit din țara asta care a făcut și închisoare, nevinovat, pentru ce a scris…
VIOREL ILIȘOI: Nu e ușor. Când mă uit în urmă, îmi vine să spun că n-am făcut nimic ca să ies viu și cu mintea întreagă din toate aceste încercări. Când viața îți trage preșul de sub picioare, cazi – nu ajută o strategie de menținere pe verticală. Atunci intervin reflexele supraviețurii. Pe mine m-a ajutat mereu un instinct formidabil de supraviețuitor. M-am dus mereu, parcă legat la ochi, fix către spărtura prin care se putea evada dintr-o situație grea. Am suferit mult, am avut puterea să îndur. N-am niciun merit, așa m-am născut. Dacă sunt aici, la discuții cu voi, e poate și pentru că încă n-a apărut acea mare lovitură pe care să nu o pot suporta. Moartea mamei m-a dărâmat, m-a împrăștiat peste tot ca pe pulbere și n-am reușit nici azi să mă adun de tot, încă mă mai caut, risipit, mă mai strig până când voi putea accepta că acesta sunt eu, noul Viorel Ilișoi, cel fără mamă. Este exemplul cel mai bun de fel în care trebuie nu să-ți depășești o traumă, ci s-o interiorizezi, să mergi împreună cu ea și s-o lași să te definească. Dar cu grijă, să nu te desfigureze. Nu poți să spui: asta e viața mea, iar acelea sunt necazurile, cumpenele, neîmplinirile, dezamăgirile. Merg toate la un loc în acest mănunchi dureros de frumos.
Despre episodul închisorii m-am săturat să vorbesc. Am și scris mult despre asta. E un ungher de întuneric din viața mea, unde mi-e urât să mă întorc. Văd acolo sluțenia lumii în care trăiam atunci, nu cu mult mai urâtă față de cea de acum. Încerc să evit ungherul și să mă mut mai spre fereastră: spre lumină, spre orizont. Trecutul lucrează în mine, răzbate în texte, se vede oricum: de ce l-aș răscoli?
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și cum ai ales textele din „Cele mai frumoase reportaje”? După succesul pe care l-au avut la public sau după o rețetă care să includă de toate, și lacrimi, și hohote de râs, și tăceri uluite sau întristate? Cum ai definit frumusețea ca să poți alcătui sumarul cărții tale recent publicate?
VIOREL ILIȘOI: N-am urmărit să fie o carte „cu de toate”. A ieșit și cu bune și cu rele, și cu vesele și cu triste fiindcă așa era toată materia din care le-am extras, reportajele mele din ziare, la rândul lor extrase din ceva vesel și trist, din viață. Sunt într-adevăr în carte reportaje care te fac să te cutremuri de râs ori care te zguduie interior până la țipăt. Nu am urmărit niciodată să obțin în mod artificial efecte comice sau dramatice, adică nu le-am potențat din scriitură, ci m-am străduit să le transport în starea lor naturală din viață în text. Unele sunt așa, altele așa. Câteva, precum dialogurile absurde cu un căldărar analfabet sau cu un poet de la casa de nebuni, au în ele, simultan, și comic, și dramatic. Sunt texte în care intri zâmbind și ieși cu mâna la inimă: atât de aproape sunt, în viață, hazul și necazul, fericirea și deznădejdea. Am ales reportajele care mi-au plăcut mie mai mult. Strict subiectiv. Poate mai sunt și altele la fel de frumoase sau chiar mai frumoase – vor spune unii –, care n-au intrat în carte. Dacă vor mai putea fi citite și peste câțiva ani, își vor găsi locul într-o viitoare carte de reportaje. Asta, pentru că veni vorba, nu a avut chiar așa un mare succes pe cât ar putea părea din afară. Am scos un tiraj mic, pe banii mei, la editura mea, mai mult pentru prieteni – prietenii din viață, de pe Facebook, cititorii mei de pe Internet, care au vrut să aibă adunate la un loc aceste reportaje. Frumoase. Zic eu, zic și ei, cititorii. Frumoase pentru că sunt frumoase. Pentru că plac. Pentru că răscolesc. Și, nu în ultimul rând, pentru că inspiră. Am lucrat îndelung pe text, am încercat să-l duc cât de mult am putut spre literatură, spre o zonă de unde estetica poate părea chiar mai importantă decât epica, dar fără să scot de acolo vibrația vieții. Sub cele mai elaborate texte, lustruite până la fonem, vei auzi totuși o bătaie de inimă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum te simți acum, după ce ce ai lansat cartea pe piață și mergi peste tot să vorbești despre ea? Te simți iubit, ești fericit, simți că ai mai scăpat de grija zilei de mâine și că, uite, ai succes, deci totul va fi bine?
VIOREL ILIȘOI: Grija zilei de mâine rămâne. Fiind un tiraj mic, cam totul se duce pe lansări, fiindcă scopul meu e să fac reportajele să ajungă la cititorii mei și în biblioteci; restul se constituie într-un fond pentru tipărirea următoarei cărți. Editura GRI este editura mea, de sufragerie, nu poți să faci bani din așa ceva; ori, dacă se poate, nu mă pricep eu: n-am acest talent. Mă simt fericit din alte motive: de la căldura cu care a fost întâmpinată cartea. În România am avut 12 lansări în 12 orașe, în cam tot atâtea zile, și peste tot am fost întâmpinați – eu și cartea – cu multă căldură (nu știu cum să-i spun altfel). Am simțit asta intens. Și mă urmărește și acum. Au apărut și cronici, multe și bune, de unde mă gândeam că nimeni nu se va apleca să scrie despre o carte de reportaje. Au fost momente care m-au răvășit. La Botoșani, cartea a fost prezentată de profesoara mea de română din liceu, poeta Maria Baciu. Fotografia momentului când o îmbrățișez la final mă mișcă adânc de câte ori o privesc. La Iași, ultima lansare din circuit, oamenii au stat la rând două ore pentru un autograf. Atunci mă simțeam prost că trebuiau să aștepte atât – din cauza mea, nu? – și-mi venea să scriu cu ambele mâini și cu privirea. Acum primesc acea așteptare ca pe o declarație de dragoste față de carte, o declarație de prietenie față de mine, ceva ce mă poate încălzi pentru mult timp de-aici înainte, poate pentru toată viața.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce s-a schimbat în tine definitiv după ce ai devenit tată?
VIOREL ILIȘOI: A fost o întâmplare. O fericită întâmplare. Dacă Elena n-ar fi apărut atunci, pe neașteptate, poate mai târziu nu m-aș fi încumetat să am un copil – în mod planificat, cum se spune, dar asta sună îngrozitor. M-aș fi temut că nu aveam ce să-i ofer, că va repeta destinul meu la casa de copii. Dar iată că Dumnezeu le aranjează întotdeauna mai bine decât noi: fetița a venit pe lume, cumva am reușit să o cresc trecând prin perioade cumplite de sărăcie, de derută, de disperare. Dar cine nu trece prin așa ceva? Copilul m-a responsabilizat. M-a obligat să-mi restrâng calea boemei, mi-a fost țel când orbecăiam, mi-a dat sens. Aș fi vrut mai mulți, măcar trei-patru, căci eu vin dintr-o familie numeroasă, dar n-aș fi avut cu ce să-i cresc, așa că am ales să nu-i pedepsesc prin naștere, să nu-i arunc în ruleta destinului. Fetița dacă a venit așa, am făcut totul s-o cresc.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Fiica ta îți moștenește talentul artistic?
VIOREL ILIȘOI: În copilărie a scris și ea câteva poezii, cum cred că la un moment dat scriu toți copiii, în adolescență scria un fel de eseuri, tablete, jurnal. După care s-a îndreptat spre fotografie; a avut foarte devreme, pe la 17 ani, două-trei expoziții personale. Și, cu toate că am împins-o spre filologie, s-a încăpățânat (și bine a făcut!) să urmeze arte vizuale (imagine de film și televiziune la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică). Acum e fotograf profesionist, editor foto, din asta trăiește. Multe dintre textele mele de pe blog – poezii, proză, reportaje – sunt ilustrate de Elena. Iar fotografia de pe coperta cărții de reportaje, că tot veni vorba, e făcută tot de ea. Îmi făcusem un folder cu vreo 40 de posibile fotografii pentru copertă. Așa de multe – pentru că nu mă convinsese niciuna. Și când am răsfoit fotografiile Elenei și am dat peste cea de pe copertă, niște figurine umane plutind într-un fel de apă amniotică, luminată palid, mi-a sărit inima: „Asta e!” – am strigat. Chiar am strigat. Și trebuie să recunoști – mi-au spus-o mulți – că e o copertă reușită, un sumar al cărții concentrat într-o imagine. Tot ce ține de imagine în ce fac eu (fotografie, filmulețe, web desgin) trece prin mâna ei pentru aprobare. Are acest talent, are ochi – ceea ce mie îmi lipsește. Eu pictez cu pixul.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce o înveți în speranța că va avea o viață fericită? – că noi, părinții, avem și grija asta pe lista marilor și multelor preocupări…
VIOREL ILIȘOI: Ce s-o mai învăț? Acuși va face 28 de ani. Învață singură, poate dă Dumnezeu să vină vremea să-i învețe ea pe alții. E o aluzie deloc subtilă că vreau să devin bunic. N-ar mai strica un artist în familie. Nici în copilărie nu am avut ce mare lucru s-o învăț. E o fire independentă, face totul de capul ei și nu învață ceva până nu se dă cu capul de prag. Cât am putut, am încercat s-o țin departe de loviturile astea. O iubesc mult, până la sacrificiu, pentru că e copilul meu și e un om minunat – și ea știe asta, deși nu știu cum s-o arăt, căci îmi displac teiubescurile mecanice și efuziunile, îmbrățișătoriile. Ea simte iubirea mea și dincolo de aceste manifestări exterioare, formale. Elena mea, amintirea mamei și scrisul meu sunt ce am am eu mai scump în viață.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Despre fericire n-o înveți… Dar despre bani, despre iubire, despre moarte – adică despre lucrurile care ne definesc viața, ce îi spui?
VIOREL ILIȘOI: Nu-mi place ordinea asta. Moartea este prima. Ei i se subsumează totul. Arta de a muri este felul în care trăiești. Nu faci altceva. De bani n-am avut noroc, nu m-am priceput să-i fac și să-i adun. Am avut, ca ziarist, și perioade când chiar nu aveam ce mânca. Anii 2000 au fost groaznici. M-am învățat cu un trai modest, nici nu știu dacă mi-ar plăcea mai mult. Din motive economice m-am lăsat la un moment dat, acum unsprezece ani, de fumat și de băut. Total. Pot spune – și nu voi detalia aici – că sărăcia m-a făcut mai înțelept, mai atent la oameni, mai sensibil. Iar iubirea… iubirea e totul. Ce nu iubești, în orice fel ai iubi, nu există. Ai în jurul tău atâta lume și atâta realitate cât iubești. Dacă raza inimii tale e de doi metri, doar doi metri de lume ai în jurul tău. Lumina iubirii scoate totul din întuneric și-ți construiește lumea în care te miști. Indiferența întunecă, ura ucide. Isus e mare cât lumea pentru că i-a iubit pe toți oamenii și ne-a învățat și pe noi să facem la fel. Dar n-avem noi atâta iubire ca El! Suntem mici, ne lăsăm cuprinși de pulsiuni joase, dăm tribut prostesc supărărilor de moment, nu știm să ne ridicăm la pragul iertării, ne credem buricul pământului, călcăm pe suflete cu ochii deschiși, fără tresărire. Nu sunt capabil de atâta iubire câtă aș vrea să am: nici să dau, nici să primesc.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce îți aduc întâlnirile cu cititorii tăi – ce întrebări ale lor te uimesc sau te fac să râzi, ce îți vine să notezi și să păstrezi, cu setea ta binecunoscută pentru detalii?
VIOREL ILIȘOI: Fiindcă tot vorbeam de iubire mai înainte, eu îmi iubesc cititorii. Sau – și eu pe ei, ca să trimit la Tata Ion, bunul părinte al nostru, al povestitorilor. De fiecare dată îi întâlnesc cu emoție. Textul ne leagă într-un fel aparte, pe nevăzute, și când în sfârșit sunt față în față cu un cititor, se întâmplă ceva magic. Știi că omul acela, ca într-un fel de împărtășanie, a mâncat din trupul tău, care e textul tău, și că în felul acesta ați intrat într-o comuniune subtilă. Ei simt asta – cei mai mulți. Încerc să-i scriu fiecăruia câteva rânduri, deosebite de ale tuturor celorlalți, un sigiliu personal peste textul cărții. E greu să găsești un cuvânt pentru fiecare, mai ales când scrii o sută de dedicații la o lansare, și de multe ori îmi ies texte neinspirate, dar au măcar atributul ăsta al unicității. Mulți sunt oarecum dezamăgiți că nu-i recunosc din pozele de pe Facebook. Unii fac și gesturi ciudate: cum ar fi o doamnă care, îmbrățișându-mă, mi-a strecurat în buzunarul sacoului o pereche de șosete de damă, din alea fine, de mătase. Le-am descoperit mai târziu. Altcineva m-a invitat acasă când umblam prin țară cu cartea în portbagaj, m-a ospătat. O cititoare, doamna Arcadia Solum, pe care nici n-o cunoșteam, – am cunoascut-o atunci, la lansare –, mi-a prezentat cartea la Brașov. O doamnă m-a cerut în căsătorie. Cineva mi-a adus o carte. O doamnă m-a invitat la dans când a ajuns să ia autograf. Cineva mi-a adus scrumbii. Un cititor din Suceava a adus băutură pentru lansare. O, dar sunt atâtea de povestit! Gesturi mici, de la firesc la extravaganță, care spun multe despre relația mea specială cu cititorii. De fapt, cred că e vorba de relația cărții mele cu ei, iar eu sunt un fel de însoțitor și beneficiar cumva ilicit al acestei minunate legături.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Unde ne comandăm cartea ta și cum ne recomanzi să o citim, intrând în ce fel de stare?
VIOREL ILIȘOI: Cartea e scrisă de mine, redactată și editată de mine, n-o vând prin librării, nu se găsește decât la mine. Poate fi comandată on line sau telefonic. Există pe site-ul meu www.viorelilisoi.ro o rubrică numită „Carte cu autograf”: sunt acolo detaliile. Nu am prea multe, poate va trebui să mai tipăresc. Odată ce ai primit cartea, pregătește-te să o citești ca și cum ai vedea un film. Reportajele sunt scrise într-un mod foarte vizual, cu imagini puternice, îți dau senzația că reporterul a cotrobăit prin cotloanele realității purtând o cameră de filmat pe cap. Cartea este un film compus din mai multe capitole. Un film din care uneori ar putea ieși niște personaje și să înceapă a umbla pe lângă tine prin casă. Din ecranul de hârtie ar putea ieși o mână să te mângâie ori să te scuture violent. Și tot timpul se va auzi în fundal, discret, muzica frazei, căci am lucrat minuțios la forma reportajului, am încercat să-i dau cât mai multă frumusețe. Cititorii vor spune dacă am reușit sau nu. Eu le doresc vizionare plăcută.
