Cartea splendidă a lui Eric-Emmanuel Schmitt este de-acum în librăriile din România și va fi lansată printr-un eveniment online ce va avea loc miercuri, 17 februarie 2021.
Jurnalul unei iubiri pierdute este o nouă bijuterie editorială apărută la Humanitas în seria de autor care ne-a dăruit deja mai multe cărți minunate, care ne-au luminat viața. În seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, Félix și izvorul invizibil.
Jurnalul unei iubiri pierdute este cartea în care fiul încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Autorul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.
„O carte emoționantă, presărată cu gânduri și maxime pline de miez despre doliu, despre pierdere.“
Le Figaro
„Această poveste magnifică nu vorbește numai despre el, ci despre ei, un fiu și mama sa, legați printr-o dragoste simbiotică.“
Dimanche (Belgia)
„O poveste de o infinită autenticitate, copleșitoare.“
Femme Actuelle
„Emoționant, autentic, revigorant.“
Le Soir
„Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește despre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?“
Le Pèlerin
„Un text superb, care merge dincolo de intim.“
Pages
- Fragment –
Grija față de aproapele tău are două fețe; tandrețea și circumspecția.
Mama mi‑a oferit‑o pe prima, tata pe a doua.
Ea își făcea griji pentru fericirea mea, el se îndoia de reușită.
Când, în școala primară, luam note bune, cele mai bune din clasă, mă făcea „preferatul învățătoarei“ și se uita la aceasta amenințător. Când, la colegiu, excelam fără prea mare efort, a decis să schimb școala. Când, la liceu, aduceam acasă numai laude, i‑a acuzat pe profesori de exces de toleranță, deplângând ravagiile sistemului, după 1968, și susținând sus și tare că nivelul învățământului s‑a prăbușit. S‑a mai calmat cât de cât când, la șaptesprezece ani, am câștigat concursul național de compunere în franceză – concurs la care fiecare director prezenta, dacă avea, cel mai talentat elev la o disciplină anume – și am fost primit la Palatul Élysée de președintele republicii, Valéry Giscard d’Estaing. Nota foarte bună la bacalaureat a contribuit, ulterior, la îmblânzirea lui, până când am intrat la Școala Normală Superioară de pe strada Ulm, am obținut licența în filozofie și apoi doctoratul, la Sorbona.
De la naștere până la douăzeci și șapte de ani mi‑am petrecut timpul liniștindu‑l pe tata.
*
Misterul primei clipe. Totul se joacă în doar câteva secunde și pentru totdeauna…
Privirea suspicioasă pe care tata mi‑a aruncat‑o în sala de nașteri ne‑a condiționat relația.
Circumspecției i‑am răspuns cu neîncredere.
*
— Ciudat! mi‑a spus într‑o zi mama. Când erai doar un bebeluș, nu suportai ca tatăl tău să te țină în brațe sau pe genunchi. Țipai, plângeai, te făceai roșu ca racul și trebuia să te strâng la piept.
O distra acel amănunt care continua să o intrige.
Ar fi trebuit să‑i răspund:
— Normal, în loc să mă mângâie, mă asculta. Nu mă atingea cu dragoste, ci mă analiza de frică.
*
În pofida zecilor de ani care au trecut, a studiilor absolvite cu brio, a recunoașterii mele rapide pentru piesele de teatru și apoi pentru romane, tata nu s‑a vindecat niciodată complet de acea obsesie.
Dovada? Când apărea o critică defavorabilă în vreun ziar, în loc să înțeleagă că nici o carieră adevărată nu se parcurge fără semne de ostilitate – după cum mi‑a șoptit Omar Sharif, surâzând, în timpul turnării filmului Domnul Ibrahim: „Dacă nu ești criticat înseamnă că nu ești cunoscut“ –, pe tata îl apucau crizele de furie, care‑l țineau câte două săptămâni. Își suna prietenii, își striga indignarea, compunea scrisori de protest, cerea și cunoscuților să o facă, pe scurt, pornea la luptă.
Lucru care mă emoționa, fiindcă îi descopeream o vulnerabilitate, o sensibilitate pe care altfel nu aș fi putut‑o pune pe seama lui. Și‑atunci îmi reproșam că‑l supusesem la încercarea de a fi tată de artist întrucât, evident, nu era dotat pentru așa ceva.
— Cum de tolerezi chestia asta? mă întreba, sincer mirat de detașarea mea.
Îi strigam de fiecare dată:
— Știu perfect ce fac, de ce o fac și ce cred despre ce fac. Un imbecil cu pretenții, care își dedică trei minute pentru a critica necruțător ceea ce eu construiesc de ani de zile, nu‑mi modifică nici convingerea, nici calea.
— Și eu cum trebuie să reacționez?
— Să te‑ntorci la părerea ta și să scapi de ale altora.
Totuși, nu se vindeca. Sătulă, mama i‑a ascuns până la urmă articolele negative, dacă observa când apăreau.
— Tatăl tău iar o să mă necăjească și‑o să trăiesc două săptămâni de calvar.
Pe vremea aceea, credeam că acelui tată influențabil îi lipsea încrederea în propriile păreri.
Acum, interpretez altfel furiile lui irepresibile față de oricine i‑ar fi zeflemisit fiul. Lucrul acela îl trimitea înapoi la propriile îndoieli, la neliniștea inițială, constitutivă, la teroarea care îl cuprinsese în fața copilului cu defect, care scâncea pe masa de nașteri.
Mama, în schimb, când citea câte o notiță otrăvită, ridica din umeri și exclama:
— Adică ăsta nu‑l iubește pe fiu‑meu? Ce cretin!
*
— Ciudat! repeta mama. Când erai doar un bebeluș, nu suportai ca tatăl tău să te țină în brațe sau pe genunchi. Țipai, plângeai, te făceai roșu ca racul și trebuia să te strâng la piept.
Mâini reci, tari, bătătorite. Piele uscată, arsă aproape, lipită de tâmple, aspră pe obraji din cauza bărbieritului imperfect. Iriși cenușii, tăioși. Și apoi fumul de pipă, mirosul de tutun olandez, acru, fetid, consistent, respingător. Câteodată, miros de transpirație, fiindcă făcea mult sport.
Alte transpirații le‑am putut îndrăgi, nu și pe a lui.
*
Nu semăn cu tata, chestia asta nu mi‑a scăpat niciodată.
El era blond, eu sunt brunet.
El era zvelt, eu sunt corpolent.
El avea ochi mari, azurii, eu mă mulțumesc cu unii căprui, obișnuiți.
Trăsăturile îi erau nete, ascuțite, pe când ale mele sunt rotunjite.
Fizicul lui arian se potrivea cu numele germanic. Al meu, care bate spre coasta africană, face patronimul bizar.
Niciodată nu a exclamat cineva văzându‑mă „E leit taică‑său!“, mai degrabă o recunoștea pe mama. Când, adult fiind, intram cu el într‑un restaurant, nimeni nu bănuia legătura noastră de rudenie. Ba chiar îmi amintesc furia care l-a cuprins într‑o braserie de la Paris, din Marais, când un chelner obișnuit cu o clientelă pestriță mi s‑a adresat de parcă aș fi fost tânărul lui amant.
Multă vreme conștient de lipsa de asemănare, nu‑i dădeam atenție, ba chiar mă amuza. Pe vremea când locuiam în blocul din Sainte‑Foy‑lès‑Lyon, până când am împlinit opt ani, locatari ori musafiri mă întrebau uneori:
— Tu de unde vii?
Cum ghiceam motivul întrebării, răspundeam, pentru a‑i enerva:
— De la etajul trei.
— Nu, vreau să zic… părinții?
— Tata e alsacian și mama lyoneză.
— Aha… Și nu e vreunul dintre ei… cum să spun… venit din Africa?
— Ba da, aveți dreptate!
Mă distram cele câteva clipe în care interlocutorul se considera tare șmecher, perspicace, după care adăugam:
— Fratele cel mare al bunicului, Steinmetz, a fost numit episcop în Africa.
Cel care mă întrebase se strâmba, pe când eu râdeam în mine.
Când ne‑am mutat la Écully, în vila pe care o cumpăraseră părinții mei, m‑am trezit lipsit de ocazii în care să fim văzuți împreună, fără vecini, în mijlocul câmpurilor și al pădurii, înainte ca împărțirea în loturi să umple, încetul cu încetul, împrejurimile de case.
Într‑o sâmbătă, când niște colege de liceu veniseră să pregătim la mine o prezentare, au exclamat:
— Ce tată frumos ai!
Am rămas interzis. Nu‑l considerasem niciodată astfel pe tata și, uitându‑mă la el în voie, nu reușeam să subscriu la părerea lor.
— Mama, știi ce mi‑au zis ieri colegele? Că tata e frumos.
Roșeața i‑a colorat obrajii și a murmurat:
— Tu ce crezi, băiete?
Am făcut ochii mari, mirat. Mi‑a șoptit:
— De ce crezi că se‑ndrăgostesc toate secretarele lui de el?
Observația m‑a împietrit. Tata era frumos, iar eu, de cincisprezece ani, nu‑mi dădusem seama!
Am fugit în baie și m‑am privit atent în oglindă. Concluzia a căzut ca o secure pe butuc:
— Dacă el e frumos înseamnă că eu nu sunt frumos.
După care, de câte ori fetele exclamau „Ce frumos e tatăl tău!“ traduceam imediat mesajul cu „Nu aș fi bănuit că tu, cel atât de nașpa, te tragi dintr‑un asemenea tată“.
Cu timpul, percepția tăioasă a îndepărtării noastre s‑a amplificat. Prea puțin ni se potriveau caracterele. El disprețuia de obicei, eu admiram cu ușurință. El dădea pe‑afară de răspunsuri, pe când în mine furnicau întrebările. El era înnebunit după activitatea fizică, eu nu‑mi doream decât să mă lăfăi în pat unde să citesc ori să ascult discuri. Lui de artă nu‑i păsa.
Era exasperat de faptul că nu reușea să mă educe așa cum înțelegea el. Când îmi spunea să fac ceva, imediat îi răspundeam: „De ce?“ În timp ce profesorii îmi aduceau laude, el nu reușea să îmi transmită absolut nimic. Spre disperarea lui, mă arătam flexibil și ascultător față de mama, dar rebel și insolent cu el. Nu sesiza că așezase relația noastră sub un semn nefast: autoritatea. Din propria lui experiență familială, dominarea paternă nu se discuta; după cum el ascultase de tatăl lui, tot așa sconta pe supunerea mea. Or eu uram autoritatea, a lui sau a oricui altcuiva. Celui care‑și aroga puterea de a‑mi comanda, de foarte tânăr îi obiectam cu un „Cu ce drept?“. Cum nimeni nu deținea un ascendent legitim asupra mea, protestam cu virulență. De unde să fi provenit acele iluzii ale superiorității? Arbitrariul ierarhic îmi jignea inteligența, tonul peremptoriu îmi zburlea sensibilitatea.
Mama obținea totul de la mine prin blândețe, tata nimic prin forță. Și a pierdut partida. Îi scăpam printre degete tot mai mult.
În adolescență, îi inventariam cu cruzime defectele. Pe când eu cântam la pian cu pasiune și mă îmbătam cu Mozart, Beethoven, Chopin și Debussy, el nu fredona nimic fără a falsa, începând cu La Marseillaise și împotmolindu‑se, fără să vrea, în Internaționala. Machismul lui mă scârbea, deși era atât de obișnuit printre bărbații vremii, și nu ratam nici o ocazie să i‑o spun.
Atitudinea lui față de mama a aprins războiul dintre noi. Cuplul lor traversa o criză, iar eu, incapabil să mă detașez și să o iau filozofic, am trecut pe loc de partea mamei și am ieșit la atac.
O mărturisesc: mă puteam dovedi pe cât de franc, pe atât de perfid, căci toate mijloacele se justificau. Pe de o parte ripostam deschis în locul mamei, bravând cu vorbele pe care ea se abținea să le spună; pe de alta, urinam pe ascuns în sticlele de alcool și îl anunțam după ce le băuse – motanul Socrate îmi servise drept exemplu: întrucât nu fraterniza cu tata, de fiecare dată când acesta țipa la el sau îl respingea violent, pisoiul cobora la tata în birou și urina pe dosarele lui.
Tata, bărbat frumos? Albastrul ochilor lui era în ochii femeilor catifea, în ai mei oțel.
Am ajuns până aproape să ne luăm la bătaie. După lupta în care ne‑am rostogolit pe podea, corp la corp, tata a constatat inteligent:
— Destul. Mi‑e rușine. Nu mai vreau așa ceva. Trebuie să învățăm să ne înțelegem.
Din acel moment, am căutat o modalitate de a‑i suporta prezența, antrenându‑mă într‑ale diplomației. El, la fel. Succesele mele școlare ofereau ocazia de a ne bucura în cor. În 1980, mi‑am făcut valiza pentru a merge la Școala Normală Superioară. Muncisem asiduu și din dorința de a mă cultiva, și pentru a scăpa de tata; ocazia l‑a făcut să se simtă mândru.
Tot timpul am considerat că suntem diferiți. La douăzeci de ani, pe când plecam de acasă la Paris, tata nu mi se mai părea un membru al familiei, ci un străin.
*
— Ciudat! repeta mama. Când erai doar un bebeluș, nu suportai ca tatăl tău să te țină în brațe sau pe genunchi. Țipai, plângeai, te făceai roșu ca racul și trebuia să te strâng la piept.
Oare carnea mea îl refuza fiindcă nu‑l recunoștea ca fiind aceeași carne?
*
Tata nu era tatăl meu.
Această convingere crescuse atât de mult în mine încât, la douăzeci de ani, imediat ce am părăsit cuibul părintesc, mi‑am însușit‑o ca versiune intimă, autentică și secretă.
*
La șaizeci și opt de ani, tata s‑a prăbușit inconștient pe gresia din bucătărie. Sângele îi năpădise creierul.
Luat de ambulanță, a petrecut mai multe luni la spital, la reanimare, între viaţă şi moarte. A ieșit din spital paralizat pentru totdeauna. Hemoragia cerebrală îl lipsise de jumătatea stângă.
De la accidentul lui vascular, am făcut abstracție de acea teorie, fiindcă sufeream intens pentru el și cu el. Dacă dragostea nu mi s‑a arătat nici pulsională, nici carnală, durerea așa mi‑a ajuns.
Ne‑am apropiat în cei optsprezece ani în care a fost încarcerat în închisoarea propriului trup. Bărbatul acela sportiv, care avea nevoie să schieze, să meargă, să escaladeze, să parcurgă kilometri cu bicicleta sau mile în veliere, atletul acela care adora să transpire, să își împingă cât mai departe limitele, să își testeze puterile până mai să i se facă rău, căruia epuizarea fizică îi provoca un soi de orgasm, a găsit modalitatea de a trece și peste acea încercare.
Persista în el un copil, unul care aștepta dimineața în care, pe cât de repede își pierduse controlul asupra corpului, pe atât de repede să și‑l recupereze; dar i s‑a alăturat și un înțelept care se deda cititului, conversației, familiei, prietenilor. Ne trăia prin procură existențele și surorii mele, și nepoților, și mie, iar noi ni le povesteam din plin. M‑am apucat să‑i consacru mai multe ceasuri decât mamei, la telefon sau la el în cameră, într‑atât de mult ne solicita acest lucru. Am reluat firul discuțiilor metafizice sau teologice din trecut, ne refeream la Dumnezeu, la Christos, la tot soiul de subiecte în care el nu credea, dar de care eu mă atașasem de când fusesem în expediție în Sahara.
Cum infirmitatea făcuse imposibilă pudoarea, în timpul îngrijirilor din partea infirmierelor i‑am zărit de mii de ori corpul gol tatei, sexul lui flasc, chircit, mușchii topiți, escarele purpurii, pielea palidă.
Anul acela, mai mulți dintre prietenii lui au suferit accidente similare și au murit. Cât despre tata, el a supraviețuit optsprezece ani grație mamei, care și‑a interzis să îl interneze într‑o instituție specializată și a decis să se mute într‑un apartament adaptat, să‑i dedice viața, de dimineața până seara, prevenitoare, mobilizându‑și forțele de sprinteră, în pofida vârstei, pentru a‑l ridica, deplasa în fotoliu, împinge și‑apoi duce în călătorii. Am mers împreună la Paris, la Londra, la Roma. De mai multe ori pe an, părinții veneau la mine, la Bruxelles, pentru o săptămână, iar eu organizam un întreg circuit al infirmierelor și fizioterapeuților care îl tratau.
În timpul ultimei veniri, i‑am prezentat casa de la țară, pe care o cumpărasem și în care începusem de cinci ani șantierul. L‑am anunțat:
— Aici o să pun un ascensor. Te va sui la tine în cameră, unde va exista și o baie pentru persoane cu handicap.
— Sper c‑o voi vedea, mi‑a zis emoționat.
Nu a văzut‑o niciodată, lucru asupra căruia aveam îndoieli, dar nu m‑aș fi gândit să îmi pun la punct un domiciliu din care tata ar fi fost exclus.
Boala lui îmi suspendase întrebările. Nu mai doream să‑i contest nici paternitatea, nici filiația atâta vreme cât rămânea printre noi. Atâta mă prefăcusem că‑l iubesc, încât uneori mă întrebam dacă nu cumva chiar ajunsesem s‑o fac…
*
În ultimii doi ani, alimentasem noi sentimente ambigue la adresa lui: infirmitatea la care ajunsese o epuiza într‑atât pe mama, încât pur și simplu o trăgea după el în mormânt.
Când mă arătam îngrijorat de problemele ei de sănătate, mama le minimaliza și conchidea:
— Oricum, cu tatăl tău așa cum e nu am dreptul să mă îmbolnăvesc! Nu‑ți face sânge rău, Éric, voi rezista.
Se îngrijea de el, nu și de ea, sau o făcea prea puțin. Îmi condamnam într‑atât tatăl că‑i strică bătrânețile mamei, dacă nu cumva chiar că i le scurtează, încât i‑am spus adevărul în față. Nici nu am articulat bine câteva cuvinte că a și oftat:
— Și eu voiam să‑ți vorbesc despre asta, Éric. Convinge‑ți mama să mă lase din când în când într‑o instituție cu suport medical, ca să se poată relaxa, să vină la tine în Belgia sau să faceți amândoi o croazieră. Ajută‑mă tu, fiindcă mie îmi opune rezistență! Își închipuie că asta ar însemna că mă părăsește.
Încă o dată își dezvăluia un suflet mai nobil decât credeam că‑l are. I‑am mulțumit și m‑am luptat cu mama pentru a‑i impune câteva scurte ruperi de program.
*
A murit după o agonie în asemenea măsură infernală încât i‑am primit cu toții dispariția ca pe o eliberare, în primul rând pentru el, în al doilea pentru mama.
*
Nu am fost niciodată tatăl mamei mele, în schimb am fost tatăl tatălui meu. Hemiplegia îl redusese pe Paul Schmitt la un biet corp plăpând, debil, pe care trebuia să îl hrănim, spălăm, ridicăm, deplasăm. Mama nu mi‑a lăsat niciodată această posibilitate. Am pierdut o mamă puternică, viguroasă, nu o mamă a cărei senectute ar fi transformat‑o în copilul meu.
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
