Cum n-am incotro, admit ca toamna se scutura si pica destule elemente, asa ca nu ma mir deloc de panseurile ramase vraiste prin revistele lunii. Ceea ce urmeaza nu e nici consternare, nici perplexitate, nici hahaiala. Am depasit stadiul cind nu-mi venea sa cred. Politica, barbatii si publicatiile glossy m-au convins ca e posibil orice. Asadar, ceea ce va spun acum e doar fructul zemos al resemnarii mele in fata zadarniciei lumii, logicii si topicii.
Marita-te cu un contrast sau macar ia-ti o geanta mai mult decit geanta
Sub poala creata a unui titlu savant – „Kidman devine Urban“ – revista Beau Monde ciopirteste karma actritei: „Daca Nicole a avut nevoie de un contrast cind a trecut peste momentul divortului, atunci il are acum din plin“. Mie cel mai mult nu chestia asta cu contrastul mi-a placut, fiindca n-am depistat vreun contrast tipator intre minionul celebru Cruise si minionul celebru Urban, ci faza cu „atunci il are acum“. Si cum cica nu se poate face filosofie cu burta goala, deduc ca redactorul a avut acces la un prinz cu multa carnita, deoarece uitati-va ce margaritar metafizic a emis. Atunci a ajuns jurnalist acum, vreodata, cine stie cind.
Mai citesc in Beau Monde despre „genti datatoare de statut“, precum si despre cel mai bun prieten al omului, geanta: „Sa dai nume unor genti e foarte feminin si dragut“. Si, scuze ca va-ntrerup, e si foarte util. Deschizi dulapul – pardon, armoarul – si strigi: Marcela, hai incoa’, ca azi mi-am luat pantalonul mov, care merge cu tine!
Numai ca ambuteiajul parerilor despre genti devine mai jos stare de necesitate: „Sunt nume cunoscute, ale unor femei si mai cunoscute, dar si ale unor… genti devenite mai mult decit genti.“ Nici nu-ndraznesc sa-mi incordez imaginatia in asemenea hal, incit sa aflu ce-ar putea deveni o geanta, mai mult decit geanta. Adica poate deveni geamantan, dar si sarpe sau oaie, la loc?
Ia, gata cu gentile, ca am gasit tot in Beau Monde „Topul Indispensabilelor“. Te doare mintea. Pina sa realizezi ca penultima vocala nu este „i“, rizi la parametrii obstesti, dar ulterior iti dai seama ca nu asta e problema, ci mai degraba naravul de a intitula o rubrica de shopping atit de alambicat fonetic.
Din nelipsita serie „hodoronc-tronc“, revista Bolero tese o noua definitie a romantismului. Zice: „Cu cit mai multe panglici si sireturi, cu atit o sa ai parte de o toamna mai romantica“. Aha, pai cind am auzit asta, m-am pus pe scobit in debara si am adunat sireturile de la mai multe perechi de incaltari, apoi m-am straduit sa le pun pe toate la aceeasi pereche de ghete, in nadejdea ca aceasta dexteritate imi va procura o invitatie in gradina botanica, un murmur de amor si un inel de logodna. Tot ce mi-a procurat a fost harababura din lada de pantofi. Panglici n-am avut.
Revista imi mai spune ca o firma „a pregatit pentru tine o silueta voluptoasa si seducatoare“. Multumesc din suflet, doar atita va rog, sa-mi spuna unde mi-a lasat aceasta silueta, fiindca mi-ar trebui saptamina viitoare, ca ma duc la un botez.
Scremindu-se sa scoata un carambol cu orice pret, Bolero lipeste de pereti un titlu tras de par, aproape chel: „Avem noi hanorac de cojocul tau“. Ochei, dar sper sa nu ma puneti sa caut hanoracul in carul cu fin. Ca data trecuta cind am facut asta, am scapat ca prin urechile hanoracului, ca venea nor de furtuna si stateam ca pe hanorace, drumul era plin de n-aveai loc s-arunci un hanorac si, de nervi, ma invirteam in sensul hanoracelor de ceasornic.
Sexule cu zurgalai, frumosi sint adeptii tai…
Cind te-am deschis, mai, revista Cosmopolitan, tu deja scrisesei de ma-nnebunisei si publicasei porumbelul pe care-l slobozisei anterior. Zisesei tu acolo: „Nici nu terminasei scoala generala“.
Da, dar nici matale, ziaristule, n-ai terminat scoala generala chiar cu coronita de garoafe-n ciuf, ori ai avut scarlatina exact cind se preda mai mult ca perfectul, nu stiu… Desi cred ca te-a afectat vreo contagioasa si cind se preda acordul, fiindca scrii semet: „M-a fermecat pur si simplu naturaletea si spontaneitatea“. Slava Domnului, multe dintre bolile care ne forfecau noua copilaria si ne privau de ora de româna au fost eradicate intre timp, asa ca nadajduim ca urmatoarele promotii de jurnalisti sa se exprime macar corect, daca nu elocvent.
„Ca e vorba despre mama, sora, nevasta sau amanta, barbatul trebuie sa aiba la indemina un buchet de flori“, mai dicteaza Cosmo. Fraza e un nonsens adorabil, si sociologic, si comercial, si horticol. Dar buchetul de flori e o necesitate, ce-i drept, la o adica poate fi o arma de legitima aparare, in caz ca le-a enervat anterior pe susnumitele. Dar poate crea si tensiuni de telenovela: uneori, amanta care afla ca-i dai flori nevestei e mai isterica decit nevasta care afla ca-i dai flori maica-tii sau decit sora-ta, care afla ca-i dai flori amantei si te piraste maica-tii si nevesti-tii, care nu intimplator ii este ei cea mai buna prietena.
„Codul bunelor maniere n-a fost scris de Da Vinci“, ne anunta Cosmo, ca sa stam fara grija, in caz ca ne furnica vreo curiozitate istorica. Dupa cum le-as putea aduce la cunostinta ca actul venetian nu trebuie neaparat legalizat la notariat, iar ciobanescul german musca si bulgari, daca situatia o cere.
Dar apogeul gindirii analitice se casca in pagina unde citim, cu groaza: „De ce e Cosmo in masura sa vorbeasca despre testicule?“ Asta ma intrebam si eu, dar ei nu-mi dau ragaz sa aflu solutii majore si raspund singuri: „Pentru ca are curaj, sau poate pentru ca vrea sa lamureasca odata pe toata lumea ca penisul n-ar avea nici un fel de valoare fara cei doi clopotei“.
Mda? Asta ne spuneti noua, femeilor, care ne gindim numai la prostii. Dar spuneti-i asta unui barbat si-o sa va arda una peste ceafa. Cum adica un penis nu are nici o valoare fara testicule? Dar valoarea unui pisu eliminat la timp va spune ceva? E ca si cum ai spune ca o gura fara dinti e nula – desi, atita vreme cit exista inca supe la plic si tigari care, iata, nu mai au ce ingalbeni, viata merita traita. |n alta ordine de idei, expresia cu clopoteii poate avea rol revolutionar, n-ar strica sa aiba si barbatul asa ceva, ca sa-l auzim cind vine, ca pe berbec.
Revista Joy abordeaza si ea problemele majore ale omenirii, gen religie, actori si chestii de-astea, cum se pricepe ea mai bine – in care „bine“ e un termen care mi-a scapat de sub control, pur si simplu. Cica: „Will Smith crede atit de mult in divinitate, incit rabinul Shmuel Rabinovitch a devenit prietenul lui“. |n primul rind, a crede mai mult sau mai putin in divinitate e ca si cum ai fi mai mult sau mai putin eunuc. Ori crezi, ori nu crezi. |n al doilea rind, a crede in divinitate n-are nimic comun cu a pierde vremea cu rabinul. Pe principiul asta, ar trebui ca, de exemplu, toti cei care cred in extraterestri sa se imprieteneasca imediat cu animalele mici si verzi. Bunaoara broasca poate fi un camarad de nadejde.
Pagini de istorie: despre cum ne obligau comunistii sa invatam carte
Joy descopera o serie de retete ale fericirii cum nici la secta optimistilor nu gasesti. „Petrece o zi la o piscina, iar soarele si apa (inclusiv tipii superbi) se vor reintoarce in viata ta“. Da, just, asta in caz ca erai o creatura care reusea spectaculos sa traiasca fara apa si soare. Nu ca noi, prostimea, care – daca ne ia cineva apa si ne stinge soarele – crapam banal si fara glorie.
Mai striga Joy: „Lasa-te entuziasmata de design-ul unui nou gratar si, garantat, El te va iubi tot restul vietii“. Cine, frate, gratarul? Aaa, „el“, adica barbatul din viata ta, ihim. Poanta e cam asa, insa: pe el il va incinta faptul ca tu esti receptiva la gratare, dar nu la fel de bucuros va fi cind va vedea ca esti receptiva si la costita de pe ele. Pentru ca toti barbatii vor femei suple, care sa adore carbunii, sa gateasca fripturi si sa manince salata.
Zice asa, mai incolo: „Punk-ul este un mod de viata ce nu poate fi transpus in totalitate decit printr-o cultura desavirsita despre muzica“.
Transpus in ce? Si cum adica, bre, „cultura despre muzica“?
The One, in schimb, cugeta fara mantinela, fara casca de protectie si fara inhibitii: „Pentru ca suntem in septembrie si ne-am nascut in epoca de aur, ne-am gindit sa vorbim putin despre intoarcerea la scoala“. Cu alte cuvinte, noroc cu partidul comunist român, ca am mai mers si noi la o scoala, ceva. Mai, baieti, daca Lenin spunea sa invatam, sa invatam si iar sa invatam, nu inseamna ca Regele Gustav al Suediei nu e de acord cu el.
Mai spune The One ca a descoperit niste „tineri open-mind“. Trec peste vocabularul fitos, dar ar putea macar sa se decida asupra unei variante corecte: fie „tineri open-minded“, fie „tineri cu open-mind“. Ca sa se simta bine si adjectivele, si substantivele, si toata lumea.
Dar gasesc numai oleaca mai la vale un paragraf dureros: „Cind ne-am saturat de toti copiii si ne-am adus aminte cum strigau dupa noi pe plaja cind voiam sa birfim cu o prietena despre cum sunt facute rusoaicele astea, fir-ar ele sa fie de manechine, ne-am trezit visind la bijuterii de tot felul“. Ca sa intelegeti, incerc sa comprim – fiindca am incercat sa calculez pe bucati, ca la matematica, dar mi-a dat cu zecimale: cind ne saturam de copiii care nu ne lasa sa birfim rusoaice, vrem bijuterii. Bun, m-am lamurit, deci cind conditia ta de mama ti-ajunge la os, treci la planul B: terapia cu cercei.
In alta pagina din The One, gasesc distributia ostilitatilor, dupa cum urmeaza: „Interviu de Virginia Lupulescu. Traducere din japoneza: Roman Pasca“. Stati s-o luam babeste: deci interviul e realizat de Virginia Lupulescu – pe care o cunosc personal si ma cunoaste. Nu stiam ca vorbeste japoneza, acum aflu ca interviul era initial in japoneza, daca trebuia tradus de Roman Pasca, nu? Ma rog, sa zicem ca Virginia l-a facut in japoneza initial – dar atunci de ce nu si l-a tradus singura si a avut nevoie de Roman Pasca? De ce sa-mparta banii de interviu si cu el? Mmm, ceva nu se leaga. Deci Virginia nu stie japoneza? Atunci cum a realizat interviul? L-a luat pe Roman Pasca translator, dupa ea? Atunci de ce n-a facut Roman Pasca si interviul? De ce-a avut nevoie de Virginia Lupulescu? De ce sa-mparta banii cu ea? Deci Virginia stie japoneza! Roman Pasca stie japoneza, dar Virginia Lupulescu il stie pe japonez? Cred ca o sa sun pe cineva in redactia lor, ca altfel risc sa ma bat cu enigma asta nopti intregi.
The One mai bate cimpii si cu „rochiile versatile“, neglijind, asemeni multor alti camarazi de breasla, ca „versatile“ in engleza inseamna altceva decit „versatil“ in româna. Dar cum vorbim mai nou la modul „sunt determinat sa manageriez bisnisul si sa cancelez orice hepaning inutil“, boala preluarii anapoda e fara antidot.
N-ai reusit sa inghiti? Continua! Ai reusit sa inghiti? Va continua sa te sune!
Revista Tabu bombaneste ceva cetos despre cei care sufera „de pe urma sechelelor razboaielor trecute“. Daca admitem ca un cirnat de genitive n-a omorit pe nimeni si daca mai cadem de acord si ca razboiul e o problema de chirurgie si se face cu anestezie generala, atunci putem vota expresia lor ca fiind suficient de civilizata.
O alta fraza prea saracuta, schioapa si zgiriata, pentru o revista care se pretinde plina de sclipiri neuronice, mi-a taiat rasuflarea mea si asa afectata de atitea lecturi cu factor de risc ridicat: „Avem atit de putine concerte adevarate in România, incit orice artist adevarat care vine la noi trebuie sa mergem sa-l vedem“. O topica geniala, in care subiectul se judeca in dosar civil, ca parte vatamata, cu un complement p-acolo, pentru stabilirea rolurilor sintactice.
Tot in Tabu, Ada Rosetti simte nevoia sa se justifice fiindca se agata de un subiect tabacit: „Fumatul este, prin definitie, un subiect tabu“. Definitie data de cine, daca nu va suparati? Ce-o fi asa de „tabu“ in fumat? Atunci mimarea orgasmului ce mai e?
Mai spune doamna Rosetti: „Abia dupa finalul filmului iese la iveala intentia reala a autorului“. Cum, cum? Daca dupa finalul filmului abia iese la iveala, inseamna ca, atunci cind te ingramadesti la Exit cu lumea, sa iesi din sala, facind cocolos cutia goala de popcorn, apare de la toaleta autorul. Care racneste: Halt! Stati asa, sa va scot la iveala intentia mea reala, pe care, dupa cum bine scrie si Tabu, nu v-am dezvaluit-o in film, ci abia dupa!
Aceeasi revista analizeaza apatic: „Un razboi. Doua razboaie. Razboiul are un gen incert“. Mie mi se pare ca are un gen cert, ceva ce noi am invatat ca ar fi genul neutru: un cutare, doua cutare. Tabu nu are aceeasi parere, adica insista: „Pe front, are gen masculin, acasa, insa, razboiul e de gen feminin“. Un delir impecabil.
„Ce cautati la actori cind ii vedeti la auditie?“, asa suna o intrebare a unui interviu din Tabu. Pai, vorb-aia, ma scuzati, era ocupat la regizori si-am intrat la actori, ca ma taia o urgenta, ma-ntelegeti…
Dar crema cugetarilor din Tabu este exprimata tantos: „Fiecare are un motiv sa devina cine este“. Eu am inteles pina si ce motive a avut Hitler sa devina cine a fost. Daca mai aflu si ce motiv a avut ziaristul asta sa devina cine este, ma declar multumita.
Revista Unica dezvaluie ceva palpitant despre „epoca eliberarii corpului“. Suna interesant, as mai fi avut nevoie doar de citeva detalii, ca sa stiu de ce anume se elibereaza corpul, in afara de transpiratie, kilograme, gaze, haine si mucoasa.
Se da texul (din Unica): „|ncearca sa fii macar o zi Audrey Hepburn si sa privesti lumea provocator pe sub ochelarii de soare, asa ca-n vremurile acelea cind s-au confectionat mai multe perechi de pantaloni decit fuste“.
Am urmatoarele intrebari: cum arata o femeie care priveste lumea „pe sub“ ochelarii de soare? Asta inseamna ca tine ochelarii proptiti pe sprincene, iar de sub lentile rasar ochii? Mai departe: cum sa incerci sa fii o zi Audrey Hepburn? Si daca, Doamne fereste, nu reusesti? Si apoi, vremurile in care s-au confectionat mai multe perechi de pantaloni decit fuste dureaza pina azi, fiindca pantaloni poarta toata barbatimea, plus o halca majoritara din segmentul feminin, in schimb cu fustele nu vom obtine sprijin reciproc, ca in afara de scotieni si de orientalii care dorm in camasi de noapte nu ne putem baza pe nimeni.
Voiam sa inchei aici – si mai bine incheiam. Dar cu o clipita inainte de a inchide Unica, m-a mincat spinarea sa mai rasfoiesc. Si atunci am vazut oroarea. Zice: „Daca nu vrei sa inghiti sau nu poti, nu te forta!“. Am crezut mai intii ca era vorba de picioare de broasca sau de brinza de vaci dietetica. Dar mai jos, s-a facut lumina-n meniu: „Totusi, daca el ti-a cerut asta, sau, pur si simplu, vrei tu sa-l satisfaci complet, sa stii ca iti poti suprima reflexul de a vomita daca te relaxezi si incerci sa respiri pe nas“.
Nu e nevoie sa va desenez, nu? Cum ar veni, daca vrei sa fii amanta perfecta, „the fuck of the century“, vorba lui Douglas, iei Emetiral si doua felii de lamiie, prestezi oral gindindu-te in ce masura metalul laminat isi pastreaza duritatea si densitatea (asta ca sa-ti fuga mintea de la omusor si, automat, sa-ti fuga omusorul din calea icnetului), apoi, cind se apropie momentul artezian, inspiri pe nas si expiri pe gura, ca la 200 de metri delfin. Pentru ca tu esti unica.
(Articol aparut in revista Tango nr. 17 din 2006)
