Cu siguranță proiectul BrancuSING nu s-ar fi conturat în formatul actual atât de complex, dacă nu s-ar fi alăturat minuțioasei cercetări interdisciplinare inițiate de soprana Rodica Vică și una dintre cele mai importante specialiste internaționale în opera și gândirea artistică a lui Constantin Brâncuși: doamna Doina Lemny. Doina Lemny este deopotrivă filolog și cercetătoare în domeniul artei. Activitatea sa de studiu și curatoriat se concentrează asupra sculpturii moderne și a avangardei europene de la începutul secolului XX, cu un accent esențial asupra mediului artistic parizian în care Brâncuși și-a construit limbajul artistic, prin activitatea sa, Doina Lemny contribuind decisiv la o înțelegere actuală și nuanțată a operei sculptorului ca fenomen artistic universal.
Cu doar o săptămână înainte de începerea turneului BrancuSING, susținut de soprana Rodica Vică și pianista Angela Drăghicescu, având-o ca invitată specială pe doamna Doina Lemny, răspunsurile oferite în cadrul acestui dialog ne fac să fim și mai nerăbdători în fața evenimentelor unice și emoționante ce vor urma.
Alice Năstase Buciuta: Știți tot ceea ce se poate ști despre opera lui Brâncuși, pe care o studiați de peste treizeci de ani – v-a rămas, totuși, vreo întrebare importantă fără răspuns?
Doina Lemny: Nu știm niciodată totul despre un subiect: cu cât este mai complex și mai interesant, cu atât rezervă mai multe surprize prin detalii care au putut fi trecute cu vederea. E adevărat că mă ocup de arta începutului de secol XX, cu precădere de sculptură și, în principal, de Brâncuși. Sunt fericită când, revenind la anumite arhive sau revăzând dintr-un unghi diferit o operă într-un context nou, pot s-o asociez unui anumit ansamblu sau chiar s-o redatez. Totul provine dintr-o cunoaștere aprofundată a creației artistului și a mediului în care a trăit. Sunt ocazii rare acestea, dar tocmai de aceea satisfacția este foarte puternică.
Da, mi-au rămas mai multe întrebări fără răspuns, dar pentru a-l găsi trebuie multă răbdare și pasiune ca să extragi din tot ce ai acumulat acea fină legătură care te conduce la un început de soluție. Nimic nu se face fără muncă, răbdare și logică.
________________________________
Marea Dragoste – Revista Tango: În cercetările dumneavoastră atât de amănunțite din arhive, biblioteci sau scotociri prin amintirile celor care l-au întâlnit ați găsit ceva care v-a făcut să simțiți nevoia de a-i reproșa ceva? Dacă i-ați fi fost consilieră, l-ați fi sfătuit să acționeze altfel în vreun domeniu legat de grija față de opera sa, numele său ori posteritatea operei sale?
Doina Lemny: Fiecare ființă are personalitatea sa, cu calitățile și defectele sale, cu tenacitatea și ambiția sa, cu plăcerile și păcatele sale. Și Brâncuși a fost un om cu toate aceste însușiri care i-au conturat personalitatea puternică, care a știut să se afirme: inteligență nativă, ambiție nemărginită și tenacitate, puterea de a se adapta anumitor situații, dar și de a se impune cu fermitate. În relație cu oamenii, era prietenos, deschis, dornic să comunice, știind unde să pună limitele și indicând aluziv anumite bariere.
Departe de mine intenția de a-l prezenta ca pe un om perfect sau ca pe un sfânt: nu era un sfânt, după cum a fost numit metaforic de prietenul lui din tinerețe, romancierul Peter Neagoe.
Nu aș fi îndrăznit să-i reproșez ceva, pentru că Brâncuși, dacă accepta discuțiile, nu ar fi acceptat reproșuri, mai ales privind viața sa privată și viața sa publică. Dacă aș fi fost consiliera lui, cred că aș fi îndrăznit să mă alătur prietenilor lui cei mai apropiați, Marcel Duchamp, Henri-Pierre Roché și Sonia Delaunay, să lase conținutul atelierului său parizian statului francez din două motive: primul, pentru ca opera sa să fie asigurată prin donație, ca să nu se împrăștie în diferite colecții și să-și piardă coerența, așa cum el a constituit-o până la sfârșitul vieții; și, în al doilea rând, pentru că nu ar fi avut unde să transfere atelierul în țara sa natală, pe care n-a renegat-o niciodată, pentru că nu a avut niciodată un atelier în țară.
În afara anilor de formație, când a sculptat în localurile Școlii Naționale de Arte Frumoase, el a lucrat timp de cincizeci de ani în atelierul său parizian.
________________________________
Marea Dragoste – Revista Tango: România a moștenit o serie de opere ale lui Brâncuși foarte valoroase, între care ansamblul de la Târgu Jiu este cu adevărat unic. Cum să mergem să-l vedem, cum ne puteți ajuta să îl privim în așa fel încât să-i simțim nuanțele, forța, simplitatea, măreția?
Doina Lemny: În primul rând, pentru a-l vizita, ceea ce este de dorit pentru toată lumea, ar trebui ca administrația locală și cea de stat să creeze infrastructuri moderne pentru ca vizitatorii să ajungă în cele mai bune condiții la Târgu Jiu. Orașul s-a dezvoltat în ritmul vremii, s-a modernizat, dar rămâne problema transportului.
Este de remarcat faptul că această operă unică, ce a fost înscrisă în 2024 pe lista UNESCO, a făcut corp comun cu orașul: ea se întinde pe toată suprafața orașului, așa cum a dorit Brâncuși, care și-a pus în concepția ei toată intuiția lui de arhitect și sensibilitatea de urbanist. Cele trei elemente care o constituie – Coloana fără sfârșit, Poarta Sărutului și Masa tăcerii – conțin în ele elemente esențiale din temele pe care artistul le-a lucrat în atelier.
Aș zice că este o sinteză a acestora, care se unesc pentru a forma un monument legat de istoria României și a Europei la începutul secolului XX, monument ce dobândește semnificația și valoarea unui loc de meditație asupra dragostei și a morții, altfel spus asupra existenței înseși. Este moștenirea cea mai de preț pe care sculptorul o lasă poporului român. La Târgu Jiu, faptele de eroism și arta cea mai înaltă și mai pură sunt cinstite deopotrivă.
Am analizat acest ansamblu în cartea mea purtând același titlu, cu ilustrații de Ion Miclea, publicată în 2021 de către Centrul de cercetare și documentare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.
________________________________
Marea Dragoste – Revista Tango: Când dezbrăcați haina de cercetător, ca femeie, ca om, aveți vreo lucrare preferată din creația lui Brâncuși, care vă atinge inima în mod deosebit?
Doina Lemny: Dintre toate pe care le apreciez și le iubesc în aceeași măsură, îmi este mai aproape de suflet Cumințenia Pământului, sculptură realizată într-un moment de cumpănă între sculptura după model și detașarea de acesta pentru a investiga o stare de spirit, o atitudine. A fost de asemenea un moment de răscruce, când artistul evocă cu nostalgie artele primitive și trimite către modernitate prin simplitatea acestei figuri ghemuite.
Această siluetă feminină dezgolită, care nu exprimă nici frumusețe, nici inteligență, este impresionantă prin aparența sa de modestie, de timiditate, de smerenie. Ea este cu atât mai valoroasă cu cât este unică în creația lui Brâncuși, de parcă ar fi fost convins că a pus în ea concepția sa despre femeie, după cum povestește V. G. Paleolog: „Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită – Isis trebuie să rămână acoperită cu unul din cele șapte valuri ale ei, sub cel al misterului, care îi dă și prețuire, și nemurire”.
________________________________
Marea Dragoste – Revista Tango: Brâncuși era un artist total, cu o mare deschidere spre toate artele. Ce ne puteți spune despre legătura sa cu muzica, într-o avanpremieră la ceea ce ne veți dezvălui săptămâna viitoare pe scenă?
Doina Lemny: Brâncuși avea muzica în el, era dotat cu o voce foarte frumoasă, pe care a dezvăluit-o cântând încă din anii studenției la București, când făcea parte din corul „Carmen”, fondat în 1901 de compozitorul și etnomuzicologul Dumitru G. Kiriac. Acolo îl întâlnește pe compozitorul Dimitrie Cuclin, de care îl va lega o lungă prietenie.
Fără să cunoască notele, Brâncuși a învățat să cânte la vioară și chitară și chiar dialoga cu mari compozitori, precum Erik Satie, bunul său prieten, care comunica printr-un limbaj structurat și modern cu sculptorul admirator al muzicii moderne, al jazzului și al rag-ului.
Prietenul lor comun, Henri-Pierre Roché, vorbea despre stima reciprocă dintre cei doi artiști:
„Satie îl uimea pe Brâncuși. L-a învățat arta cuvintelor, încrederea în sine, claritatea. Brâncuși a fost discipolul lui Satie-Socrate […]. S-au influențat reciproc fără ca acest lucru să se vadă la acești doi duri”.
Ca să nu mai vorbim de bogata colecție de discuri, de aproximativ 200 de exemplare, constituită de compatriotul său, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, din care Brâncuși asculta și propunea invitaților săi să asculte. Opera sa este muzicală mai cu seamă prin acordurile ce se creează între elementele unor serii, prin dialogul care se instaurează între opere și prin subtilitatea ritmului imprimat în ansamblul sculpturilor sale.
________________________________
Marea Dragoste – Revista Tango: Ce creații ale lui Brâncuși au inspirat noile compoziții semnate de Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache și cum vi se pare acest demers curajos al celor doi tineri compozitori, atât de talentați?
Doina Lemny: Mai întâi de toate, țin să salut inițiativa sopranei Rodica Vica de a crea un program adecvat sărbătorii acesteia, în care este antrenată țara noastră. Ea a compus un program pe măsură pentru a evoca și preferințele muzicale ale lui Brâncuși și operele care au inspirat compozitorii contemporani, precum Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache.
Sabina Ulubeanu a fost atrasă de un aspect intim, acela al plecării artistului din țară, când este invadat de nostalgie și de întrebări existențiale. Poeme de Paul Celan și Paul Éluard sunt puncte de plecare pentru două compoziții ce fac trimiteri la Sărutul și la unele dintre operele cele mai impresionante și sugestive, Pasărea în văzduh şi Peștele.
În „Ecouri de bronz și piatră”, Radu Mihalache evocă zborul, înălțarea, pe versurile lui Vasile Gherasim și Alexandru Macedonski, și „tăcerea de piatră”, inspirată de versurile lui Nichita Stănescu. Este impresionant de văzut în ce mod operele lui Brâncuși din piatră sau bronz transmit unde sonore care se înlănțuie într-o frumoasă armonie.
________________________________
Marea Dragoste – Revista Tango: Cum credeți că am putea să facem în așa fel încât să cinstim cu fast numele lui Brâncuși fără să cădem în exagerări locale? Cum să-l privim ca să nu-i știrbim din măreție și universalitate, dar nici să nu-l pierdem ca diamant al culturii române?
Doina Lemny: Cred că trebuie mai multă decență și reținere în a-l evoca pe Brâncuși. Toți îl iubim și îl admirăm, dar pentru a-l evoca mi se pare respectuos să luăm o anumită distanță față de operă și față de omul Brâncuși, pentru a lăsa timpul să decanteze impresii și sentimente: aprecieri pripite nu își au locul în cazul lui.
Artistul însuși proceda astfel: nu se aventura în a face aprecieri chiar atunci când cunoștea subiectul. Îi trebuia un timp de reflectare, de revenire asupra unui subiect.
Nu cred că putem să-i știrbim imaginea, pentru că el s-a plasat deja în universalitate și este recunoscut unanim. Supărătoare sunt alegațiile întâmplătoare din partea unor persoane care nu au reflectat suficient. Dar acestea nu mai au importanță, pentru că el este prea departe și nimic nu-i poate atinge calitatea operei.
În aceeași ordine de idei, el va rămâne „un diamant al culturii române” – așa cum bine afirmați – dar sunt sigură că avem și alte personalități pe care ar trebui să le punem în valoare, pentru că în felul acesta putem afirma bogăția culturii noastre, ce nu se reduce numai la Brâncuși. În schimb, anul acesta aniversar ne-o cere și o facem cu bucurie și mândrie.
