Nu vreau sa fiu presedinte. N-am chef sa imparatesc lumea. Nici nu ma gandesc sa intru in competitii financiare cu barbatii. Om politic – nici macar nu exista formula femeie politica! – jur ca nu doresc sa fiu. Am totusi o revendicare la care tin. As vrea ca, atunci cand iubesc si sunt deopotriva iubita, sa pot lua decizii de la egal la egal cu barbatul care mi-a luminat sufletul.
Sa pot declara, fara sa-mi tremure gandul, ca a venit clipa in care eu, impreuna cu el – cel mai dorit dintre limanurile trupului meu… – ne-am putea aseza lenjeria in acelasi dulap. Periutele in acelasi pahar. Visele sub acelasi tavan. Sa am, ca si el, dreptul sa depistez cand ni s-a parguit indeajuns iubirea, incat sa gandim, fericiti, la „Da“-ul de pe pamant si la nunta din cer. Sa mi se dea voie sa-l bucur alegand clipa potrivita in care sa devenim parinti.
Am trait o viata intreaga muscandu-mi buzele pana la sange de teama sa nu-mi scape vreo declaratie mai imperativa. Sa nu creada el, alesul, ca atunci cand spun „Nu pot sa traiesc fara tine!“ ma dedau, cumva, la vreun santaj cu scop matrimonial. Am asteptat, zile si nopti nesfarsite, inecate in lacrimi, decizii care n-au fost luate nicicind. Si m-am intrebat mereu de ce, indragostita, eu nu am dreptul sa cer, iar el isi sprijina tampla in palma, in greaua incercare de a aproba ceva ce l-ar face si pe el fericit.
Tango este revista femeilor care vor sa fie iubite. Care vor sa iasa invingatoare in cursa incredibil de grea si de frumoasa al carei premiu este marea dragoste. Care provoaca si accepta invitatia superba la tango a barbatilor lumii. E revista femeilor care stiu sa se miste. A celor capabile sa invete ca in patima si ritmul acestui dans nu exista supunere. Trupurile se infrunta si se imbratiseaza. Se dezmiarda si se inrobesc. Nu conduce nimeni. E un pas in doi.
Asa cum ar trebui sa fie si dragostea, nu-i asa?
