De toate-avem prin sufletele noastre:
Mai noi, mai vechi, mai dulci, mai amărui,
Mai cenuşii, mai albe, mai albastre,
Dar nici un fel de împăcare nu-i.
Şi alergăm bezmetici spre lumină,
În căutarea unei mici iubiri,
De parcă alta n-ar mai fi să vină,
La cât de mari sunt fostele-nvrăjbiri.
Izbindu-ne cu frunţile de stele,
Rănindu-ne cu tălpile de spini,
Furăm nisip, să mai clădim castele,
Furăm poveşti, să mai clădim grădini.
Aşa ne trece vremea, dintr-o dată,
Trezindu-ne bătrâni şi foarte reci,
Să-mbrăţişăm priveliştea ciudată,
Spre care-ndeamnă căile de veci.
Categorii:
Cea mai frumoasa poezie
