O, mai cu seamă seara te iubesc,
când lucrurile par nedesluşite,
când porţile se-nchid c-un ritm firesc
şi iedera începe să palpite,
când arborii-s mai taini şi mai mari
şi când se-aduc fântanele mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.
Arată-mi-te iarăşi respirând
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,
căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.
Adu-ţi aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ţi l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hârtie.
E seara dulce ca un elixir
şi arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai străluceşte, vrând să ne împace.
O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc şi mă citeşti, şi te citesc,
şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.
