In mana sa, bagheta dirijorala devine arma vrajita ce naste miracole. Este dirijorul Corului National de Camera Madrigal, al Corului de Copii Radio si al Grupului Coral Sound, pe care l-a si intemeiat. Voicu Popescu, muzician de tinuta aleasa, este, deopotriva, un om frumos, de onoare, pe care il iubesc toti cei care ii stau in preajma.
Alice Nastase Buciuta: Se si foloseste expresia, la modul general, sa fii dirijorul unei situatii… Ce inseamna sa fii dirijor?
Voicu Popescu: Intr-o vreme chiar colectionam glume cu dirijori, pentru ca acestea exprima, chiar daca doar caricatural, o stare anume care se regaseste in situatia dirijorului… Dirijorul are pozitia cea mai ingrata. El trebuie sa stea in fata unei multimi care asteapta de la el toate solutiile. Un cor este un organism care asteapta ca dirijorul sa-i inlesneasca tot accesul spre partea artistica si sa rezolve tot ceea ce tine de organizare, sa ia pentru el cele mai bune decizii. Bineinteles ca tot dirijorul raspunde daca solutiile nu au fost cele adecvate. Eu cred ca el este in primul rand un ghid care ajuta grupul de coristi. Dar cred ca situatia difera foarte mult in cazul grupurilor pe care dirijorul le-a organizat chiar el sau pe care le-a gasit gata organizate. Cand pornesti de la zero cu o echipa, se intampla de la sine totul. Organizarea se face lent, cu acceptul tuturor si cu un grad mare de implicare…
Marea Dragoste/ Tango: Dumneavoastra aveti in portofoliu ambele situatii. Corul Sound l-ati creat, pe celelalte doua le-ati preluat…
VOICU POPESCU: Da, de aceea si pot sa compar. In final ajungi unde ai visat sau nu, dar exista un consens si o mai buna conlucrare cu echipa pe care ai creat-o de la inceput… Cand vii, asa cum am fost eu invitat sa vin la Corul de Copii Radio sau cum am venit la Madrigal, toate lucrurile se raporteaza altfel la persoana dirijorului. Trebuie sa iti asumi realitatea cu care urmeaza sa te confrunti. Atunci cand conduci un cor de profesionisti cu grad inalt de inteligenta colectiva, cu capacitati artistice de exceptie, e ca la cursele de masini, daca masina e foarte puternica si pilotul prea lent, nu e bine, sau daca masina nu are forta pe care si-o doreste pilotul nu vor ajunge cu succes la finalul cursei… E nevoie de o sincronizare in scop, mijloace si sisteme de lucru, incat finalul sa fie cel dorit de ambele parti. Orice frustrare este nebenefica, de aceea prudenta este la inceput mijlocul prin care incepem sa comunicam.
Marea Dragoste/ Tango: Cum ati ajuns la momentul in care sa fiti dirijor la Madrigal? Va amintiti cum a fost?
VOICU POPESCU: Imi amintesc cu precizie momentul in care a venit invitatia maestrului Marin Constantin de a prezenta Madrigalul in editia trecuta a Festivalului Enescu – avand in vedere ca dumnealui nu mai putea iesi la scena cu programe lungi. Tin minte ca obiectia mea de baza a fost ca nu pot sa suprapun agenda Corului de Copii Radio, la care trebuia sa muncesc, cu cea a Madrigalului, care la vremea respectiva repeta in fiecare seara. Mi-a spus ca solutia e foarte simpla: „In Festivalul Enescu poti sa imaginezi un program in care sa te prezinti cu ambele formatii. Vorbim cu compozitori, ne gandim ce repertoriu alegem si gasim acele punti comune in asa fel, incat Corul de Copii Radio sa fie alaturi de Madrigal”. A fost solutia de organizare pe care mi-a oferit-o maestrul, in anul 2010. In 2011 a fost Festivalul. A fost onorant pentru mine si incitant, in acelasi timp. Apoi s-a intamplat… ceea ce s-a intamplat. Maestrul nostru ne-a parasit pe data de 01.01.2011. Deci totul parca indica acea unicitate a persoanei sale. Dar noi ne-am trezit cu proiectul dus doar la stadiul de initiativa nefinalizata. La revenirea in tara a dirijorului Ion Marin, fiul Maestrului, am avut o discutie si am fost intrebat daca doresc sa duc mai departe acest proiect. De fapt, nu a fost vorba de o dorinta, ci a fost o invitatie de a tine promisiunea facuta maestrului, atunci.
Marea Dragoste/ Tango: Cati ani ati stat la Madrigal, la inceput, corist fiind?
VOICU POPESCU: La Madrigal am inceput munca in 1973 ca student, iar in 1975 ca angajat. Am stat in Madrigal pana in 1988, cand am inchis capitolul colaborarii mele cu Madrigalul in calitate de corist. Pentru ca am venit la Radio in calitate de dirijor si nu mai puteam continua…
Marea Dragoste/ Tango: Deci 15 ani ati stat…
VOICU POPESCU: Da. Si va dati seama, in toata perioada asta a fost o puternica infuzie de ceea ce insemna personalitatea lui Marin Constantin si tot ce insemna act artistic faurit alaturi de un maestru care la vremea aceea surprindea prin solutiile interpretative, prin tot ce Madrigalul ataca si avea ca prezenta scenica si artistica. Am participat la numeroasele turnee care se faceau in acea perioada si nu am gandit niciodata ca voi deveni dirijor, dar tot ce se intampla acolo era atat de puternic, incat rezonanta asta sunt convins ca a ramas in orice madrigalist care a lucrat in acea vreme cu Marin Constantin .
Marea Dragoste/ Tango: Ce se intampla, de fapt, acolo? Din afara nu putem intelege cu adevarat.
VOICU POPESCU: E greu sa va spun in cuvinte. Stiu doar atat ca, de la actul initial de maxima disciplina comportamentala, ca atitudine de lucru, pana la acele moment de sublim pe care le atingeam, parcursul era cateodata foarte greu, cateodata foarte usor. Marin Constantin avea o mare putere de inductie, fiind un om preocupat de arta corala, de muzica in general, de arta poetica, de filozofie. Avea o cuprindere foarte puternica a realitatilor pe care le putea emana o lucrare. Tot ce atingea Marin Constantin era extrem de gandit, extrem de elaborat si nu aducea in fata formatiei decat lucrarile in care avea maxima incredere ca pot sa ii exprime gandurile si sensibilitatea artistica. Lucra atat de selectiv, pe de-o parte, in ceea ce priveste repertoriile, iar pe de alta parte, era un om de o acuitate extraordinara in ce priveste actul sonor. Stia pana unde trebuie sa duci un sunet ca el sa fie echivalentul unei vibratii interioare. Se intamplau niste momente unice, cateodata irepetabile, cateodata neatinse nici macar in scena, atunci cand duceam la superlativ ceea ce se intampla la repetitii. Erau momente de adevar si de vibratie la unison pe care doar Marin Constantin reusea sa le creeze in timpul lucrului, atat prin sugestia verbala, cat si prin ceea ce sugera gestual, dar si prin modul in care te lasa sa astepti sa creasca sau sa dispara un sunet. Erau, cateodata, taceri mai adanci si mai vibrante decat orice muzica. Aveam momente dupa care plecam anesteziati, dusi de o energie nepamanteana… Asta este ceea ce simteam noi, cei care lucram cu dumnealui si care am avut acest urias privilegiu sa ii fim contemporani si sa ne intalnim destinele. Sigur ca, in anii din urma, puterea sa fizica scazand, comunicarea cu ultimele generatii de madrigalisti nu a mai fost aceea sub imperiul lucrului, ci mai mult al sugestiilor, al coordonarii vietii muzicale a Madrigalului. Dar eu pot sa spun ca sunt unul dintre acei madrigalisti care au avut parte de perioada cea mai profitabila a activitatii dirijorale a maestrului Marin Constantin. Este un privilegiu si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Marea Dragoste/ Tango: Veti reusi sa pastrati energia aceasta?
VOICU POPESCU: Unicitatea lui Marin Constantin este certa si toata lumea accepta lucrul asta. A trai din energia remanenta a lui Marin Constantin este posibil, dar numai pentru o vreme. Important este ca impreuna cu muzicienii de acum – despre care trebuie sa va marturisesc ca poate sunt mai scoliti decat eram noi pe vremea cand am lucrat in Madrigal – si cu ajutorul celor cativa colegi seniori scoliti in perioada de la inceput a Madrigalului, care au ceea ce a ramas din forta vibratiei pe care a transmis-o Marin Constantin, sa avem acea comunicare subterana cu ceea ce se intampla atunci, dar si perspectivele pe care ti le dau alte deschideri, ale prezentului.
Marea Dragoste/ Tango: Sunt mai multe drumuri posibile acum?
VOICU POPESCU: Acum doar daca deschizi calculatorul si gasesti o mie de solutii interpretative la o lucrare. Acum oferta e foarte mare si trebuie sa rezisti tentatiei de a asculta pe altii pentru ca sa te regasesti pe tine in solutiile lor interpretative. Eu cred ca, avand in vedere experienta pe care am acumulat-o, avand in vedere ca mi-am putut proba sensibilitatea artistica lucrand cu o formatie cum este cea a Corului de Copii Radio, care a castigat o anumita notorietate in peisajul muzical romanesc si international, dar si mergand mai departe, cu ajutorul celor pe care acum ii simt, la randul lor, foarte dornici sa perpetueze ideea Madrigalului, cu toate aceste energii, vom reusi sa gasim calea buna. O cale care sa ne duca nu pe acelasi drum, pentru ca este imposibil, visul unui om nu poate fi visat de altul, dar pe drumul cel bun de acum inainte.
Marea Dragoste/ Tango: Unde urmeaza sa va vedem?
VOICU POPESCU: Avem o zona foarte dificila in asteptare, vom fi prezenti la Festivalul Enescu, acolo unde ne-am propus sa revenim in lumea Renasterii. Festivalul este in septembrie, noi vom canta in data de 16 septembrie. Anul acesta este un an de purgatoriu pentru ca trecem prin focul mai multor repertorii, suntem deja cu motoarele in functiune pe toate palierele si recunosc ca repetitiile sunt din ce in ce mai putin indestulatoare pentru cat avem noi de rezolvat.
Marea Dragoste/ Tango: Cat de bine merge Corul de Copii Radio?
VOICU POPESCU: Cu corul de copii am prezentat recent un proiect, intitulat In lumea lui Walt Disney, proiect pe care suntem nevoiti sa il repetam pentru ca afluenta de public a fost atat de mare, incat Sala Radio s-a dovedit a fi neincapatoare. Urmeaza ca, in 2 iunie, sa repetam evenimentul pentru ca ar fi pacat sa nu profitam de dorinta copiilor, a tinerilor si a parintilor copiilor si tinerilor care vor sa-si regaseasca copilaria in ceea ce am oferit noi ca program de concert si sa le aducem o bucurie.
Marea Dragoste/ Tango: Si fata dumneavoastra, Ileana, a cantat o vreme in Corul Radio. Sunteti o familie de artisti?
VOICU POPESCU: Fiica mea a inceput ca orice copil de muzician, cu un instrument, vioara, dar a abandonat dupa trei ani, pentru ca, pentru mine a fost clar ca nu putea sa mearga pe drumul acesta. Avea cu totul alte sensibilitati si atunci a trebuit sa astept ca, ceea ce este muzical in ea, sa vina in zona de cantat. I-a placut sa cante de mica, la 6 ani a inregistrat primul cantecel si am vazut ca facea asta cu mare bucurie. A cantat in corul de copii Radio, nu a fost o solista a corului, dar a fost o voce importanta a partidei de soprane. Avea o mare lejeritate in acut, ii seamana mamei ei, Cristina, care a fost membra a Corului Madrigal de la 18 ani, pana acum cativa ani. Acum este membra Corului Academic Radio. Revin, Ileana, fiica mea a cantat toata copilaria ei dar, la varsta la care si-a exprimat optiunile profesionale, s-a dus catre arhitectura si, dupa aceea, catre scenografie. A terminat Scenografia la Universitatea Nationala de Arta. Acum este la Bremen, casatorita si asteapta sa vada daca poate sa profeseze stiind ca, in Bremen, este o mare oferta de teatre.
Marea Dragoste/ Tango: Sotia este muziciana. Ati fost colegi de facultate?
VOICU POPESCU: Pe sotie am intalnit-o mai tarziu, eu eram deja in Madrigal. A fost adusa de Eugenia Vacarescu, colega mea de mai tarziu de la Radio. Ii fusese eleva, cantase in corul de copii Radio, cantase in corul Palatului Copiilor si a venit sa o recomande maestrului Marin Constantin, pentru ca era o soprana cu calitati specifice sopranelor de Madrigal. Ea a ramas si in Madrigal ne-am cunoscut, ne-am casatorit acum 32 de ani si destinul nostru a fost, cumva, comun.
Marea Dragoste/ Tango: Ajuta, in familie sa apartineti aceleiasi lumi?
VOICU POPESCU: A fost o intamplare faptul ca am lucrat, cumva, in contratimp, in sensul ca, atat cat am fost eu la Madrigal, ea a venit colaborator, dupa care eu m-am dus catre televiziune, ea a ramas la Madrigal. Eu am venit la Radio, la corul de copii, ea a venit in Corul Academic, iar acum eu ma intorc la Madrigal.
Marea Dragoste/ Tango: Care e secretul care v-a tinut impreuna atatia ani? Oamenii reusesc cu greu sa-si pastreze iubirile, sa-si pastreze familiile…
VOICU POPESCU: Recunosc, am avut intotdeauna relatii foarte decente, niciodata nu am impins lucrurile in zona in care sa nu mai putem controla limbajul sau atitudinea. A fost un fel de conventie nevorbita de a nu ajunge in zona in care jignirea sau reprosul sa fie limbajul comun. Am incercat sa evitam tot ceea ce este brutal sau vulgar, fiind, totusi, oameni de arta. Am preferat sa inchidem, cu o retinere sau cu o tacere, ceea ce putea sa esueze, sa zicem, intr-un scandal, urmand ca, a doua, a treia zi, sa reluam lucrurile cu decenta si cu argumente logice. Sigur ca perfectiune nu exista. Dar am cautat ca aceasta carte a vietii sa fie cu un parcurs cat mai firesc si sa profitam de ceea ce Dumnezeu ne-a dat cu generozitate. Adica, meserii in care sa ne exersam, in continuu, sensibilitatea, un copil mult asteptat, care a venit dupa ani de incercari si de chinuri pentru sotia mea, iar bucuria acelui copil ne-a proiectat pentru inca foarte multa vreme intr-o stare de fericire comuna, pe care nu ne-am refuzat-o si nu am alterat-o cu nimic din ceea ce, in mod inevitabil, se mai intampla. Am privit fiecare etapa a cresterii copilului nostru ca pe un dar de la Dumnezeu. Acum, cand am ajuns la momentele frumoase, in care putem sa vedem ca reuseste pe propriile ei picioare, consideram ca este un act de bunavointa divina ca noi ne putem vedea in continuare de ceea ce viata ne ofera. Traim, ca toti oamenii, pe toate palierele cu aceeasi bucurie si cu aceeasi intensitate. Si parca acum, cand intram in zona varstei a treia suntem chiar un pic mai fericiti decat inainte.
Marea Dragoste/ Tango: Este un artist mai fericit decat un om obisnuit?
VOICU POPESCU: El trebuie sa fie mai fericit, pentru ca este greu sa mimezi fericirea. Daca nu o ai in tine, nu o poti transmite celorlalti. Noi, ca artisti, suntem obligati deontologic sa transmitem sentimentul de fericire celorlalti. Altfel, pentru ce ar trebui sa vina oamenii la un concert? Obligatoriu, camd ne-am urcat pe scena, trebuie sa lasam toate grijile care ne preocupa si sa intram in starea speciala pe care ti-o cere lucrarea muzicala. S-au facut tot felul de studii si cercetatorii din California au stabilit ca, in timpul si in actul cantatului, organismul uman secreta o imunitate aparte. S-au luat probe si, atunci cand canti, exista o alerta in organism care inlatura orice atac viral sau de alta natura. Pe perioada cantatului avem imunitate maxima. Motive in plus sa credem ca suntem purtatorii unor energii benefice, pe care, daca am sti sa le pastram, am fi poate si mai fericiti si mai sanatosi si mai tonici. Dar eu le spun mereu copiilor ca mie mi-e frica de Paradis. Mi s-ar parea total neinteresant sa nu am pentru ce sa sufar, sa nu am pentru ce sa vibrez si sa traiesc intr-o liniste totala, fara dorinta de a depasi anumite momente dificile. Fericirea nu vine decat atunci cand ai inchis niste lucruri grele si simti ca ai reusit sa decantezi ceva care iti tulbura existenta. Ai nevoie de alte nefericiri ca sa simti ca fericirea cea adevarata este fericire.
