Nu intelegem niciodata cu adevarat de ce se indragostesc oamenii. Ne minunam ce-or fi vazand unii la altii sau, cel mai adesea, ne crucim intrebandu-ne cum de n-or fi vazand cat de nepotriviti sunt unul pentru celalalt. El e scund si ea e inalta. Ea e batrana si el e frumos. El e destept si ea natafleata. Comentam cu aplomb, incapabili sa empatizam cu ei in asemenea hal, incat sa ne transpunem macar pentru o clipa in magia care ii tine lipiti, desi toate criteriile lumii sanatoase la cap sunt menite sa-i smulga unul de langa altul.
Dar, de fapt, ni se intampla chiar noua sa fim luati prin surprindere de gandul ca uite, daca omul asta din fata noastra, asa nepotrivit pentru noi cum e el, ne-ar zice Hai!, noi ne-am duce fara ezitari. Si atunci ne aducem aminte ca dragostea preschimba in meschinarii toate unitatile omenesti de masura. Ani? Conturi? Centimetri? Minute? Kilometri?!!! Cui ii pasa de toate nimicurile cand bataia inimii pline de dor suna la fel de curat, de adanc, de muzical, pretutindeni, oricand, indiferent pentru cine?
Arareori povestesc in editorialul meu lucruri legate de facerea revistei, asa cum fac in alte publicatii colegele mele, academicienele. (Numai din gluma asta se poate deduce cat de mare eram la Revolutie, de-am vazut-o pe Elena Ceausescu spunand ce-a spus, si cat de tare m-a marcat, din moment ce incerc s-o parodiez si acum, la douazeci si ceva de ani de atunci). Dar de data asta trebuie sa ma confesez intru vindecare si sa recunosc ca Dorian Popa mi s-a parut cel mai sexy, mai tandru, mai elegant, mai decent, mai amabil, mai senzual personaj intalnit in viata asta si in cel putin doua dintre vietile anterioare. Ca mai intai am stat si m-am uitat prostita, indecenta, la frumusetea lui bronzata si salbatica, in timp ce sotul meu il fotografia pasnic si atat de artistic, precum veti vedea cateva pagini mai incolo. Apoi m-am asezat pe o bordura de lac si l-am ascultat povestindu-mi. I-am urmarit miscarea buzelor in timp ce vorbea, i-am simtit parfumul cu note inalte, de vietate neimblanzita, si i-am adulmecat aroma de rasarit de luna, desi in spatele nostru soarele abia apunea. Mai mult ca sigur, n-am nimerit cele mai iscusite intrebari, fiindca aveam senzatia ca am primit, deja, toate raspunsurile.
La sfarsit, cand ne-am despartit, el s-a aplecat mult sa ma imbratiseze – nici macar o pereche de tocuri nu fusesem in stare sa-mi pun – iar eu am ras, mai tarziu, vazand pozele, gandindu-ma cum copilul cuminte, politicos, si-a zis in sinea lui: hai s-o pup pe doamna asta in etate, care s-a uitat la mine asa de pofti… asta… prietenos cat timp am vorbit…
Inauntrul nostru, toti avem, pentru totdeauna, doar 19 ani. Sufletul nostru nu poarta poverile varstelor sau ale obligatiilor. Inima noastra ramane mereu libera si tanara, gata sa-si incerce curajul intr-o dragoste noua, nebuna, fara seaman pe lume. Doar trupurile imbatranesc, imputinandu-se sub griji si raspunderi. Doar mainile ni se asaza, de bunavoie, in catuse de logodna, in inclestari calde ale unor maini de copii, in desenul unor semnaturi date pentru totdeauna in fata notariatului suprem. Numai ca, din cand in cand, avem dreptul sa uitam de asta si sa zambim senin, increzator, ca si cum ne-am mai putea indragosti inca o data. Si ca si cum ar fi totul, chiar daca pentru ultima oara, posibil…
