fbpx

Angelica Lambru – Padurea lui Semn-Imparat

de

Sunt pusa, Doamna, pe varat betisoare (neparfumate) in ochii limpezi ai canoanelor literare, asa ca declar ca, de cateva secole incoace (cam cat a trecut de cand am morfolit poemul in original si in varii traduceri), metafora padurii de semne mi se pare… supravalorata.

Mi-o fi lipsind arcuirea simbolista a sprancenei baudelairiene peste contextul literar al secolului al XIX-lea, cam pe vremea cand noi eram ocupati cu Unirea Principatelor…Adica, voi, ca noi, coceam sarailii pe plita de mangal. O fi. Poate o mai fi si diluarea metaforei de atata uzura, si sensibilitatea mea de botina cu glant fata de toata recuzita gotica a poetului blestemat…
(Daca l-ar fi blestemat Baba lui Toparceanu, ar fi avut, cu siguranta, o alta viziune estetica asupra uratului). Mania criticii literare de a-i vara cititorului in gura literatura deja mestecata, creeaza prejudecati definitive, care mai de care mai paguboase. Stii, doar, ce spunea Arghezi despre raportul dintre arta si critica: Arta merge inainte si critica se tine dupa ea!”. N-ar fi nimic rau in asta, necazul e, ca, mai sprintara, mai usurica si mai odihnita – de atata nefacut nimic – critica o ia inaintea artei, tot dand cu gura, ca Spanul inaintea lui Harap Alb!

Si fiindca nu ma pot abtine, dupa cum iti scriam in scrisoarea precedenta, sa trag, oarecum anacronic, spuza simbolista pe turta mea de la Portile Orientului, m-am gandit ca a venit vremea sa-ti scriu despre semne. Greu incercatele, vanturatele, sucalitele, chinuitele, degeaba pusele in obezile firescului. Semn-Imparat este Gazda Ursitoarelor. Cu daruri de la El in traistute, Torcatoarea, Depanatoarea si Curmatoarea trec tot intr-a Treia zi si lasa rodin langa leaganul pruncilor, semnele cuvenite. Maicutele mananca fructul si ingroapa samburii la marginea gradinii, intr-un loc tainuit. De acolo va incepe, nevazut, hotarul padurii.

Fiecare are de ratacit si de chinuit printr-a lui. Unii trec fluierand printr-un crang primavaratic, altii au parte de linistea fremamatoarea a unei paduri de brazi, altora, le cresc copaci amenintatori in luminile ochilor. Tot ratacindu-se, uita de iluzia drumului drept. Exista si el, caci exista paduri ordonate, ca in cartile de povesti, in care cararuia serpuieste zburdalnic, de la Intrare pana la Iesire. Sunt si paduri de balci, cu copaci de mucava si semne de plastic. Eu am vazut femei culegand fragute prea rosii de atata anilina si extaziindu-se de gustul parfumat al iubirii prevestite. Padurea lor e o impostura, semnele, false. Nu pe ele le plang, nu de ele mi-e mila, ci de increderea oarba a celor indrazneti, care-si fac chip cioplit din semnele de dragoste si le boteaza in numele Realului. De dimineata in care semnele Lui se topesc in spuma de ras, iar ale Ei, isi pun poseta pe umar si ies, scarbite. Eu, de exemplu, am gasit odata un semn, intr-un bar de langa Universitate. L-am recunoscut, l-am ascultat, l-am imbratisat si mi-am asezat iubirea la umbra lui. M-a insotit o vreme, pe drumusorul cel orb, vestindu-mi intalniri instelate. Apoi, a ars si el in groapa cu jaratic a lui “Dac-ar fi fost sa fie”. Asa crezusem, Doamna, pana mai ieri, cand mi-a iesit din nou in cale. Un cantec al Tanitei Tikaram. Iti mai aduci aminte, Doamna?

Acum stiu ca nu de semne trebuie sa ne temem, ci de absenta lor. De clipa in care totul tace in jurul nostru. Cand nimic nu se leaga, nu se mai leaga de noi, dandu-ne iluzia intelegerii. “Prea vrei sa le intelegi pe toate”, mi-a spus odata, o mare iubire. M-am uitat la ea, peste ochelari, cu repros. Mi s-a parut o constatare nedreapta, atunci. Acum, o asum ca pe un Cusur existential. Sa prinzi un sens ratacit, sa-l intelegi si sa-l infasori in jurul degetului inelar, iata un drum pe care merita sa-ti incerci pasii. Dupa cum iti spuneam, de tacerea semnelor ma tem, ea seamana atat de mult cu jivina spleen-ului, a Batranetii, a …

“(…)Dar printre risi, pantere — rinjindu-si bucuria —
Sacali, maimute, scorpii si vipere-asteptind,
Dihanii fioroase urlind, scrisnind, muscind
Si sufletului nostru sporind menajeria,
E inca o jivina, si poate cea mai rara!
Si chiar de nu se zbate iar chipu-i pare sters,
Cu ce placere-ar sparge intregul Univers
Si lumea-ar inghiti-o cu pofta lui barbara;
Dezgustul e! — Cu lacrimi din preajma adunate,
Viseaza esafoduri fumindu-si pipa lin;
Pe monstru-acesta gingas tu i1 cunosti deplin,
— O, cititor fatarnic, — tu, semenul meu, — frate!”
(Charles Baudelaire, Catre cititor)

P. S. Varata intre casa mea si blocul de alaturi, cu iesirea in alta strada, cu acoperisul lipit de al meu, se afla o fosta carciumioara, devenita imobil in vanzare, de cel putin opt ani. E numai buna de demolat si numai buna de locuit pentru micile clanuri de pisici. S-au intamplat acolo crime ingrozitoare, despre care nu vreau sa-mi amintesc, in care otrava a constituit principala recuzita comestibila. Plecasera o vreme. Si iata ca una dintre clientele noastre permanente, delicata Ofelia, gasind usile barului intredeschise (se deschid in laturi, ca cele ale unui Saloon), s-a strecurat si-a nascut acolo cinci pui frumosi de pica. Ne-am cunoscut acum vreo doua saptamani, cand toata familia iesise pe acoperis si ne privea curioasa si tematoare, din spatele Mamei. Snowie ii observa fix, fara sa-i maraie, dar si fara sa se miste, cu un “fiecare cu casa lui, eu nu ma sui la voi, voi, sa nu care cumva sa coborati la mine”. Ofi (ne permitem aceasta familiaritate cu Ofelia) iesea si intra, la pui, strecurandu-se printre usi. Acum vreo cinci – sase zile, Cineva a tras zavorul. Si Ofi nu s-a mai putut intoarce. De-atunci, boceste, Doamna, la usa barului, a pierdut orice rusine, ea, atata de sfioasa, se tine dupa trecatori, cere, implora, urla dupa ajutor. De dinauntru nu se aude nimic. Am crezut ca Cineva a intrat, a luat puii si a tras zavorul. Pana cand azi, Toni a zarit un pui pe acoperis. Asta a pus capac educatiei noastre civice. Am introdus prin efractie, doi pari, printre gratii, si am tras zavorul, deschizand o felie de saloon pentru disperata mama, care ne privea de sub o masina. Si asta nu ne-a fost de ajuns. Toni s-a suit pe acoperis, eu i-am tinut scara si prefacandu-se ca matura frunzele de palmier de la ultima furtuna, le-a pus langa ochiul de geam deschis, o farfurie cu crontanele si un fund de bidon cu apa. Apoi a plecat multumit, cu bicicleta. Acum, cand iti scriu, Ofelia e cu puii ei. Sa speram ca sunt cu toti in viata. Asteptam un semn de la ei. Te voi tine la curent cu evolutia evenimentelor.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *