Angelica Lambru – Fiindca nu ma pot stapani

de

Motto: “- De ce esti dumneata nationalist in forma asta?” I-am raspuns: “Findca nu ma pot stapani. ”
(Petre Tutea, “Intre Dumnezeu si neamul meu”)

Serios, ma gandesc, Doamna, ca numai limba romana ne mai poate salva. “Pre fiecare dupa numele sau”, adica dupa cata am supt, am auzit, am plans, am iubit. Am citit. Nu vreau sa ma erijez intr-o Soljenitina ipocrita, care predica de pe celalalt mal, dar cred ca aceasta este, pentru noi si numai pentru noi, o a patra solutie. Cand totul cade, decazand in jurul nostru, cand vedem cum mor caii pe capete, mursicati de caini, umilinta salvatoare vine de pe marginea bordurii. Vei spune ca asta depinde si de ce bordura alegi, desigur, ai dreptate. Nu ma asez eu, asa, pe orice bordura: de pilda, n-am ce cauta in fata unei Banci. Nici a unui Mega-Extra-Super Mall. A Primariei (desi cea de la Pasapoarte imi face cu ochiul, sinucigas) sau a Clubului de noapte unde-si beau primarii, banii si mafiotii gologanii (Radu mamii, Radule…).

Ma poti gasi pe bordura de la intrarea in Spitalul Municipal, unde e valabila vorba de duh spusa de un tigan, in inchisoare, lui Petre Tutea, dupa ce ii sarise in ajutor: “Boierule, stii ce, aicea la-nghesuiala, suntem tot una. Stiti cum suntem noi acum? Ca un lup cu o oaie intr-o cusca: n-o mai mananca”.

Mai stau si ma scotocesc dupa o tigara, prin autogari cu pedigree, ca cea de la Pitesti, intr-o zi cainoasa de noiembrie. O bag la loc, fiindca ploua si ascult ce-si spun doua femei dardaind in treningurile lor cu gluga, stranse pe langa trupurile naruite. Una se duce la inmormantarea mamei ei, n-a dormit de doua nopti, bine ca autocarul o lasa la sosea, vine un frate de-al ei si o ia… Fratele nu a ajuns inca, ea coboara cu o valijoara si cu posetoiul mare si negru agatat pe umar, ramane in ploaie, singura, hai dupa ea, Doamna, sa ne asezam toate trei pe bordurica, asteptandu-i zorii si fratele.

Asculti si daca poti, ajuti. Nu taci, caci nu e de tacut. “Daca am sta toti in “mutismul asta, in linistea asta, am progresa cand salcia ar deveni avion” spunea tot Invatatorul de la Campulung. Limba romana e consolatoare. Plangeam la un telefon public, in strainatate, odata, iar un consul, nimerit la capatul firului printr-o minune, dupa ce facusem scurta la mana de atata bagat fise, mi-a spus intr-un sfarsit: “stati linistita, doamna, nimeni nu va da afara din Romania”. Pentru cuvintele acestea, pentru vocea lui de frate al meu, de com-patriot, niciodata eu nu voi cere alta cetatenie, oricate cutite as infige in piatra intinzand pasaportul! La bine si la rau. Asa umblu eu, de douazeci de ani, ca un animal ciudat si neinteles nici de-ai lor si nici de-ai mei. Unora ursitoarele le menesc noroc, altora putere, altora frumusete. Darul lor pentru mine a fost gustul cuvantului romanesc. Si pe firicelul lui m-am dus pana acum. Uite ce spune Psalmul 138, Doamna, uite cum o spune, in ce limba binecuvantata, draga lui Dumnezeu:

“9. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii
10. Si acolo mana ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta”.

Ce sa cerem mai mult, cand ni s-a dat onoarea rugii in limba romana?

Am recitit in ultima vreme, pentru un articol in limba spaniola, cartea lui Petre Tutea, “Intre Dumnezeu si neamul meu”. Tot citind si tot traducand in cea mai frumoasa limba a Europei dupa limba romana, m-am luminat deodata, ca atunci cand ai revelatia unui adevarat al tau formulat stralucit de Altcineva:

“Sunt roman si, ca roman, ma socot buricul pamantului. Ca, daca n-as fi roman, n-as fi nimic. Nu ma pot imagina francez, englez, german. Adica nu pot extrapola substanta spiritului meu la alt neam. Sunt roman prin vocatie. Ca altfel n-am cum sa ies”.

Asa ca m-am linistit. Nimeni nu ne poate da afara din limba romana, Doamna, oricate cumpene ne-ar rasari, pe neasteptate, in zatul din cafea. Cand mai bem si noi doua, o cafea la ibric?

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *