Angelica Lambru – Traiul trait si malaiul mancat

Simt primavara in ceturile reci ale lui Faurar, demasca toamna dupa felul in care suna lumina in frunzele plopilor si stiu ca e iarna inainte ca ea sa-si scuture cercelul solstitiului din ureche. Nu-i mare scofala, vei spune, Doamna, stramosii nostri pastori aveau semnele lor de netagaduit, si chiar si mamaie ofta ca vine iarna, vazand apucaturile lui Amar, cotarla ei cenusie. Eu insa, stiu precis cand vine “toamna mia”. Bunaoara, azi. Am prins-o in balta de langa trotuar. Si nu m-am putut abtine sa o dau de gol, chiar asta daca are prea putin de a face cu ce voiam sa-ti scriu. Lasa, sa stie si ea ca ochiul meu din ceafa vegheaza. (Neavand baieti, nu voi avea niciodata nurori, iar de gineri, ma pazesc singura).

Pe masura ce cumparam lumanarele din ce in ce mai mici, ca sa incapa pe glazura zilei de nastere, se contureaza tot mai clar umbra celei definitive, esentiale, infipta in mijlocul Tortului cu cruce de zahar. Totul incetineste, paleste, se vestejeste. De la “Domnisoara” la “Mamaie” e cale de cateva dimineti si o singura noapte. Nu apelativele conteaza. Ma numar printre cei foarte atenti la “cum” si mai putin atenti la “ce”. Un “fa” pronuntat cu calda familiaritate ma zgarie mult mai putin in auz decat un “doamna” inghetat si dusmanos. Contextul, glasul, privirea, conteaza. Si evident, alt mic amanunt: pascutul oilor pe acelasi imas. Plus suspiciunea cumparata la vrac atunci cand trebuie sa bat pe la usi de stat.

Oamenii buni, oamenii simpli, oamenii intelepti strapung barierele protocolare, cu amestecul atat de romanesc de umor si toleranta care pulverizeaza treptele sociale. Ispita orgoliului mi-o asaza dinainte doamnele de la ghiseele patriei, mereu imbufnate, tafnoase, gata sa te puna la punct. Sau la colt. Schimbul generational s-a facut de mult, cele de acum au varsta noastra, chiar mi-am descoperit foste colege de scoala pe scaunele de la CEC. Bineinteles ca nu m-au mai cunoscut. Iar mie, nici prin cap nu mi-a trecut sa le ofer bomboana nostalgiei, in timp ce ele lucreaza din greu la borcanul cu muraturi. Argumentul epuizarii sau al stresului provocat de public nu intotdeauna poate obloji rana scuzei. Desi, recunosc, m-as angaja mai degraba la spatii verzi, decat la un birou de biruri si plati catre stat. (Am asistat la scene bucolice asta vara, in parculetul meu, unde doamne cu coase – in sensul propriu al expresiei – trimise la plivit trandafirii, mancau placinte la umbra plopilor, trageau apoi si un somnisor bun si plecau, la amiaza, lasand la radacina florilor, reclame unsuroase de la Profi si sticle de bere de doi litri). Nasa fetitei mele mi-a povestit scene absolut terifiante din viata de zi cu zi a unei agentii fiscale de impozite si taxe, in care minti nebune confunda Statul cu biata domnisoara de la ghiseu. Periculoasa metonimie!

Exista, totusi, si anumite sucursale unde nu dau navala optzeci si trei de pensionari deodata. Ei picura pe rand. Programul de lucru le permite doamnelor sa-si faca piata si sa fie si acasa la ora la care, in Occident, omologii lor se intorc din pauza de pranz. Cunosc doamne carora le intinzi cu sfiosenie factura de la lumina, cu banii potriviti, fara sa mai indraznesti sa le mai ceri si altceva, o carte postala, un timbru, bunaoara. Palide, de o proasta dispozitie endemica, acrite de inutile cure de slabire, ele sunt mereu gata sa improaste cu saliva coroziva bulinele de pe rochia unei cliente mai ghiurghiulii! Traim in prelungiri, epoca tafnei, iar vina nu mai e a salamului de soia (ajuns, in mod ironic, la mare pret, in zilele de post).

Se pare ca femeile pierd, odata cu tineretea, si respectul masculului. Interesul si admiratia lui. Cu cat e mai primitiva si mai misogina o societate, cu atat realitatea aceasta e mai sangeroasa. Totul incepe de la limbaj, atunci cand, in familie, femeia nu mai e strigata pe nume, ci Mama, de sotul care a ajutat-o sa ajunga la un asemenea statut. Pana la “ti-ai trait traiul, ti-ai mancat malaiul” nu mai e decat un pas. Cel care sa verbalizeze gandul incoltit de mult. Cavalerul Danila nu intelege de ce sotia lui trecuta de prima tinerete continua sa-si cumpere produse cosmetice. Sentinta lui cade ca o ghilotina peste sufletul ei: “Ce-ti mai trebuie?” o intreaba cu brutala uimire. Nu-i pui, desigur, o asemenea intrebare, femeii pe care o iubesti. Nici celei pe care ai crezut ca o iubesti, candva.

Trebuie sa fii foarte tare de inger ca sa nu ti se intunece chipul in oglinda. Sa continui sa lupti cu burtica ce nu vrea sa mai scada. Cu bufeurile, cu durerile de articulatii, de mijloc, de solduri. Sa alegi, fara ezitare, rosul si verdele, indepartand culorile terne. Sa-ti vopsesti cu grija radacinile carunte, inainte sa ajunga de cinci centrimetri. Sa-ti ingrijesti zilnic tenul, sa dai culoare ochilor prezbiti si zambetului. O femeie imbatraneste atunci cand incepe sa nu-i mai pese. Cand iese in capot dupa paine, iar capotului, patat de tocanita, ii lipsesc nasturi. Cand de sub brate rasar smocuri rare si lungi, iar firele de par de sub nas capata statut de mustata si coboara simetric pe langa colturile gurii.

Daca e singura, timpul se simplifica dureros. Bratele nu mai ajung sa incheie sutienul labartat, cad neputincioase. El este primul care dispare de pe lista vestimentatiei zilnice. Furoul cu dantela rupta se trage greu pe cap si ia si el urma sutienului, inlocuit de un maieu lung, ca sa tina la mijloc.Ciorapii sunt degradati la rangul de “sosete”. Sezoanele reci se inchina unui singur zeu: Treningul chinezesc, flausat, cu nenumarate X-uri pe eticheta. Drumurile se scurteaza, cerul se strange, banca din fata blocului devine un obiectiv aventuros. Ziua se scurge intre alimentara cu telemea ieftina si iaurt varsat, manuta de carne de lucru, tocata, cu care-si umple cinci ardei si vizita la vecina de-o varsta si de-un etaj cu ea. Vine ceasul picaturilor si al pastilelor, apoi televizorul, palpaind intre OTV si Realitatea, cu sonorul dat tare, ca sa acopere zumzetul necrutator al singuratatii.

Iese din ce in ce mai rar din casa, Altcineva ii face piata, ii ia o paine. Timpul se despica in doua funii groase de care se tine ca sa ajunga de la pat, la fotoliu. O napadesc rusini si mirosuri neputincioase. Se obisnuieste cu ele, cum s-a impacat cu toate, in viata asta. Sufletul se intoarce cu fata la perete, insa trupul se incapataneaza sa pluteasca intr-o barcuta cat o coaja de nuca pe ape maloase. Gandurile se strang toate la masa copilariei si se infrupta neincetat, in delir, din amintiri zemoase, gustoase, parfumate. Pana cand, la ceasul cel orb, se toate aduna intr-o singura lumina, cea definitiva, esentiala, infipta in mijlocul Tortului cu cruce de zahar…