Știm foarte bine cu toții că nu am putea trăi într-o stare permanentă de fericire capie, fără pauză de respirație. Evident, pauzele sunt nefericirile. Mici și multe. N-avem cum scăpa de ele, pentru că noi înșine le chemăm…
Le chemăm, în sensul că ne temem de ele și atunci ele rămân prezente mereu în mintea noastră.
Abia s-a stins o vară care ne-a învățat că, oricând, pot interveni schimbări în viața noastră, menite să răstoarne orice logică și orice putere de alungare a dezastrului. Toată lumea auzise de pandemii, dar nimeni nu se confruntase cu ele. Cohorta de restricții impuse ne-a făcut pe toți nefericiți, pentru că nu am știut cum se gestionează o situație de criză. Neștiind ce va urma, mintea fiecărui individ a brodat fiecare amănunt care i-ar fi îngrădit libertatea. Chiar dacă măsurile luate au fost mai puțin aspre decât ne-am așteptat, mintea noastră a păstrat vie panica dintâi. Și am știut că va fi rău. Acum, dacă e să judecam cu maximă luciditate, nicio măsură nu era imposibil de aplicat! Dar ne-am agitat, ca și cum s-ar fi anunțat sfârșitul lumii. Atât de tare și atât de necontrolat, încât am sfârșit prin a nu mai respecta nicio regulă…
Nu întotdeauna puterea de anticipație ne este de folos. Ne temem de anumite boli și nu mai prididim să vorbim despre ele, ca despre o condamnare fără drept de apel. Nu facem nimic să înlăturăm eventualele cauze ale acestor boli, dar continuăm să ne lamentăm că nu vom avea scăpare. Până când vine și ziua certitudinilor!
Ne îndoim de onestitatea unor prieteni sau a partenerului de viață. În primă fază, nu avem nicio dovadă a infidelității lor. Dar mentalizăm zilnic scenarii, care mai de care mai devastatoare. Ne repetăm în gând că, peste o abatere ca asta, nu se poate trece. Și ne ambalăm de la o clipă la alta, imaginându-ne cum îi vom pedepsi pe vinovați. Sigur că, într-o zi, vom avea și astfel de confirmări, dar chinul îndurat are deja vechime. De pe vremea când încă nimic nu se întâmplase…
Nu ne controlăm gândurile rele niciodată, de parcă am avea o vocație a nefericirii, a suferinței, a dezastrelor! Se vorbește de multă vreme despre puterea gândului. Ea poate chema și binele, dar și răul. Înțelepciunea populară a surprins această stare de lucruri, din vremuri străvechi: “De ce ți-e frică nu scapi”. Nu este vorba aici despre o superstiție, ci doar despre frecvența cu care i se transmite creierului o comandă. Pentru că asta facem, atunci când ne descriem fricile.
Poate că ar fi momentul să mentalizăm binele existent. Prea des uităm să ne bucurăm de ce avem, înainte de a contabiliza riguros ce ne lipsește. V-ați gândit vreodată că păcătuim prin a ne dori muuuuult mai mult decât avem nevoie? E și asta o sursă de nefericire! Când nimic nu îți e de ajuns, nu poți fi împăcat cu tine.
Întoarcerea la simplitatea de zi cu zi nu e ușoară. Dar nici imposibilă! Faceți o radiografie sumară a ceea ce vă prisosește. Și veți constata câte haine nepurtate vă burdușesc șifonierele, câte alimente aruncați zilnic, pentru că ați cumpărat mai mult decât puteți consuma, câte lucruri inutile ați adunat prin casă. Acum, gândiți-vă că nu le-ați avut niciodată! Nu-i așa că ați fi suferit? Că ați fi fost nefericiți?
Cam despre asta este vorba! Despre percepția asupra unei stări de lucruri, la un moment dat.
Înainte de a ne striga în gura mare cât suntem de nefericiți, poate că ar fi bine să ne judecăm mai bine propriile derapaje. Nefericirea este o stare căreia noi înșine îi dăm dreptul la existență. Ea se naște din ipocrizia de a crede că ești bătut de soartă, atunci când nu se întâmplă altceva decât deformarea realității de moment.
Fericirea o puteți găsi în sute de lucruri simple, pe lângă care treceți, ca și cum ați fi legați la ochi. Nefericirea este modalitatea prin care ne mințim, alegând ipostaza de victimă, ceea ce conduce către o regretabilă pasivitate: asta e, așa a fost să fie…
Photo by Reinaldo Kevin on Unsplash
