fbpx

Pseudosingurătatea unei după-amiezi

de

Era chiar o după-amiază de vineri, când m-am simțit pregătită să răstorn toate sertarele cu poze, încremeniri ale unei clipe, care, acum, eliminau prezentul și-l exilau într-un trecut iluzoriu…

martie 1994

Toate zilele de vineri au

perucă și buline,

Numai una, într-o lună, e

pleșuvă ca și mine,

Cu bulinele mărunte și cu

mersu-mpiedicat,

Ba chiar una, într-o seară,

m-a oprit și m-a pupat!

Sim

… Când revezi viața unui om, privind doar poze, timpul te modelează așa cum vrea el: haotic, molcom, vijelios, tandru, agresiv, tămăduitor, dureros, năucitor, prietenos, ostil, adică treci prin tot atâtea stări câte a imortalizat, cândva, aparatul foto. Curând, imaginile încetează să mai fie statice, ele încep să pulseze precum o inimă readusă la viață, chiar împotriva voinței ei! Auzi frânturi de conversații, râsul în cascadă, tăcerile, mirările, întrebările fără răspuns, răspunsuri la întrebări nepuse…

Niciodată, când îți faci o poză, nu te gândești cum va decurge timpul tău mai departe. Se vede asta din expresia fetei, care se cantonează strict în acel moment. Și, închizi acolo bucurii sau tristeți, blazari sau însuflețiri, vise în care crezi și eșecuri asumate, promisiuni, răzgândiri, amăgiri, nădejdi secrete, așteptări înșelătoare, credințe abandonate, singurătăți nemeritate, îndârjiri, iertări sau indiferență…

Peste toate gamele de stări, pozele Simonei au ceva în comun, ceva care nu lipsește niciodată: candoarea resemnării. Aparent, Simona afișa liniștea lacurilor adânci. Dar, așa cum pietricica aruncată în apă stârnește cercuri fără sfârșit, dincolo de liniștea ei se învolburau gânduri, se ucideau speranțe, se îmbrățișau neîmpliniri, se construiau alte vise, care să le înlocuiască pe cele vechi și să uite strădania de a găsi drumul fără obstacole!

Din sutele de poze care mi-au trecut prin fața ochilor, am revăzut toată viața ei trăită mereu în contratimp: cu inițiative luate prea devreme, cu bucurii venite prea târziu. Cu insuportabile așteptări, la capătul cărora linia de orizont se făcea nevăzută!

Versurile cu care am început erau scrise pe spatele unei poze. Și, așa cum reușea să facă mereu, mi-a adus zâmbetul peste lacrimă, mi-a amintit de promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a nu cădea niciodată în genunchi, răpuse de dureri incontrolabile.

 

 

Tag-uri:
Categorii:
DARA'S DREAMS

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.