Nu mai am chef sa scriu rational! Poate si pentru ca alunec discret, fara sa vreau sa recunosc, din varsta iubirii catre cea a memoriei si, in schimbul siluetei dupa care s-au intors de-a lungul vremii multe priviri, mi-au ramas doar laptop-ul si cantecul unui mierloi. In gradina cu ochi de apa, cu pisica in brate, ceea ce mai am cu adevarat e amintirea.
de Mihaela Burda
In drum spre Timisoara
De la „Podurile din Madison County“ (un film-poem despre marea iubire pastrata in amintire, cu Meryl Streep si Clint Eastwood, pe care nu aveti voie sa il pierdeti!), pana la zecile de carti care tot framanta intre paginile lor motivul real al descapatanarii Annei Boleyn, femeia pentru care Henric al VIII-lea si-a rupt biserica de Roma si si-a periclitat puterea, iubirea sau amintirea ei se strecoara in fiecare creatie. Poate fi arhitectura, ca gradina Bomarzo sau Taj Mahal-ul, sau pictura, ca la Picasso, poate fi muzica, asa cum e „Für Elise“ sau „Delilah“ – e, peste tot, o persoana care ne-a facut inima sa bata mai repede si, poate, ne-a schimbat viata. Si e primul moment in care tind sa nu fiu de acord cu Maupassant, ca „adevarata e numai uitarea; toate celelalte sunt vis.“ Inteleapta lui zicere se verifica intr-un singur sens: memoria, care altminteri ne face sa ne inteleptim pe parcursul vietii, cea care ne invata sa nu mai punem mana pe aragaz pentru ca facem buba la manuta, nu e buna de nimic in iubire! Uitam rapid, aruncam din suflet, cat putem, suferinte, temeri, experiente negre si o luam, un timp, de la capat. Chiar si relatii pline de ghimpi si sfarsite urat, furtunos se transforma in creuzetul straniului tip de memorie care e alocata iubirii. Memoria iubirii e o oglinda sparta: in realitatea curenta isi pierde calitatea obiectivitatii si perspectivei si reflecta doar ce selecteaza ea.
BlitzKrieg!
Au trecut 17 ani de atunci. Am ajuns la Timisoara vineri, cu toate ca spectacolul pe care voiam sa il filmez si ma interesa avea loc sambata. Voiam sa o intalnesc negresit pe directoarea Teatrului German de Stat, o actrita importanta si nedreptatita de soarta, dar un manager cu viziune si performante exceptionale, despre care postul national de televiziune (adica redactia din care si eu faceam parte!) nu prea vorbise – Ildiko Iarcsek Zamfirescu. Aflasem, ca picanterie in documentare, ca fusese iubita din studentie a unui mare prieten, care vorbea, dupa 20 de ani, cu o insufletire neobisnuita despre frumusetea si talentul ei. Nu prea eram in apele mele. Filmam cu un operator cu care nu mai lucrasem – un „monstru sacru“ de la „stiri“, care acceptase rugamintea unei colege de a ma ajuta sa filmez in Timisoara, unde el ar fi trebuit sa se deplaseze duminica, la invitatia autoritatilor. Ne vazuseram in treacat de cateva ori inainte si, in afara de faptul ca fumam la fel de mult, mi se paruse ca a sclipit ceva intre noi. Luaseram pranzul impreuna, o data. Vorbiseram mult despre teatru, actori, spectacole in tara – desigur, lucruri care ma pasionau pe mine si carora el le mai adauga piperul unei anecdote sau intamplari ale studentiei. Era o diferenta de 11 ani intre noi; ii placea sa pozeze in „mosulet“, dar si mai mult sa alunece pe panta memoriilor de operator de platou, cu mare predilectie pentru memorabile productii ale Televiziunii Nationale.
Facuseram, alta data, o plimbare cu vaporul pe Herastrau. El tacea si eu spuneam sonete de Shakespeare. Ne-am despartit zambind. La plecarea catre Timisoara, am trecut sa il iau de acasa – i-am cunoscut baietelul, un copilas de vreo 5-6 ani, slabut si timid, si sotia – o doamna cu bigudiuri si capot de diftina, cibernetician important, cum mi-a povestit. Am calatorit cu trenul si, pe o bucata de hartie smulsa dintr-un caiet studentesc, am visat tot drumul cum as organiza un studio video al meu, ce as produce, cui m-as adresa. Imi punea fictive bete in roate, iar eu gaseam solutii pe care le infigeam pe hartie, cu sageti si sublinieri. Am vrut sa arunc foaia, dar el a impaturit-o cu grija si a pus-o in buzunar.
Spectacolul pe care l-am filmat sambata s-a dovedit exceptional. Nu eram multumita cu planul general pe care reusiseram sa il luam in timpul reprezentatiei – nu era capabil sa redea emotia, expresia, jocul impecabil al actorilor! Colegul meu imi impartasea insatisfactia. Ne-am hotarat sa rugam actorii sa refaca pentru noi cateva scene, ca sa putem lua planuri apropiate. Au acceptat cu bucurie. Spectacolul s-a terminat in jur de 22.00, iar filmarea a tinut pana dupa ora 1. Nerabdatori, am revazut materialul pe camera de luat vederi, iar satisfactia a fost majora – un fel de scanteie care aprinde un fitil invizibil, al unui explozibil puternic alcatuit din felul similar in care ne intelegeam profesia, felul in care percepeam emotiile, pasiunea mea, umorul lui…
Nici azi nu stiu ce s-a intamplat in noaptea respectiva, la Timisoara. Ce ma putea face sa imi depasesc inhibitiile, prejudecatile, principiile?! Ce ma putea face sa trec peste imaginea familiei de acasa?!
Intr-o dimineata, la usa camerei de hotel a ciocanit timid o doamna de la teatru. Sunasera niste colegi din televiziune, ingrijorati ca ni s-a intamplat ceva. Habar nu aveam ce zi e – am presupus ca luni. Era miercuri! Au urmat patru ani in care am facut o gramada de emisiuni impreuna si sex de cate ori am putut, la fel de pasional ca prima data. N-am sperat niciodata ca va divorta pentru mine, iar cand ne certam ii spuneam ca nu il iubesc, ca pur si simplu ma pasioneaza, cu tot consumul, concentrarea, uneori ura care se leaga de asta. A plecat peste Atlantic. Si-a facut un studio video, intai in Canada, apoi in State. S-a intors dupa 11 ani, iar cand ne-am revazut a scos din buzunar hartia pe care schitasem afacerea in tren, in drum spre Timisoara.
In iubire, cred, e exact ca si in creatie: daca treci de simplul act fizic (cel dat tuturor vietuitoarelor care se reproduc), in spirit, adaugi valoare lumii, sacrificandu-te intentionat.
Un om mai puternic
Incepand cu decembrie 2007, Julia Gillard este adjunctul primului ministru australian. Convietuieste cu un agent de vanzari, dupa ce inainte iesise cu un coleg de partid. Numai ca, desigur, ne putem astepta la mai mult din partea unei femei care, la 46 de ani, figureaza pe locul al doilea in clasamentul celor mai sexy femei australiene, dupa o domnisoara cu 22 de ani mai tanara, fosta Miss Univers in 2004.
Inainte de inceperea mandatului, ziarele de scandal au avut dragalasenia sa ii aminteasca de o intamplare petrecuta cu 15 ani in urma, cand lucra ca avocat pentru Sindicatul Muncitorilor Australieni. S-a indragostit de secretarul Sindicatului, un anume Bruce Wilson. La indicatiile lui, a contribuit juridic la infiintarea unei asociatii pe care iubitul ei a folosit-o ulterior pentru a frauda cu o suma importanta Sindicatul. Desigur, ea a fost banuita de complicitate, iar presa nu a ezitat prea mult pentru a reaprinde, in prag de mandat ministerial, valvataia care i-a parlit serios imaginea publica. „Nu sunt prima care afla ca o persoana apropiata este, de fapt, cu totul altfel decat credeam. E o eroare umana comuna. Cred, de fapt, ca toata povestea prin care am trecut m-a facut mai puternica.“
Donna Mia
Am plecat de la prezentarea de moda cu un grup de amici si o foarte buna prietena. Mai mult de gura mea, am mers sa dansam. Eram de o singuratate si o tristete greu de descris in cuvinte si treceam prin momentul in care „imi gaseam fericirea in munca“. Din pacate, nu eram niciodata atat de obosita, incat sa nu ma mai gandesc cat de mult mi-ar placea sa fiu iubita cuiva, mama cuiva, varianta cea mai buna de femeie pe care mi-am imaginat-o despre mine. Chiar cand intram, cu pasi sovaitori si o privire relativ pierduta, se indrepta catre iesire un fermecator barbat cu par grizonat, elegant si infiorator de singur. Spre stupoarea prietenilor mei, m-am dus tinta la el si l-am rugat sa stea cu noi.
„Nu vorbesc romaneste!“ mi-a spus intr-o engleza dubioasa, inmuiata de un serios accent italienesc.
„Esti italian!“ m-am bucurat eu. „Stai cu prietena mea – vorbeste perfect italieneste!“
Asa am disparut timp de mai bine de o ora pe ringul de dans. Cand m-am intors, l-am gasit intr-o discutie aprinsa cu prietena mea. Incerca sa o convinga de o biografie pe care ea o credea inventata. M-am asezat intre ei, ca sa potolesc spiritele si am ramas acolo pana dimineata, in cea mai stangace si mai incantatoare conversatie in limba engleza pe care am avut-o in viata mea. Am baut si am vorbit. Am plecat tarziu, cand se luminase bine, si ne-am oprit direct la el acasa. Am dormit si nimic mai mult. Dimineata, in genunchi, in pat, uitandu-se la mine cum dorm, vad un barbat care mitraliaza intr-o engleza stricata: „Cine esti, cum te cheama, cati ani ai, cu ce te ocupi?“
I-am spus ca am aproape cincizeci de ani si sunt prostituata – seara precedenta fusese ziua mea libera, dar apucaturile nu ma lasasera sa stau linistita. A ras nestavilit, cu multa pofta. Mi-a placut cum rade. Si brusc:
– Marita-te cu mine!
– Nu cred ca vorbesti atat de bine engleza, incat sa stii ce spui, l-am repezit eu cu mare chef de plecare.
– Vrei sa te mariti cu mine? repeta el, de asta data in italiana si extrem de serios. Cand ai deschis ochii si m-ai privit, cu rimelul intins pe fata, ciufulita si mandra, ceva din interior mi-a spus un lucru pe care l-am asteptat toata viata: asta e femeia mea!
Nu m-am maritat cu el, dar in fiecare clipa cat am fost impreuna i-am vazut in ochi vocea interioara, spunandu-i acelasi lucru. Iar in singuratatea profunda de acum, din cand in cand memoria mea auditiva imi joaca festa de a sopti „Donna mia!“ Soarta femeii in iubire e cea a trandafirului: cand petalele colorate, inmiresmate ale frumosilor, nebunilor ani, au cazut, ceea ce ramane e numele, amintirea…
„Nu conteaza cat esti de faimos, conteaza pentru ce!“
As paria bani grei ca in momentul in care a adoptat ca logo aceste intelepte spuse, Usher Raymond, unul dintre cei mai celebri si mai bine vanduti cantareti pop ai Americii contemporane, habar nu avea ce il paste, ce ii va spori, o data in plus, celebritatea. Karrine Steffans si-a scris memoriile. Desigur, ea e necunoscuta, dar… cei ce ii populeaza memoria amoroasa sunt mari vedete, celebritati sportive, cantareti sau actori – printre ei, Usher Raymond.
Fata care poate fi vazuta in videoclipurile unora dintre rapperi de top, fosta stripteuza, cu o viata accidentata grav, de la familie dezorganizata, la un viol suferit in adolescenta si un mariaj pagubos, s-a oprit din cursa amoroasa in urma unei supradoze din care a scapat ca prin urechile acului. Atunci a aflat ca „nu e de gluma“ si, cum nu mai existau cei 10.000 de dolari virati lunar in contul ei de catre un mare atlet care o dorea disponibila doar pentru el tot timpul, s-a gandit sa scoata, poate, o suma mai mare, publicandu-si memoriile deloc magulitoare.
„Pare prostesc – spune Karrine – dar am crezut ca fiecaruia dintre barbatii cu care m-am culcat ii pasa un pic de mine. N-am facut niciodata nimic care sa ii fi ranit. Dar cand am fost pe drumuri si luptam pentru viata mea, nimanui nu i-a pasat. Am scris cartea ca sa le spun ce aveam de spus.“ Printre cei de pe lista se afla si Bobby Brown, sotul lui Whitney Houston, care a declarat ca totul e o „facatura“ pentru care o va da in judecata pe autoare – dar nu a mers niciun pas pe calea justitiei. Unul a spus ca nu comenteaza. Altul s-a interesat febril daca pe el il pomeneste pe undeva. A fost si unul care a declarat ca „nici in… nu-l doare!“
Cand Karrine si-a recitit cartea a descoperit ca „fiecare pagina e despre cate un barbat pe care l-am iubit. In fiecare luna aparea un altul de care ma indragosteam si care parea atat de minunat! (…) Tot ce am citit m-a dezgustat!“
Cat e de importanta intelepciunea cu care ne construim amintirile! Atunci cand traim cu aripile deschise iubirea sau o varianta care ii seamana destul de mult, bine ar fi sa cascam ochii catre un viitor din care ne vom privi pe noi, cele de azi. Ce-am vrea sa vedem? Si cat la suta am povesti copiilor, nepotilor, pisicii?
„De astazi inainte, nimic nu va mai fi la fel in viata mea!“
M-a luat intr-o seara, tarziu, de la birou si m-a dus acasa, unde, fireste, l-am invitat sa bem ceva. Mi-am cerut scuze – urma sa lipsesc putin, ca sa fac un dus. A asteptat pret de cateva clipe, apoi a venit in baie cu o dezinvoltura teribila si m-a intrebat daca m-ar deranja sa vina si el. M-am trezit raspunzand ca e in regula. A urmat unul dintre cele mai memorabile preludii din viata mea – genul de gesturi pe care le faci incet, cu rabdare, gustand cat mai mult cu putinta fiinta, prezenta celuilalt. Si am descoperit ca nu aveam – nici eu, nici el – prezervative! Mult dupa miezul noptii, mi-am tras cizmele muschetar in picioarele inca ude, m-am infasurat in haina de blana maxi si, in bratele lui, am mers pana la proxima farmacie permanenta, unde farmacista ne-a zambit. A fost una dintre cele mai frumoase nopti de dragoste din viata mea. M-am temut nespus de mult de venirea diminetii! M-am temut ca vom fi, in continuare, „prieteni sociali“ si m-am urat pentru ca stiam ca il voi dori mereu. La nici zece minute dupa plecare, m-a sunat si mi-a spus: „De azi inainte viata mea nu va mai fi nimic din ce a fost. Vreau sa stii ca nu va fi niciun moment in care sa ai nevoie de mine si sa nu fiu in preajma!“
Si am fost impreuna multa vreme, pana in seara in care, in cercul nostru de prieteni, evident aburit si debordand de masculinitate, a povestit cu detalii mai multe decat mi-as fi dorit prima noastra noapte, inclusiv drumul la farmacie. Uneori, iubirea nu e de ajuns; avem nevoie disperata de amintirile ei.
„Pradator“ – un atribut excelent pentru o femeie!
„Iubirea dureaza; pasiunea mistuitoare nu tine mai mult de 2 – 3 saptamani“. Genul asta de declaratie, ca si faptul ca se plictiseste rapid de monogamie, sunt cel putin la fel de cunoscute pe suprafata Pamantului, ca si pozele nud pe care Carla Bruni Tedeschi le-a facut de-a lungul carierei ei de fotomodel.
Deloc stanjenita de faptul ca dragalasele fituici de scandal au sapat dupa imagini deocheate ale trecutului si au repovestit fiecare picanterie legata de relatiile ei cu Donald Trump, Mick Jagger, Eric Clapton, Vincent Perez, fostul prim-ministru francez Laurent Fabius, editorul Jean-Paul Endhoven sau fiul acestuia, Raphael (tatal fiului ei, Aurelien, nascut in 2001), Carla a stat cu fruntea sus langa regina Angliei si a fericit partea masculina a regalitatii cu celebrul „zambet de Terminator“. A cochetat in continuare cu presa, dar mai de la distanta, cum ii sade bine unei doamne care are alaturi, asa cum si-a dorit, „un barbat cu putere nucleara“. Iar tuturor celor mai preocupati decat ea de trecutul ei amoros, le-a inchis gura simplu: „Imi place sa fiu numita «pradator». E mult mai bine decat sa fiu considerata o cazatura. «Pradator» e un atribut excelent pentru o femeie!“. Decat sa ma ocup de lista – oricum, incompleta – a relatiilor Carlei, as face un comentariu: Nicolas Sarkozy e primul ei sot. Aceasta frumoasa, inteligenta, bogata, cultivata, sexy doamna in varsta de 40 de ani acum, a stiut foarte bine ce a vrut!
Ca nicaieri in lume, poate, istoria mandatelor prezidentiale franceze e grevata de ravasitoare si complexe povesti de iubire, dar si accidente amoroase, de la Felix Faure citire, mort de apoplexie in birou, in timpul unei partide fierbinti de sex cu o duduie semnificativ mai tanara. Pe Sarkozy il putem considera fericit!
Presedintele Chirac, cel pentru care fostul protejat Nicolas Sarkozy e „prea liberal si prea pro-american“, a scos la sfarsit de mandat o carte de „marturisiri“, dupa modelul lui Mitterrand. Scrisa impreuna cu jurnalistul Pierre Péan si intitulata „Necunoscutul de la Elysée“, cartea e o incursiune (selectiva, se intelege!) prin asperitatile indelungatei sale cariere politice si aventurile paralele casniciei de peste cinci decenii cu minunata sotie Bernadette. Fostul Presedinte nu da nume, se eschiveaza elegant si regreta ca „a neglijat familia“; el nu are nici macar o poveste ca a lui Mitterrand, iar povestea feciorului tesut la capat de lume din flori japoneze n-a fost confirmata nici macar de investigatiile serviciilor secrete.
Publicul francez, atat de discret si tolerant cu fostii sai Presedinti, carora le-a dat toata libertatea din lume in privinta vietii particulare, justifica astazi dezaprobarea aratata proaspatului insuratel prin lipsa lui de performanta. Cu François Mitterrand, lucrurile au stat cu totul altfel! Cel care a asteptat o jumatate de secol sa ii ia locul lui Charles de Gaulle in biroul din Palatul élysée, presedintele cu cel mai lung mandat din istoria Frantei, ii declara psihanalistului sau: „Am avut o gramada de aventuri. Am fost un tanar atragator, iar dorinta mea de a seduce a fost mereu potentata de faptul ca, in adancul sufletului, m-am simtit mereu nesigur.“
In mod cert, Anne Pingeot, curator la muzeul D’Orsay, cea care i-a daruit o fiica pe cand Mitterrand implinea 58 de ani, are un statut special in viata lui. „Nasterea fiicei mele m-a aruncat intr-o fantana de tinerete!“ ii declara el aceluiasi psihanalist.
Mazarine a primit numele celei mai vechi biblioteci din Franta, ca o dovada a pasiunii formidabile pe care ambii ei parinti o aveau pentru carti. Si-a ales ea insasi un destin de scriitor, iar cartea de memorii publicata in 2005, semnata pentru prima data cu numele „Mitterrand“ si purtand titlul „Niciun cuvant“ este, poate, una dintre cele mai rascolitoare relatari despre acele consecinte ale iubirii la care nu ne gandim. „Nu e cel mai rau lucru sa ai un secret, dar e ingrozitor sa fii un secret!“, marturiseste ea.
La stingerea din viata a lui Mitterrand, pe 8 ianuarie, in 1996, lumea privea incremenita cum, alaturi de sotia lui, Danielle, si, cei doi fii, in urma sicriului – prima data in public, ca familie – paseau, demne si indoliate, Mazarine si mama ei. Bizar, presa parea foarte putin dispusa sa comenteze imaginile. Chiar si americanii comentau cu multa decenta cele doua prezente feminine, iar informatiile se concentrau pe a aminti cum, in 1988, Mitterrand i-a invitat pentru consultari la Palatul Elysée pe toti laureatii Premiului Nobel, cum, in timpul razboiului pentru Insulele Faulkland, a fost singurul dispus sa sprijine Marea Britanie neconditionat, in pofida divergentelor lui cu Margaret Thatcher, cum s-a constituit intr-unul dintre ctitorii noii Europe unite, devenind avocatul unificarii Germaniei, in pofida animozitatilor istorice dintre cele doua mari puteri.
„Daca am preferat starea asta de confuzie si tacere este pentru ca nu m-am putut decide sa ii parasesc pe cei pe care i-am iubit. Nu ma despart de nimeni. Adaug.“, i-a marturisit fostul Presedinte psihanalistului sau, cu rugamintea de a-i publica marturisirile la un deceniu dupa deces.
Poate ca, pur si simplu, ne trebuie o distanta in timp suficienta ca tot ce ar fi putut fi mizerabil, sfasietor, las, dureros in iubirea pe care am trait-o sa nu mai fie altceva decat linia unduioasa a unei povesti.
