fbpx

Toamna Romantica la Ateneul Roman. Concertul maestrului Eugen Doga

de

L-am sarbatorit pe maestrul Eugen Doga la Ateneul Roman, l-am serbat prin muzica lui, daruindu-i aplauze si daruindu-ne noua, celor care il iubim de-o viata, sansa neasemuita de a strabate drumuri de note si de a reface calatorii artistice construite din forta si din geniul compozitorului roman nascut peste Prut.

Duminica seara, pe 25 noiembrie 2012, Ateneul Roman a fost inundat de splendoare, de flori, de lacrimi de emotie. 75 de ani de viata ai marelui compozitor inseamna vesnicii de frumusete pentru noi, cei care ii intalnim muzica. Iar aniversarea domniei sale este pentru toti romanii, de dincolo si de dincoace de Prut, ocazie dureroasa si inalta de a ne aduce aminte ca vorbim aceeasi limba, ca suntem acelasi sange, ca miracolul creatiei romanesti e acelasi indiferent de pasaportul pe care creatorii nostri il poarta prin lume.
L-am cunoscut si l-am iubit cu totii pe Eugen Doga intalnindu-l acum 40 de ani, odata cu muzica sa din filmele Satra sau Anna Pavlova ale lui Emil Loteanu. Pe discurile de vinil pe care le aveam cu totii in case si in suflet scria Evgheni Doga, asa cum l-am invatat mai intai, pana cand rasturnarea spre libertate a lumilor noastre ne-a ingaduit sa ne pronuntam cu totii prenumele in limba materna, nu in cea de imprumut. Apoi ne-am bucurat ca Eugen Doga asaza pe muzica lui nu doar istorii imortalizate in filme splendide, ci marea, dulcea, tandra poezie de dragoste a limbii romane, ca a scris muzica divina pentru Luceafarul lui Eminescu, ca a descoperit cantareti cu voci marete care s-o cante, ca reinterpreteaza sarbele si horele, ca rescrie in note sonete si romante romanesti, ca tangourile si valsurile sale, devenite reper ale intregii lumi, duc ritmul creatiei sale pretutindeni pe pamant.
Concertul de la Ateneu a inceput cu tabloul 7 din Luceafarul, cantat cu glas divin de Mariana Buliceanu si de Constantin Rudolf Cocris. “Cobori in jos, Luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza…” Au venit la rand romante asezate pe versurile iubitei Veronica Micle, reintoarceri tulburatoare le Eminescu, apropieri de lumile poeziei lui Grigore Vieru sau rabufniri de frumusete ale orchestrei simfonice Teleradio Moldova si ale ansamblului coral Doina al Filarmonicii din Chisinau. Si, din cand in cand, insusi maestrul Eugen Doga s-a asezat la pian, sa-si cante partiturile vrajite, pana cand concertul s-a incheiat in delir de lacrimi si emotii, cu celebrul, miraculosul sau vals din filmul Dulcea si tandra mea fiara.
Pe scena au mai urcat in afara de neasemuita Mariana Buliceanu si de Constantin Rudolf Cocris, talentatii, frumosii, bucurosii de a-si aduce omagiile artistice, Olga Busuioc, Virginia Sarcu, Paula Seling, Veronica Cnaub, ansamblul vocal Akord, acordeonistul Vitalie Advahov si naistul Vasile Iovu. Iar la sfarsit au napadit scena cosurile de flori, munti de culori si parfumuri, semn de recunostinta, de bucurie, de sansa a unei intalniri fara seaman pe lume cu un artist caruia nu-i vom putea niciodata multumi indeajuns.
(Alice Nastase Buciuta)

Daca ar fi sa uit vreodata ce-nseamna pasiunea, as merge la un concert al maestrului Doga

Craciunul meu a venit anul acesta mai devreme si mi-a adus un cadou neasteptat de frumos – concertul Maestrului Eugen Doga la Ateneul Roman. Mint, nu mi-a adus un concert, mi-a adus un intreg univers cu stari, amintiri si senzatii, mi-a adus muzica din tot ce-am fost eu pana acum si tot ce-ncerc sa fiu mai departe.
M-a bucurat, m-a reparat, mi-a dat aripi, m-a facut mandra, m-a facut sa inteleg, sa vreau, sa plang, sa iert, sa ma trezesc si sa vad toate lucrurile adevarate si reale din fata mea. Ale mele toate…
M-a facut mica, in fata scenei, in fata acestui artist complet, a carui contemporana am marea onoare sa fiu.
M-a facut mare, in fata mea, in fata celor cu care am mers alaturi pana acum si a celor pe care urmeaza sa-i cunosc pe drumul meu din fata.
Mi-e imposibil sa redau prin cuvinte ce inseamna muzica lui Doga pentru mine.
Daca ar fi sa uit vreodata ce-nseamna pasiunea, as merge la un concert al maestrului. M-as aseza in primul rand si m-as lasa vrajita de arcusul viorii, de vena de pe tampla violoncistului, de gatul transpirat al dirijorului, de privirea sa puternica si lumea dintre el si o orchestra. Intr-o fractiune de secunda si printr-o singura privire, te roaga, iti ordona, te aproba, iti multumeste. Nu, nu cu bagheta lucreaza dirijorii, cum nici noi nu suntem ceea ce ne spunem… M-as aseza langa pianul de pe scena si as inchide ochii, sa-mi amintesc. Cum cantam si eu melodiile din „Maria Mirabela”, visand sa cresc mai repede mare. Cum am citit prima poezie a lui Mihai Eminescu, cum am citit-o pe prima a Veronicai Micle. Cum am vazut prima data „Gingasa si tandra mea fiara”. Cum am plans pe paginile lui Cehov… Cum m-am facut mare…
Daca ar fi sa vreau sa ma-nteleaga cineva, asa cum sunt cand nu imi este frica, l-as lua la Ateneu, la un concert cu muzica lui Doga. Acolo poate sa ma vada dincolo de orice aparente. Acolo mastile se sparg fara zgomot, in armonia sunetelor vii ce se nasc simultan pe scena si inauntrul meu, la timpul potrivit pentru iubire. Doga e iubire… Un om care ar vrea sa ma vada cu adevarat o sa-mi simta spatele arcuit, obrajii inflacarati si unghiile infipte in brat. O sa-mi inteleaga lacrimile si-am trece asa, impreuna, peste orice trecuturi gresite.
Daca ar fi sa vreau sa uit pe cineva, plecat sau incurcat intr-ale lumii, tot pe Doga m-as duce sa-l ascult – sa ma faca puternica, sa ma faca intreaga, sa ma alinte si sa ma vindece. Sa ma conduca atent, subtil, sensibil, spre timpul potrivit pentru iubire. E atata iubire in lume, atata iubire in noi …
Daca ar fi ca „noi” sa existam, am fi ca o creatie de-a maestrului Eugen Doga. Am fi un superb vals scris cu usurinta intr-o seara cu fulgi mari de iarna, departe de casa, la pianul de la parterul unui hotel elegant si adus cu grija la Ateneu pentru a fi daruit tuturor celor aflati in cautarea lui „noi”.
Eugen Doga nu e doar un nume, un artist. Este leac, fericire, recunostinta, implinire, amintire, drag, iertare, dar in primul si cel mai important rand, iubire.
Ce-as putea sa-mi mai doresc, mai mult de atat?
(Zina Zen)

Prietenei mele Mihaela Rentea, cu adanca recunostinta si dragoste
“Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa ei si am ramas cu mana-ntinsa ca a regelui Lear.” – Lorelei – Ionel Teodoreanu

Am avut un vis. Se facea ca murisem si plecasem spre Rai. Nu-mi amintesc drumul pana acolo, dar stiu exact cum suna vioara intai la primul pas pe care l-am facut calcand alene colbul din poteca aceea ingusta si senina ca o carare serpuita printre amintiri. In rest, totul era un amalgam de sunete vesele de muzica de corn, o zbatere de cinele lovite nemilos de o forta egala cu a unui destin de neinfrant si o tânjire naprasnica dupa tristetile suspinate de clapele albe si negre ale unui pian dezacordat.
Drumul din vis a fost un abur, o naluca. Dar muzica!…
Muzica era atat de reala! M-a dus inspre copilaria mea cea muta, spre padurea de mesteceni din toate visele mele de adolescenta, m-a azvârlit in torentul neimplinirilor din viata mea de adult. Mi-a cantat toate iubirile neimplinite si pierdute, mi-a suspinat toate dorurile nestinse, m-a impins in infernul intrebarilor ramase etern fara raspuns. Muzica ce m-a condus pe tot drumul spre Rai m-a impins cu forta in adancul fiecarei portii de nefericire pe care-am mancat-o la toate ospetele unde m-a invitat soarta inscrisa cu o penita artagoasa pe cel mai departat dintre astri.
Nu cred ca am apucat sa patrund printre portile acelea de gospodarie taraneasca cumsecade. Portile Raiului. Nu, ceva sau poate cineva m-a impiedicat s-o fac. Si-am ramas in drum cu sufletul dezgolit, acoperit de rani adanci, incercand sa oblojesc carnea aceea aparent vie care mi se prelingea incet pe langa fostul trup. Sa vindec cu muzica. Sa spal in lacrimi curse fara vreo noima anume. Luam un do de sus si sangele se tragea inapoi in vene. Puneam peste el un violoncel si un trombon tragic si mi se inchidea inima deschisa ca un trandafir expandat. Partida de viori imi netezea iar pielea, iar brazdele adanci ale apelor curse din ochi se cicatrizau, ingropand in urma pana si clipele planse de fericire.
Atat am mai visat. Ca eram om intreg. Iar. Ca bucatile sfaramate de trup se reunisera cumva. Sub balsam de cantec.
Si m-am trezit. Cu mainile prinse ca intr-o menghina de alte maini. Bune si calde. Prietene.

“Deci, scriem toate trei. Un singur text. Despre Eugen Doga, despre muzica lui din seara asta.”
Era Alice. Si era si Zina Zen.
Nu murisem. Dar plecasem spre Rai. Fusesem pe drum. Cu muzica Lui. Cea care ma descrie pe mine toata, cu bunele si nebunele mele, cu relele si neasemuit de simplele mele zile. Cu zbaterile mele sentimentale, cu salbaticele mele razvratiri de tot felul.
Plecasem spre Rai, acolo unde ma gandeam sa ma intalnesc. Pana m-am descoperit, pe o tarana acoperita de pasi, tinand de-o mana muzica si de alta toti oamenii dragi mie.
Da, eu si toata viata mea, dulcea si tandra mea fiara, am fost impreuna la Ateneul Roman. In pasi de vals.
(Carmen Voinea-Raducanu)

 

Categorii:
Teatru

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.