Luminița Arvunescu – Zile, Stări şi Note de Spectator şi Reporter, la New York

de

ARGUMENT

Realizez „Seara de operă” din 1995. Sâmbătă de sâmbătă. Din 24 martie 1997, emisiunea este o producţie a postului Radio România Muzical cu difuzare concomitentă şi la Radio România Cultural, a primit premii şi şi-a câştigat un public larg, iar din 1999 – de când şi-a conturat propria stagiune de transmisiuni internaţionale, combinând muzica preluată prin satelit din cele mai importante teatre de operă cu schimbul de idei şi comentariile „în direct” din studioul Radio România – a devenit mica mea „revoluţie” în domeniul radiofoniei; o revoluţie pe care încerc s-o duc mai departe, an de an…

În general, nu e deloc uşor să impui mesajul subtil al faptelor culturale într-un spaţiu mediatic funcţionând, ca la noi, asemeni unui iarmaroc, unde cine strigă mai tare îşi vinde marfa, oricât de proastă ar fi ea. Dar am pornit cu curaj: alegând, de la început, cei mai buni furnizori de material muzical – Uniunea Europeană de Radio ( de fapt, Stagiunea de operă Euroradio ) şi Metropolitan Opera House din New York ( pe scurt MET), de departe, cel mai important teatru liric nord-american – şi ca atitudine editorială, obişnuinţa „Serii de operă” de a tura mereu acel motor al schimbării; singura atitudine ce-mi putea creea constant, oportunitatea următorului pas…

Aşa am ajuns la pasul constând în transmisiunea unui spectacol comentat chiar de la faţa locului şi la prima mea deplasare la New York. Şi dacă vreţi să aflaţi – de ce am ales atunci, fără să clipesc, MET-ul? – să ştiţi că am, nu unul, ci trei răspunsuri:

  • Mai întâi de toate l-am ales, pentru că în cei 15 ani „de meserie” observasem că era teatrul cu cele mai calitative stagiuni; un teatru ce polariza efectiv atenţia celor mai mari artişti de operă.
  • Apoi, pentru că succesul MET-ului părea o lecţie pentru oricine: artist, manager, comentator de operă sau simplu consumator de operă; o lecţie de învăţat, dacă vroiai să devii, mai bun.
  • Şi, nu în ultimul rând, pentru că MET-ul era singura instituţie muzicală care avea un post de radio al său, din studiourile căruia mi-aş fi putut realiza emisia, cu enormul avantaj al comentariului vizual şi al directei interacţionări cu cei pe care altfel, nu puteam decât să-i ascult.

În consecinţă, am descins la New York, în 2011, într-o ultimă săptămână a lunii martie. Un martie rece. Pornită de acasă împreună cu un coleg de la Departamentul Tehnic, amândoi, cu mult elan. Eu – cu obiectivul meu, el – cu sarcina de a asigura acestui obiectiv condiţiile tehnice; iar, în spatele nostru, Radio România, care gira în acest fel, prima ei transmisiune directă realizată dintr-un studio extern.

ZILE ŞI STĂRI ÎN MANHATTAN

         Când am aterizat, anul acesta, pe aeroportul John F. Kennedy, pe 26 martie, încă nu ploua: dar mirosea a ploaie. Era miez de zi şi chiar soare în clipa în care am urcat într-un taxi şi am indicat adresa Misiunii Permanente a României la Organizaţia Naţiunilor Unite, care ne asigura şi de această dată, cazarea: „Third Avenue, Number Five-Seven-Three”; pentru ca apoi, imediat să specific: „Third Avenue corner with 38-th Street”, un amănunt esenţial. Pe 26 martie, 2011, nu ştiusem cât de important era să dai numărul străzilor cu care se întretăiau marile bulevarde pentru identificarea adreselor din Manhattan şi taximetristul de atunci s-a cam supărat – ( adică, am presupus numai că s-a supărat, căci altfel, mai mult de două, trei cuvinte nu am reuşit să desluşesc din comentariul lui răstit ); acum însă, ştiam: şi dintr-odată, am simţit nevoia să-mi savurez această „siguranţă de mine”, inspirând adânc şi calm, un aer lipsit parcă de unitate…

Aproape o oră a durat, şi de data aceasta drumul de la aeroport. Pe parcursul lui, trafic infernal! Iar când am ajuns, deja se înnorase; şi oraşul părea, gata-pregătit să primească ploaia, ploaia tipică sfârşitului de martie, în Manhattan …

Cum e, la un prim contact, „aerul de Manhattan”? Umed şi puternic vânturat printre spaţiile întunecate şi înguste dintre zgârie-nori. Pentru cântăreţii de operă, un duşman!

Şi cum e să revii într-un New York pe care l-ai redus de fiecare dată la Manhattan; şi într-un Manhattan – cunoscut numai în perimetrul: Fifth Avenue, Columbus şi Amsterdam Avenue, East 38-th Street şi 66-th Street Upper West? Pentru mine, suficient. Probabil însă pentru altcineva, frustrant. Ceea ce vreau să subliniez însă prin această explicaţie, este că dacă ai pornit, ca mine, interesat – în primul rând – de acel New York concentrat de Lincoln Center şi de părerile artiştilor de la Metropolitan Opera House, să ştiţi că perspectiva se schimbă: bifatul obiectivelor turistice devenind un balast pentru timpul pe care poţi să-l petreci în sala de spectacol în compania celor mai buni artişti de operă ai momentului, în timp ce survolarea oraşului cu elicopterul – altădată o extravaganţă dorită, se va vedea rapid egalată de jubilaţia momentului în care realizezi că ai de-acum, toate „cheile MET-ului”. Da, nimic nu mai poate da unui muzician sau meloman, aceeaşi satisfacţie ca experienţa MET-ului …

Sigur că mi-am permis în singura zi „liberă” din fiecare deplasare – cea de după transmisiunea directă! – să vizitez, şi câteva muzee: „Metropolitan”, „Guggenheim, „MoMa” şi „9/ 11 Memorial”, câte unul pe an; şi, de asemeni, să savurez pe Broadway, spectacole ca : „Mary Poppins”, „Mamma mia” şi, „Kinky Boots” – acesta din urmă, câştigătorul Premiului Tony pe 2013, un musical compus de Cyndi Lauper, excepţional interpretat! Dar, spun sincer, nu în acestea a constat totuși recompensa mea; ci în muzica, spectacolele, experienţa profesională trăită între zidurile MET-ului; şi rememorez rapid: „Armida” rossiniană – cu Renee Fleming, „Romeo şi Julieta” – cu Piotr Beczala, „Manon” – cu Anna Netrebko sau „Contele Ory” – cu Juan Diego Florez, Joyce di Donato şi Diana Damrau, „Macbeth” sau noua montare a operei „Rigoletto”- dintr-un număr de 10 spectacole, vizionate până anul acesta. Iar în acest an, credeţi că am fost mai puţin mulţumită de recompensa primită din partea celor 3 spectacole vizionate la MET, a Serii de lied de la Juilliard School sau de oferta spectacolului cu opera „Somnambula” de Bellini ales pentru transmisiunea mea directă ? În nici un caz: căci din cele 3 vizionate, unul a fost spectacolul de „Boema” care a marcat debutul new-yorkez al sopranei noastre Anita Hartig, iar Seara de lied de la Juilliard School a încununat efortul şi realizările de „coach” ale unui alt român drag, Vlad Iftinca.

DRUMURI ŞI ÎNTÂLNIRI

Ca în fiecare an, primul drum a fost, şi de data aceasta, cel de la Misiunea Permanentă a României la ONU spre MET – făcut, în pas alert şi apoi cu metroul, în circa … 35 de minute. Un drum trecând pe lângă Grand Central, traversând Fifth Avenue şi continuat cu metroul din Times Square: pentru identificarea căruia, nu pot să nu-mi reamintesc, că în 2011 am consumat 3 ore întregi bâjbâind prin Manhattan. Colegul de atunci de la Departamentul Tehnic, căra – ca şi acum, un alt coleg al meu, un rucsac plin ochi cu „necesarul” tehnic al deplasării, din cauza căruia fusesem de altfel şicanaţi din vamă în vamă, pe tot parcursul voiajului nostru. Cât de obositor şi lung ni s-a părut atunci amândurora drumul spre MET, nu mai are rost să povestesc! Ci am să spun doar, că anul acesta, înaintând pe teren deja bine-cunoscut, acelaşi drum– ca şi toată deplasarea – nu numai că s-a desfăşurat fără şovăiri; ci, a avut în plus, o asemenea persuasiune, încât am avut chef să facem la tot pasul, fotografii: 20 de exemplu, la numai la Grand Central; alte 20 la New York Public Library – aducându-ne astfel, mai relaxaţi ca niciodată, la porţile edificiului din Lincoln Center, unde, înainte să ne anunţăm sosirea, aveam să facem încă 10, 15 fotografii, în faţă la Avery Fisher Hall – clădire găzduind din 1962 Filarmonica new-yorkeză, apoi în foyerul Teatrului „David Koch” – din 1964 aparţinând Ansamblului de Balet al oraşului New York, la fântâna din Plaza şi, mai ales, cu celebra faţadă a MET –ului. Puţin mai încolo, în partea dreaptă – cum stai cu faţa la MET – se arăta conştient de importanţa sa, Conservatorul de Muzică, Dans şi Teatru, cunoscut sub denumirea de Juilliard School.- relocat şi el în Lincoln Center din 1969 , pe care nu-l vizitasem încă, dar pe care aveam să-l cercetăm ceva mai târziu pentru că, într-un început, trebuia să ne facem probele tehnice şi să ne îmbrăţişăm într-un început, prietenii de la Radio Metropolitan Opera International.

Postul de radio – pe scurt numit, Radio Met – se află la etajul VI al Teatrului „Metropolitan” şi este singurul post de radio din lume, înfiinţat şi finanţat de un teatru de operă, cu scopul exclusiv de a-şi autopromova şi difuza prin el , producţiile. De reţinut, un post înfiinţat, încă din anul 1934! Când am venit prima oară la MET şi i-am descoperit sediul – aşa, ca un …„balcon” imens cu vedere directă la intrarea principală mi s-a părut nu numai un sediu atipic , ci şi un pic… neadecvat pentru un radio. Priveam în sus tavanul, în jos, vedeam în detaliu mesele restaurantului de la etajul I şi nu-mi venea să cred că balconul era de fapt parte dintr-un sediu de radio. Din respectivul balcon, bineînţeles că se intra în studiouri bine izolate; dar, oricum, existenţa holului deschis, în 2011 mi s-a părut foarte curioasă şi m-a uimit profund. Azi, sunt sigură că această concepţie a venit masiv în sprijinul interesului ca RadioMet să interacţioneze- cât mai plenar – cu instituţia pe care o reprezenta, cu sala de spectacol, cu toată atmosfera din jurul şi interiorul MET-ului. Înţeleg mai bine totul, şi pentru că am stat eu însămi în acel„balcon” privind sosirea publicului, şi am experimentat pe pielea mea acea imensă încărcătură de entuziasm – adusă de melomani în sala de spectacol. Sigur că intri apoi în studio şi comentezi, cu alt elan, ceea ce vezi şi auzi, odată cu ei. Aşa se explică poate, şi tonul proaspăt, de un entuziasm unic, cu care revine de fiecare dată la microfon, „vocea METului”, Margaret Juntwait .

Radio Met, nu e un post de anvergura unui BBC, Radio France – şi nici măcar de anvergura societăţii Radio România, e adevărat. În schimb, ştiţi câte staţii de radio – de pe 5 continente – îi preiau emisia? 612 ! Ori, dacă nici acest succes nu este o lecţie de învăţat, atunci, care lecţie e?!

ÎNTÂLNIRE CU ANITA HARTIG – îngrijorări şi revelaţii –

 La ora la care programasem întâlnirea mea new-york-eză cu Anita Hartig – 13.00 punct, pe 27 martie! – încă nu văzusem spectacolul cu opera „Boema” în care tânăra noastră soprană îşi făcuse deja debutul la Metropolitan Opera House şi nici nu angajasem vreodată un dialog cu ea. Îmi aminteam însă cu precizie „ce” şi „cum” cântase la Concursul de Canto „Magda Ianculescu” – din juriul căruia, întâmplător, făcusem parte – în urmă cu exact 5 ani; faptul că obţinuse atunci Premiul I cu detaşare; precum şi că, tot cu acea ocazie, îmi păruse o persoană destul de băţoasă: politicoasă, dar necomunicativă. Pe cât de cuceritoare pe scenă, tot pe atât de… „provincială” în afara ei. Şi sper acum să nu se supere pe mine, când îmi va citi cuvintele.

Aşa că, recunosc: o aşteptam pe Anita Hartig la etajul VI al Teatrului „Metropolitan” din New York, cu un amestec ciudat de nerăbdare şi îngrijorare, cu sufletul îndoit şi ochii pe ceas. O aşteptam pentru un interviu care speram să iasă bine şi, nu ştiu de ce, eram convinsă că va întârzia… De aceea, când a apărut pe culoarul Radio Met – punctuală la secundă şi zâmbind toată dinspre albastrul unor ochi surprinzători de luminoşi şi calzi, m-am simţit pe loc cucerită. Ca niciodată mai încântată de vederea unei tinere, combinând carisma tipului american de… „the girl next door” , cu punctualitatea şi rigurozitatea – specifice poporului german! Iar când Anita a început să răspundă graţios, într-o engleză impecabilă, celor de la Radio Met – ieşiţi, pe rând, din cabinele lor s-o salute – surpriza mea a fost maximă. Şi am rămas aproape fără grai. Ca niciodată mai copleşită de valul de simpatie ridicat brusc, în jurul meu, la cotă maximă! Căci, ca la un semn, de la convenţionalele „ One more coffee?” şi „Please, take a donut!” – aproape toţi angajaţii Radio Met (numărul lor total este 16!) ajunseseră să se întreacă în păreri, despre persoana celei pe care o aveam alături. Şi, evident, despre debutul ei metropolitan. Aşa că aveam să aud păreri la superlativ emise de editori şi ingineri de transmisie, de Ellen Keel – coordonatoarea Stagiunilor Radio Met şi Mia Bongiovanni – manager Media, toţi, profesionişti adevăraţi. Vă imaginaţi – prin urmare – că începusem să-mi sorb cafeaua, din ce în ce mai fericită: fericită să constat că debutul sopranei noastre la MET nu trecuse neobservat, ci dimpotrivă, generase frumoase ecouri; şi, de asemeni, fericită să ştiu că peste două zile, aveam s-o văd şi eu, pe aceeaşi scenă şi în acelaşi rol, Mimi din „Boema”…

Patruzeci de minute a durat convorbirea mea cu Anita Hartig în Studioul Radio MET. Şi pentru ea, Ellen Keel ne-a pus la dispoziţie chiar „Radio booth” –ul lui Margaret Juntwait: adică celebrul Studio la microfonul căruia s-au perindat, de șapte decenii încoace, toţi „greii” operei. A fost un dialog înregistrat VIDEO, din care aveam să transcriu pentru cotidianul „Adevărul” ample fragmente, pe care l-am difuzat integral la „Seara de operă” pe 5 aprilie, şi care poate fi vizionat acum, pe pagina de internet a postului Radio România Muzical; un dialog pe care, normal că l-am început cu întrebarea: „Anita, ai visat vreodată toată atenţia de azi?” – dar, pentru care, mărturisesc, că nu contasem aproape deloc pe răspunsuri de sinceritatea celui pe care aveam să-l primesc din start. Adică: „Nu, sigur că nu am visat să fiu azi, aici! Am avut multe îndoieli la viaţa mea. Mi se părea că vocea nu-mi răspundea cum trebuia, am vrut chiar să renunţ… Poate că undeva, în mintea şi în sufletul meu a existat o mică dorinţă să ajung să cânt aici şi pe toate scenele pe care au cântat acei artişti care m-au inspirat şi impresionat de-a lungul vieţii; dar, în nici un caz nu m-am aşteptat să se întâmple totul atât de repede” – şi până la finalul dialogului nostru, răspunsurile aveau să curgă, la fel de simplu, modest şi sincer.

Am întrebat-o de toate. E un om muncitor? „Da. Pentru că doar munca te cizelează, te ciopleşte, te umileşte şi îţi dă forme, te îmbogăţeşte şi te creşte”- mi-a răspuns. E un om credincios ? „Fireşte. Aşa am fost educată. Fratele meu este chiar preot”…Cât de mult îţi iubea vocea? „Atât de mult, încât am mare grijă de ea – mi-a răspuns. Pentru că ştiu cât este de sensibilă: la fiecare schimbare de vreme, dietă sau program, la emoţii sau la supărare”….Am vorbit cu Anita Hartig despre: familie şi prieteni, începuturile ei în muzică şi apoi întâlnirile importante; despre profesori şi oameni providenţiali; despre spectacolele ei, despre singurătate… dar şi despre ceea ce şi-ar dori să devină în următorii ani – mărturisindu-i că, după felul în care văzusem că era percepută la MET, eu îi prevedeam o carieră, lungă şi frumoasă, acolo. Cum se priveşte pe sine, Anita Hartig? „Sunt ca o Ioana D’Arc. Singură şi conştientă că, de când am plecat de la Bistriţa, din sânul familiei mele, m-am dezvoltat foarte mult în interiorul meu” – şi, mărturisesc, tare mi-a plăcut ideea aceasta! „Iar în următorii 5 ani, vreau doar să devin un om şi un artist mai bun.Vreau doar să cresc” – mi-a declarat Anita. Şi am crezut-o : pentru că, la numai 30 de ani, cântase deja la „Scala” din Milano şi „Covent Garden” din Londra, era angajată a Operei de Stat din Viena şi tocmai îşi făcuse debutul la MET, nu mai avea deci prea multe teatre de bifat, ci doar, să-şi acorde timp pentru îmbogăţirea repertoriului. Adică, să crească. Aşa cum spusese. Dar, îi plăceau provocările? Mi-a răspuns zâmbind: „Când ştiu că nu-mi fac rău, desigur”. Şi mi-a dat repede ca exemplu, rolul Violettei din celebra operă a lui Giuseppe Verdi, „La Traviata”, pe care acceptase să-l cânte, stagiunea viitoare. O adevărată provocare, pe care a acceptat-o. Şi aflu astfel, că va debuta cu rolul Violetta, într-o nouă producţie de „La Traviata” a Operei din Zurich, în aprilie 2015…

Nu pot să spun cu ce sentiment de vină pentru impresia eronată cu care o întâmpinasem la început, aveam să închei întâlnirea – de aproape 3 ore – cu Anita Hartig. Jos, lângă fântâna artiziană din faţa MET-ului, unde am îmbrăţişat-o îndelung şi i-am urat succes în continuare, din tot sufletul. Apoi, ne-am despărţit. Eu am luat-o împreună cu colegul meu, Bogdan Dumitrescu, spre „Cafe Fiorello”, unde aveam să rămânem până la ora următoarei întâlniri; iar ea, spre Alice Tully Hall, să se plimbe puţin sub privirile înverzite ale Manhattanului: doar câţiva paşi însă – pentru că vântul era încă foarte rece – şi peste două zile, avea din nou, spectacol…

SEARĂ DE LIED, LA „JUILLIARD” – colaborări şi emoţii –

Grăbit, preocupat, încercând să facă într-o oră – ceea ce alţii fac într-o zi; şi într-o săptămână, de toate: corepetiţii cu soliştii MET-ului, coaching – adică pregătire vocală – cu tinerii din Programul Lindeman Young Artists Development iniţiat de James Levine, seri de muzică de cameră şi recitaluri proprii, fără să rateze vreodată o nouă producţie la MET sau vreun debut…- aşa l-am cunoscut pe pianistul Vlad Iftinca în 2011, şi tot astfel aveam să-l reîntâlnesc în acest an, când, numai întâmplarea şi prietenia cu el mi-au oferit ocazia ca, în sfârşit, în cea de-a IV-a mea deplasare la New York, să intru în Juilliard School: cel mai renumit Conservator de Muzică, Dans şi Teatru american. La „Juilliard”, unde el însuşi fusese student eminent şi apoi masterand, Vlad Iftinca avea în seara de 27 martie, o Liederabend Schumann, pe care o prezenta în mai noua lui postură de profesor invitat. Aşa că era cu mult mai emoţionat decât dacă ar fi urcat chiar el pe scenă. „Gândul că toţi foştii mei profesori vor fi aici şi mă vor judeca după cum vor cânta studenţii mei mă agită” – mi-a mărturisit. Şi pentru că, tot nu putea sta locului, până să înceapă recitalul, mi-a arătat şcoala: acel conglomerat de spaţii destinate din 1969 pregătirii tinerilor muzicieni, balerini şi actori -aflat la stânga MET-ului şi în spatele Sălii Avery Fisher Hall, pe care, până în acel moment, eu nu-l văzusem decât din exterior.

Minunate condiţii de studiu individual şi afirmare artistică, aveam să descopăr cu această ocazie! Zeci de clase, săli de repetiţii, de concert şi spectacol, eleganta Alice Tully Hall, o importantă Colecţie de manuscrise muzicale – donată în 2006 de bilionarul Bruce Kovner – conţinând partituri semnate şi adnotate de la J. S. Bach până la Peter Warlock – şi, mai ales, o unică, extraordinară colaborare în materie de muzică, între „Juilliard” şi MET – sau, mai corect spus, între „Juilliard” şi Programul Lindeman Young Artists Development în cadrul căruia activa şi Vlad Iftinca. Am rămas încântată: şi de imperiu în sine – o instituţie de învăţământ artistic beneficiind de toată dotarea materială – dar şi de moştenitorii acestui imperiu – reprezentaţi de studenţii lui Vlad, care aveau să susţină o admirabilă Seară de lied. Impresionată de calendarul şcolii – cuprinzând activităţi artistice dintre cele mai intersante – dar şi de dedicaţia cu care profesorii şi îndrumătorii păreau să ofere tot ce ştiau mai tinerilor lor discipoli.

La un moment dat, ne-am întâlnit pe unul dintre culoarele Conservatorului cu Brian Zeger – Directorul executiv al Programului „Lindeman”, cu care făcusem în urmă cu trei ani, un amplu interviu – şi aşa am realizat cât de serioasă era colaborarea dintre „Juilliard” şi MET: o colaborare ce începuse în 2011 ca o simplă asociere pentru un spectacol de operă pe an, dar care, la ora actuală, i-a adus pe formatorii programului „Lindeman” zilnic, alături de studenţi, pentru a-i depista pe cei mai buni, şi ulterior, a-i ajuta. Ceea ce mie mi s-a părut absolut extraordinar! Căci, „atunci când un tânăr se dovedeşte a fi excepţional, acestuia i se oferă posibilitatea de a-şi continua pregătirea în condiţiile Programului Lindemann: cu un ajutor financiar consistent şi un program intensiv de lucru – în care, nu de puţine ori, bursierii noştri au beneficiat de cursuri cu mari maeştri ca: Marilyn Horne, Warren Jones, Thomas Hampson sau Renata Scotto; şi, oricând, cu perspectiva de a debuta direct pe cea mai importantă scenă de operă a lumii, adică la MET” – avea să-mi clarifice lucrurile, Vlad. „Au fost cazuri ?” – întreb. „Sigur!” – îmi răspunde prompt. Şi-mi dă exemplul mezzosopranei Isabel Leonard, azi, una dintre cele mai apreciate reprezentante ale „noului val”, cu care, el însuşi are o colaborare foarte frumoasă şi urma să concerteze în luna mai. „Deci, Lindeman Young Artists Development aparţine şi activează în numele MET –ului, care va să zică” – punctez eu. „Da. Programul a fost o iniaţiativă a dirijorului James Levine – precum ştii, Directorul muzical al MET-ului, şi funcţionează practic din 1980, ca orice aici, din finanţările private ale teatrului… În plus, vreau să-ţi mărturisesc, că şi eu am avut câteva beneficii de pe urma acestui parteneriat” – a adăugat Vlad. „În 2011, de exemplu, am pregătit două spectacole rossiniene cu studenţii, nu de la pian – ca de obicei – ci, trecând la pupitrul dirijoral. Iar experienţa aceea m-a încurajat să-mi doresc să mai repet trecerea de la claviatura pianului la baghetă. Astfel că, anul acesta, la vară, voi participa pentru a II-a oară la Festivalul „Avalon” din Canada, şi în calitate de dirijor…”- şi această informaţie avea să fie ultima informaţie a serii. Pentru că apoi, Vlad m-a condus rapid în sala unde s-a ţinut recitalul, m-a aşezat grijuliu în rând cu profesorii lui, şi m-a lăsat să savurez Seara de lied „Schumann” pentru care el cheltuise – cu siguranţă – un ocean de energie şi emoţii…

ACEEAŞI MUZICĂ, NOI ORIZONTURI – despre Operă, la „Lehman College” din Bronx –

Ca să ajung la „Lehman College”, a trebuit să mă las desprinsă dintre zgârie-norii din Manhattan şi să accept peisajul – după părerea mea „ordinar” – din Cartierul Bronx, ceea ce, într-o altă conjunctură, nu aş fi făcut, nici în ruptul capului. Dar, în dimineaţa aceea, ploua. Şi, propunerea venise din partea unei prietene: Maria Cristina Necula, Director of Alumni Affairs – adică Director de Imagine şi Responsabila Departamentului de Relaţii Publice cu absolvenţii –la acest important Colegiu al Universităţii oraşului New York; aşa că am urcat repede în maşina Cristinei şi am plecat spre singura parte continentală a New York-ului , cu sentimentul clar că, cel puţin am să aflu ceva nou – decât să fi repetat arhicunoscutul drum spre MET, pe care, oricum trebuia să-l fac, seara, având bilete la spectacol.

Că Bronxul parcurs până la „Lehman College”, nu mi-a arătat în cele din urmă nimic din „ordinarul” aşteptat, mi-a produs desigur, imediat, o stare foarte plăcută. Şi m-a surprins! Iar faptul că, până am ajuns, s-a oprit şi ploaia, a picat și mai bine. Verdele împrospătat al Parcului din apropiere – Parcul „Jerome” – favorizând în aceste condiţii, percepţia contemplativă a întregului campus; un campus ce părea că reuşise să armonizeze de mult, atât culorile, cât şi dimensiunile spaţiului. Sigur, privitorii se puteau împărţi între: admiratorii stilului gotic – în care fusese ridicată în 1930, vechea clădire a Colegiului – şi susţinătorii modernităţii Centrului Multimedia. Dar, respectivul fapt, chiar nu conta. Mai important fiind mesajul, conform căruia, „Lehman College” ar avea, una dintre cele mai comprehensive şi echilibrate oferte de învăţământ artistic din New York.

„Îţi place aici? De fapt, ce faci?” – am întrebat-o, intrând în luminosul ei birou, pe Maria Cristina Necula, pe care o cunoscusem în 2011, ca jurnalistă – colaboratoare a Revistei Classical Singer – şi în momentul în care tocmai publicase o colecţie de interviuri la New York, cu mari cântăreţi de operă – de la Plácido Domingo la Renee Fleming şi Anna Netrebko. „Îmi împărtăşesc dragostea mea pentru operă, cu studenţii şi absolvenţii acestei instituţii” – mi-a răspuns Cristina, râzând cu poftă. Este, de fapt, o persoană foarte tonică. Şi a continuat :„Ştii foarte bine că am studiat Canto la Conservatorul din Viena şi, în particular, cu marea soprană Virginia Zeani, că iubesc dintotdeauna spectacolul de operă şi, că orice aş face, acum sau în viitor, opera va rămâne aproape de sufletul meu. Aşa că, iată-mă aici, după ce am absolvit Facultatea de Limbă şi Literatura Americană şi după un Masterat în Comunicare la Universitatea din New York, organizând concerte şi recitaluri de operă, mese rotunde şi întâlniri cu artiştii – unii, foşti studenţi ai noştri, alţii, nu – creând parteneriate cu diferite Fundaţii şi, încercând astfel, să stimulez interesul celor de la „Lehman” pentru arta lirică. De fapt, de trei ani de când sunt aici, am avut în cap să aduc opera în Bronx şi cred că am reuşit. Ceea ce mă face foarte fericită.” Iar eu, ca să înţeleg mai bine, insist: „Concret, organizezi recitaluri şi întâlniri, cu cine?” „Am o colaborare foarte eficientă cu Fundaţia Richard Tucker – a cărei Preşedinte este Barry Tucker, fiul marelui tenor – cu ajutorul căreia am organizat o serie de recitaluri voce-pian cu cântăreţi-invitaţi – ultima artistă care a cântat la noi, a fost de exemplu Caitlin Lynch, care tocmai îşi făcuse debutul la MET!; cu compozitorul şi libretistul Mark Adamo – pe care l-am invitat să modereze discuţiile din cadrul acestor recitaluri; sau cu celebrul compozitor John Corigliano –autorul operei The Gosts of Versailles, operă care se cântă şi acum la MET – unul dintre cei mai mari compozitori ai Statelor Unite – fost profesor la Colegiul nostru” – avea să-mi explice Cristina despre activitatea ei, arătându-mi zeci de fotografii şi afişe, scrisori de mulţumire din partea Colegiului sau a colaboratorilor, precum şi Premiul, recent obţinut din partea unui foarte important Forum filantropic, The CUNY Award for Excellence and Inovation in the Alumni Outreach – Se vedea cu ochiul liber: era încântată, pasionată de ceea ce făcea la „Lehman”. Mi-a vorbit minute în şir şi, la finalul întâlnirii noastre, a adăugat cu rost de concluzie: „Îmi pare rău că stai atât de puţin şi nu poţi participa la o astfel de acţiune. Ai fi înţeles mai bine importanţa şi anvergura acestei activităţi, dacă ai fi văzut cu ochii tăi. Universităţile europene nu au asemenea departamente. Dar cele americane, da. Iar mie, acest gen de activitate mi s-a potrivit perfect. Şi, în acelaşi timp, eram perfect pregătită pentru ea.”

Sinceră să fiu, şi eu aş fi vrut să fi putut asista măcar la una dintre întâlnirile organizate de Maria Cristina Necula, aş zice, contribuind substanţial la promovarea operei, a artei lirice. Dar poate voi ajunge anul viitor pentru că e un aspect foarte interesant pentru democratizarea muzicii clasice. Până atunci, Maria Cristina Necula va creşte prestigiul acestui gen de actvitate: sunt absolut convinsă şi, cine ştie, la anul, voi identifica şi eu, sper, neaşteptate surse de inspiraţie la Lehman College, pentru activitatea mea…

Luminița Arvunescu

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *