Azi, conform promisiunii, rămân la litera I, cu:
IUBIREA ÎN VREMEA CARANTINEI
Mărturisesc sincer că sunt adesea trist, dar arareori asta mă face extrem de nefericit. Oricum, fac parte din categoria celor care știu că lipsa nefericirii nu echivalează cu fericirea și că mai atroce decât suferința din dragoste nu este decât absența sau aberațiile ei, așa că uneori puțină izolare și meditație pot fi benefice în vremurile astea bezmetice!
E trist, dar poate fi și amuzant atunci când aflăm că viața e doar ceea ce ni se întâmplă în timp ce ne facem planuri. Sunt momente când înțelegi că ieri e deja trecut, azi este un dar, iar mâine este bonus.
E trist că învățăm destul de greu că iubirea nu-i o dependență și că uneori dovada de iubire supremă pe care o poți oferi ființei fără de care crezi că nu poți trăi, e tocmai s-o lași “să plece” și nu să “demisionezi temporar” din viața cuiva doar pentru a-l aștepta să obosească! Absența iubirii, deși e tot mai prezentă în viața noastră, are totuși la orizont o speranță de însănătoșire, pe când aberațiile iubirii nu au leac. Înțelepții spun că singurul tratament viabil ar consta în deturnarea lor. Uite că au venit vremurile în care descoperim că a iubi înseamnă a sta departe de cei iubiți și că o îmbrățișare poate fi fatală!
E trist că ceea ce numim viață nu este adesea decât bălăcărirea și adâncirea în nimicurile cotidiene. În mod bizar, asta face ca, din exterior, propria existență să ni se pară perfect organizată, deși este doar ordinar de dependentă. Unii au o slabă toleranță la incertitudine, uitând că și nesiguranța are farmecul ei: poți planifica mereu câte ceva pe care nu trebuie neapărat sa-l duci până la capăt!
E trist că fericirea devine înspăimântătoare, ba chiar insuportabilă la gândul că durata ei este de obicei nesemnificativă în comparație chiar și cu amintirea ei. Când și amintirea dispare, înseamnă fie ca ai murit, fie ca poți s-o faci liniștit. Am observat că cei mai mulți mor între 30 și 40 de ani, dar sunt îngropați abia după 70 de ani! În acest timp continuă să existe, își clădesc case și cariere, se căsătoresc, fac copii, dar uită să mai trăiască!
E trist că tocmai cei care ar trebui să ne inițieze încă din copilărie în arta de a trai, sunt atât de “ocupați” cu vicisitudinile vieții lor, încât preferă să ne servească clișee, de fapt despre ordinea în care să ne distrugem viata: “angajează-te, fă-ți o carieră, fă-ți o casă, câștigă bani, căsătorește-te (dar ai grijă, să fie gospodină, mamă/ să fie băiat bun, maică…doctor, etc)… Toate astea sunt doar multiple feluri de a muri. Cât de puțini sunt cei care iți spun: visează, nu te teme, iubește, fii sincer cu tine, revoltă-te, fii liber! E trist că afli uneori mult prea târziu că libertatea e și ea o alegere! Paradoxal (sau poate nu!) acum e un moment potrivit, când părinții au răgazul necesar să le predea copiilor lecția despre iubire și libertate și mai ales să le “deseneze” cum îmbinarea lor îți poate face viața senină și suportabilă chiar și în cele mai grele momente!
E trist când locuiești toată viața cu chirie în inima cuiva, în timp ce garsoniera din sufletul tău fie stă nelocuită, fie e înțesată de amintirile clipelor de dragoste “iresponsabilă” (parcă așa te-au învățat că se numește!), care devin doar niște sentimente „mai muncite“ și nu fac decât s-o transforme periodic în ochiuri murdare de geam aburit!
E trist și sordid că distanța dintre a te îndrăgosti și a iubi a ajuns să coincidă cu amploarea vanității eului fiecăruia și că, la sfârșitul drumului comun, în loc de „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…“ e adesea înlocuit cu „au trăit doar căsătoriți și nefericiți !“. De multe ori, înlocuirea canapelei cu patul dublu matrimonial nu îmbunătățește în mod simțitor confortul. Ba chiar, uneori râvna ostentativă cu care se îngrijește și se vizitează un mormânt, sfârșește prin a deveni o pasiune mult mai mare decât cea avută pentru defunct ! În spatele mișcării aparent haotice a fulgilor de nea există un tipar, ca și în spatele oricărei relații. Acest tipar ar trebui să poarte numele de iubire, dar depinde de fiecare dintre noi cât, cum și ce anume îi oferim tiparului din infinitul iubirii. Doar ceea ce nu e cuantificat se primește înapoi! Vestea bună e că, în esență, asta nici nu mai contează. Important în viață e doar cât de multă iubire ai oferit și nu cât de multă ai primit, deși, dacă se întâmplă și asta, e binevenită!
E trist că sunt vremuri când înțelegi cât de fragil poate fi totul și că orice om care ți-e drag trebuie iubit și ținut aproape ca un fulg în palma ta! Da, căci au venit vremurile când nu o mai poți deschide, de frică să nu îl pierzi!
