După o splendidă și profundă conversație pe care am avut-o cu Adrian Naidin la început de toamnă a anului trecut, întâlnire pe care am preschimbat-o într-un interviu apărut în ediția de octombrie 2017 a revistei noastre, am promis că-l vom ruga pe marele, talentatul, minunatul muzician să revină, iar și iar, în fiecare ediție, ca să-l mai întrebăm, ca să ne mai răspundă, și să ne bucurăm nu doar de miracolul muzicii lui, ci și de felul în care i se așază universul în gânduri și cuvinte. Pentru o altă conversație am ales să vorbim, cum altfel?, despre dragoste…
Nina Cassian zicea “am trăit două iubiri mari și două iubiri mici, îmi e de ajuns pentru o viață”. Tu crezi că există “iubiri mari” și “iubiri mici”?
Adrian Naidin: Nu știu dacă există iubiri mari sau mici, dar cu siguranță există iubiri cumplite și iubiri eterne. Există acele iubiri în care sacrifici tot, cu atât mai mult cu cât nu mai există nicio speranță, ești din ce în ce mai dispus să dai tot când nu-ți mai rămâne niciun pic de speranță. Iubiri care îți aduc neliniște și totuși crezi, deși o știi, a fost spus, cu cât o să cauți mai mult încrederea în celălalt, cu atât mai mult o s-o pierzi… Când se întâmplă nedreptăți, care nu țin deloc de iubire, ci doar de indiferența și neglijența celuilalt, încerci sentimentul sfârșitului de lume. Iar dacă trăiești zilnic sentimentul sfârșitului de lume, apar dezastrele sufletești. Am fost și eu pe acolo. Aceste răni rămân cu tine tot restul vieții, oricare ar fi drumurile noi care se deschid în față. Dacă este posibil, ar fi mai bine să lăsăm întregul copac să trăiască. Așa cum s-a născut el. O jumătate de copac rămâne o jumătate de copac și atât. Dacă îi tai unei păsări o aripă, rămâne o pasăre cu o aripă și atât. Este o fostă pasăre. Poate că într-o bună zi o să-i crească o nouă aripă, dar acesta este, de fapt, un proces dureros și de durată. Asta încerc uneori, să-i ajut pe cei care testează zborul să aibă puterea să-și crească o nouă aripă atunci când își pierd una. Încerc, acolo unde găsesc o aripă tăiată, să mai pun una în loc. Sigur că vor simți la zbor durerea fostei aripi, dar măcar vor putea să mai zboare. Sunt acestea mari iubiri? Nu știu. Cu siguranță, însă, sunt iubiri cumplite. Există alte iubiri atât de intense, încât rezistă și după ce murim. Așa simt. Vorbind despre inteligența emoțională, ți-ar putea trece prin cap că poți controla acest proces, dar nu alegi tu, e o tâmpenie, sufletul pur și simplu se deschide câteodată și creează o avalanșă extraordinară, ca la începutul lumii. Restul sunt doar întrebări, ne agităm degeaba. Nu poți încerca să cuprinzi necuprinsul. Unii spun că noi nu trebuie să înțelegem, ci trebuie să fim. Și da, uneori printr-un sentiment, trăit în profunzime, poate că înțelegi mai mult decât dintr-o mie de raționamente. Cunoașterea este un eveniment complex, cu nenumărate consecințe în viața noastră. Iar cunoașterea, au spus-o mulți, nu ține doar de rațiune. Matematica ajută foarte mult. 1+1 egal 2. Deși, uneori, 1+1 egal 1+1, așa cum spunea Nichita Stănescu. Emoția este cea care duce cunoașterea mai departe.
Putem spune vreodată “e de ajuns pentru o viață” când vorbim despre iubire? E vreodată de ajuns?
Adrian Naidin: Iubirea nu ne umple viața. Ci dă viață. În ziua de apoi, spunea cineva, nu o să mă întrebe cât de mult am suferit, ci cât am iubit. Cred și acum că prin asta poate fi cântărit un om. Prin cât a iubit. Simt că iubirea este ceva mai complicată decât ne-am dori. Putem avea principii și viziuni idealiste, tot felul de reguli de eficientizare a vieții în care să credem, dar nu întotdeauna se aplică în realitate. “Dureros, însă, este aproape întotdeauna”- așa îmi spunea o femeie care mă iubea .“Dacă nu e așa, culmea, parcă ar fi un simplu foc de paie”. Pentru a se apăra de un fel de delir romantic de factură aparent retro, psihologiile contemporane atrag atenția cu privire la un lucru esențial, anume că singurul loc ce poate găzdui iubirea este realitatea. Fantasma doare rău, spun ei, iar momentul în care îți iei inima în dinți să ieși din ea, rănile sunt adânci, poate fi fatal. Eu cred că există un alt tip de realitate care se arată o dată cu iubirea. Care invită la un alt tip de cunoaștere. Cu privire la strategiile de reducere a riscului emoțional… sunt sceptic. Nu cred că există soluții pentru conservarea unei stări de echilibru, deși domeniul este investigat destul de minuțios, din cele mai diverse unghiuri. Nici mistica nu promite asta și nici psihanaliza, nici psihologia și nici mai tinerele neuroștiințe nu au ajuns la o concluzie. Au dat, fiecare, niște direcții, dar ele surprind doar o mică parte din tot angrenajul acesta uriaș, cam toate sunt deocamdată, în opinia mea, definiții restrictive. Simple puncte de sprijin într-un univers fără puncte certe de reper. Pe de altă parte, însăși goana după echilibru ar putea fi o abordare greșită, de vreme ce în Univers există și dezechilibru. Ce este între două puncte de stabilitate, între doi pași de exemplu? Este un moment de salt în gol, un moment de dezechilibru. Muzica mea, de pildă, nu vine din genunchiul meu, nu vine din carnea mea. Nici dor nu simți în genunchi sau în călcâi. E o uriașă enigmă. Suntem uneori în teribile confuzii și dorim să găsim echilibrul, dar scopul muzicii mele, scopul artei în general, nu este echilibrul. Poate aduce, la fel de bine și dezechilibrul. Este și aceasta o formă de cunoaștere, asemănătoare iubirii.
Cum așezi dragostea în muzica ta- cum o strecori printre acorduri, printre nuanțe, cum faci o declarație de dragoste cântând o partitură pe care o poate cânta și cineva care nu iubește?
Adrian Naidin: Sigur că poate cânta o partitură și cineva care nu iubește, dar nu e recomandabil! (râde). Povesteam, nu de mult, că mi se întâmplă ades să mă trezesc cu muzică în mine. Dacă e a altor compozitori, se întâmplă să fie Chopin sau Mahler, dar în diminețile acelea am un incredibil sentiment de pierdere. Alteori e Bruckner – cu trăiri puternice de pierdere, dar și de regăsire, cu câte ceva despre frumusețea vieții și, mai ales, cu multe despre frumusețea celeilalte lumi. Mă trezesc uneori în gând cu muzica lui Brahms, care-mi amintește de bucuria vieții, sau cu Mozart, evocând dragostea pierdută. La regăsiri în dragoste mă gândesc mai ales dacă mă trezesc cu unele părți adagio de Mozart, cu jazz-blues sau cu Rachmaninoff. În special Simfonia no. 2, care e o splendoare. Dacă ne referim la toate acestea, înțelegem că într-un anumit fel simt marii compozitori iubirea. Într-un fel care poate fi distructiv, nu de puține ori. Pentru că sentimentul pe care-l simt ei poate fi mult mai mare decât forța lor vitală. Iubirea poate fi mult mai înaltă decât corpul lor. Am avut de câteva ori senzația asta, că simt ceva care este mult mai înalt decât corpul meu, că are cinci-zece metri, și că nu încape cu totul în mine. Iar când pleacă, din mult prea multul tău, ajungi la mult prea gol. Iar acest mult prea gol poate fi sfâșietor. Să ne gândim la Mozart, îndrăgostit nebunește de Constanze Weber, o iubire care, spun cronicarii vremii, i-a adus așa de multe calomnii și atâta suferință. În ziua în care a realizat că ea niciodată nu-l va iubi, golul a fost copleșitor, nu i-a mai păsat de muzică, s-a prăbușit o lume întreagă, lumea lui. Nu știu dacă asta e important, faptul că era să piardă tot. Dar probabil că nimeni din lumea muzicii nu a iubit atât de mult ca Mozart. În muzică, toate acordurile sunt iubire. Nu strecori nimic printre rânduri, ca și cum ar fi o pauză mare și noroc cu mine că mai strecor din când în când ceva dragoste. Muzica este iubire. Așa a fost întotdeauna. Iar cel care nu iubește nu are cum să facă declarații de dragoste. El doar cântă. Ce facem, însă, când rămânem lipsiți de iubire? Când pleacă iubirea din mine este pustiitor. Suntem morți, suntem ca un mormânt. Nu mai rămâi cu nimic din tine. Tot ceea ce erai tu în preajma ei piere. Dispare ceea ce erai tu, ce însemnai tu. Îmi place un proverb chinezesc care spune: “iubeste-mă când o merit cât mai puțin, fiindcă atunci am cea mai mare nevoie”. Nu cred că există motiv când iubim. Puteți căuta, oameni buni, sute de motive. Toate vor fi foarte plauzibile, dar foarte departe de adevăr. Mă veți întreba care-i adevărul. Habar nu am! Putem găsi motive atât de bune, încât chiar să credem în ele. În realitate, nu știm de ce iubim. Acest sentiment pur și simplu se naște. Nu ai cum să provoci nașterea.
Ai iubit vreodată în taină – păstrând tăcere, precum poetul? O iubire neîmplinită, fără gesturi, fără cuvinte, în care poate ea nici măcar n-a știut? Cum îți amintești de o asemenea iubire, ce urme a lăsat în tine?
Adrian Naidin: Iubirea seamănă cu lumina, nu poate fi ținută ascunsă. Sigur, există iubiri fără gesturi, dar nu neapărat pentru că nu poți tu să exprimi, ci poate că uneori nu sunt urechi dispuse să asculte. Dacă vorbim de prima mare dragoste, pe aceasta am avut-o la cinci ani și jumătate. Eram fascinat de o fată cu bucle blonde, fetița unor medici din Cluj. Oriunde alerga ea, alergam și eu, o lăsam să câștige la jocuri, îmi era dragă. Nu există porniri de dragoste la vârsta aia, dar există o stranietate a privirii și o ciudățenie a situației. Pe atunci nu aveam cuvinte să vorbesc despre ceea ce simt. Eram atras într-un fel fantastic și de neînțeles, și atât. Pe de altă parte, însă, îmi amintesc o poveste, o simplă poveste acum… am ținut o casetă cu Pavarotti vreme de 20 de ani la mine, ascunsă în husa pentru violoncel, în speranța că o să reîntâlnesc o anumită femeie, doar ca să îi arăt că am încă fotografia ei. Simțeam că o să o reîntâlnesc într-o bună zi. Așa cum se întâmplă uneori în viață, drumurile noastre s-au intersectat cândva și i-am arătat fotografia, dar… ea nu a înțeles prea bine. E normal să nu înțelegi atunci când nu iubești. Doar când iubești înțelegi. Dacă acestea sunt foste iubiri, iubiri terminate mă întrebi? Iubirile nu se termină. Pot fi ucise doar. Dacă nu le ucizi, nu se termină niciodată. Iar o dată ucise, sunt pierdute pentru totdeauna. În nicio viață nu te poți revanșa. Totul este irepetabil.
Cum facem o iubire să dureze? Cum ne apărăm de plictiseală, de banalitate, de rutină, de trădare? De… nu știu, Angelina Jolie sau vreo altă femeie irezistibilă care ni s-ar putea ivi în cale?
Adrian Naidin: Cu riscul de a-i contraria pe unii, cred că aici marele dirijor este femeia, deși, așa cum se întâmplă întotdeauna, ea are nevoie de o orchestră desăvârșită pentru a reuși. Durata unei iubiri ține parțial de inteligență și parțial de forța sentimentului, deși abordarea, modul de gândire, are, la rândul său, o uriașă importanță. Dacă înțelegi iubirea ca pe un fel mâncare, normal că s-ar putea întâmpla să te și saturi de ea. Înțelegerea depinde de dispoziția și de predispoziția creierului față de un tip de raționament. Presupunând că nu ne referim la acest din urmă caz, dacă e iubire, durează. Și, dacă nu – nu. Fiind întru totul preocupat să iubești, fiind întru totul preocupat să-ți fie dor, cu greu ai putea să te însingurezi. Iar dacă nu te bucuri de o persoană, dacă nu te bucuri atunci când intră pe ușă, dacă nu o vrei atât de mult, încât să pleci de la o adunare numai ca s-o vezi pe ea, atunci ce rost are să vă mai străduiți? Plictiseala intervine mai ales atunci când nu mai există iubire. Cât despre rutina anilor petrecuți împreună, aceasta are leac. Totul este posibil. Nu intrați cu frici! Credeți totul, că totul este posibil! A apărut plictiseala sexuală sau de orice alt gen? Dacă apare, stați liniștiți, nu vă mai zbateți, nu are sens. Pur și simplu nu mai iubiți. Ce trebuie să faceți atunci? Nu știu. Subiectul acestei povești este iubirea. Știi ce zicea Alexandre Dumas despre dragoste? Cei pe care i-am iubit și i-am pierdut, normal că nu mai sunt unde erau. Dar sunt întotdeauna acolo unde suntem noi. Sunt cu noi. Dincolo de tot soiul de nuanțări care să o adapteze la contemporan, iubirea rămâne o taină. Omul nu e etern fizic. Singurul momement în care poate simți eternitatea, nesfârșitul, este atunci când iubește. Între două puncte fixe, între două sunete, între re și la, există eternitatea. O simți în timp ce o trăiești. În om, care este extrem de limitat, inclusiv fizic, – numai un metru și ceva -, se întâmplă ceva nelimitat. Iar momentul dezmărginirii este iubirea.
