S-a născut în urmă cu 66 de ani într-o rezervaţie de indieni nativi de lângă Durango, în sudul statului Colorado, din S.U.A. Copilă fiind era o visătoare, avea mereu prieteni imaginari, precum zâne şi elfi. “Aveam şi un motan bătrân, tovarăş neobosit de joacă, de care-mi amintesc cu mare claritate şi drag…” . De foarte mică voia să devină o stea de cinema. La 17 ani a fugit la Hollywood, atrasă de mirajul marelui ecran şi de iluzia unei vieţi uşoare, independente, unde toate visele devin realitate. Zece ani mai târziu, sătulă de hărţuiri, a luat calea Indiei şi nu s-a mai întors.
În India şi-a dedicat tinereţea şi sănătatea salvării copiilor abandonaţi, vânduţi pentru prostituţie şi muncă silnică, şi aproape că şi-a pierdut viaţa în mai multe rânduri, în lupta sa cu sistemul castelor. În cele din urmă a răzbit în hăţişul politic şi administrativ şi a ridicat un orfelinat-şcoală, care, de 27 de ani încoace întoarce societăţii copii deveniţi medici, profesori, avocaţi.
A urmat calea unor mari maeştri spirituali din India, i-a cunoscut pe Osho şi Ramana şi i-a fost încredinţat un program spiritual de vindecare feminină a a rănilor emoţionale, program pe care l-a dus şi l-a aplicat prin toată lumea, de ani buni încoace.
Prabhavati Deva Dabha vine în România pe 24 mai a2018 cu programul său spiritual de lucru cu umbrele subconştiente şi cu rănile sufletului. În plus, va pune piatra de temelie pentru un orfelinat-şcoală autosustenabil, unde copii abandonaţi şi femei aflate în dificultate să o poată lua de la capăt şi să-şi găsească sensul mai profund al vieţii.
– Dragă Deva, mulţumim că ai ales România! Spune-mi te rog, cum ai ajuns la această decizie?
– România m-a chemat… am întâlnit femei românce în grupurile din India şi le-am văzut scânteia divină din privire. Şi am cerut universului – “Du-mă acolo! Vreau să cunosc ţara asta şi femeile ei.” Am văzut şi am simţit chemarea cu toată inima mea. M-am deschis cu toată curiozitatea şi dragostea către această nouă experienţă ce va să vină. Pentru că femeile din România nu au pierdut contactul cu strămoşii, nu au uitat toată magia. Trebuie doar să-şi reamintească, nu să înveţe de la zero, cum să fie femei libere, fără umbre, răni emoţionale şi condiţionări din secolele trecute. “Sunteţi zeiţe, sunteţi preotese dacice care pot comunica cu natura, cu stelele, cu păsările, pot face să vină ploaia, să crească recoltele. Pot vorbi cu îngerii, pot alunga spiritele rele şi pot lega vrăji puternice. Sunteţi legende vii ale acestui secol şi simt să vin în România să contribui la vindecarea rănilor reprimate ale sufletului de femeie.”
“Toate intrigile umanităţii vin din răni ale sufletului, băgate sub covor!”
– Vorbeşte-ne despre programul tău…
– Programul :”Women who see in the dark – femei ce văd în întuneric” este despre răni emoţionale, despre umbre ale sufletului pe care fiecare om de pe această planetă trebuie să le identifice, să le înţeleagă şi să le vindece, la un moment dat. Altfel nu vom putea progresa pe calea spirituală.
Umbrele, cu cât mai mult le negăm şi le reprimăm, cu atât mai mult încep să ne saboteze. Pentru că ceea ce fac umbrele este să aducă din subconştient, în plan conştient, boli, accidente, probleme în relaţii de cuplu, în relaţii profesionale, probleme emoţionale. La orice nivel ar suprascrie mintea conştientă, umbra preia controlul. Dacă păşim pe calea istoriei, dacă privim literatura, toate marile romane, toate marile filme, chiar şi problemele socio-politico-economice au legătură cu ambiţiile, cu nevoia de control, de putere, de autoritare a unor indivizi. Se vorbeşte despre vulnerabilitare, despre gelozie, despre trădare în dragoste, în prietenie, în afaceri. Toate intrigile umanităţii vin din răni ale sufletului, băgate sub covor. Umbrele sunt direct proporţionale cu adâncimea, de profunzimea şi vechimea rănilor sufletului.
– Ce sunt aceste umbre, Deva? Te rog să fii mai explicită.
– Din copilărie, să zicem că un copil are înclinaţii muzicale, dar nu este văzut, nu este lăsat să meargă pe direcţia lui, părinţii îl obligă să urmeze o carieră prestabilită, eventual ceva ce nu au făcut ei. Copilul e trimis la contabilitate, în loc să fie trimis la vioară. Şi toate darurile lui, talentul şi potenţialul de mare muzician se duc într-un con de umbră, în subconştient. Umbrele sunt rezultatul direct al rănilor – se transformă în negativitate, în dorinţe nestăpânite, posesivitate, anxietate, lăcomie, gelozie, frică, emoţii neînţelese, confuzie, delăsare.
– Cum putem să “vedem” aceste traume vechi, care ne bântuie ca umbrele unor stafii?
– Relaţiile sunt cea mai bună oglindă pentru umbre. Trecem de la o relaţie la alta şi creăm acelaşi scenariu dureros pentru că umbra intră în joc şi ne împiedică să simţim, să iubim, să ne manifestăm pe de-a-ntregul – de frică să nu fim din nou răniţi. Dar vom fi, dacă nu lucrăm conştient şi consecvent să le arătăm umbrelor noastre că “protecţia” lor nu e reală. Unele răni le cărăm după noi, de când ne ştim. Dezamăgire, trădare, abuz, minciună… – le manifestăm iar şi iar în încercarea de a le vindeca. Femeile şi bărbaţii deopotrivă se confruntă cu aceste lucruri. Diferenţa e că femeilor le e mai uşor să fie vulnerabile, să lase măştile jos şi să renunţe la mecanismele de autosabotaj, care cred că le apără de suferinţă. Atunci când cunoşti deja mecanismul de acţiune al umbrei, când recunoşti intenţia de autosabotaj, poţi să previi repetarea aceleiaşi şi aceleiaşi greşeli.
– Ce ai spune oamenilor cărora le e frică de umbre? Le evită şi le ocolesc, la fel cum se tem să păşească într-o cameră întunecoasă.
– În întuneric, umbrele cresc, iritarea se transformă în nervozitate, nervozitatea în furie, furia în violenţă – aceeaşi umbră care creşte o dată cu nevoia ei de a se face auzită, de a fi văzută, acceptată. Poate că poţi ignora umbra atunci când are formă de iritare, dar nu poţi ignora un comportament violent, autodistructiv sau agresiv cu ceilalţi.
În momentul când aduci lumina într-un spaţiu întunecos, nu mai e întuneric. Intră cu o lumânare într-o cameră întunecoasă, apoi intră cu o lanternă, apoi aprinde lumina. La fel e şi în lucrul cu propriile umbre. Ele nu sunt sperietori. Ele sunt emoţiile noastre lăsate să zacă în pivniţa conştiinţei noastre. Dacă punem lumină pe ele, le ajutăm să se vindece.
– Dragă Deva, mi-ar plăcea să înţeleg cum ai ajuns la acest “program” de eliberare a umbrelor. De ce a fost el relevant pentru tine? Pot îndrăzni să-ţi adresez întrebări mai personale? Cum a arătat copilăria ta, spre exemplu?
– Am crescut mai mult cu bunica, ţin minte că frământam pâine împreună, culegeam plante vindecătoare şi croitoream. Bunica fredona mereu cântece vechi din vremea războiului civil. Şi ţipa la mine ori de câte ori voiam să pun mâna pe foarfece, să tai vreo bucată de material colorat pentru o păpuşă.
– Părinţii tăi unde erau?
– Tatăl meu a părăsit scena când eu aveam 18 luni, iar mama era mereu plecată la muncă. După un tmp s-a recăsătorit, dar prezenţa tatălui vitreg a fost pentru mine un coşmar. Am fost abuzată fizic, verbal, emoţional. Mult timp nu am putut-o ierta pe mama pentru ce mi-a făcut.
– Şi ai fugit…
– Da! De mică voiam să fiu actriţă. Mama mi-a interzis şi mi-a spus foarte clar că numai după ce voi avea o meserie serioasă şi un serviciu, voi putea studia ce vreau. Am făcut două facultăţi, de dragul ei. Dar am fugit la Hollywood! Acolo munceam şi studiam foarte mult. L-am avut pofesor pe Dustin Hoffman şi alţi mari actori care m-au ajutat să-mi dezvolt personalitatea, sensul profund al sinelui şi simţul emoţiilor.
– Şi totuşi…, ce s-a întâmplat?
– Devenisem foarte stresată, era un consum mental enorm şi o hărţuire permanentă. În clipa în care, la un casting, regizorul mi-a spus că n-o să prind rolul decât dacă mă culc cu producătorul filmului, am întors spatele definitiv acestei lumi. Țin minte că în zilele acelea negre mi-a picat pe mână o carte scrisă de Osho. Am citit-o şi nouă zile mai târziu, cu ultimii bani din buzunar am plecat în India.
– Și ai ajuns la Osho? L-ai cunoscut personal?
– Da. El m-a învăţat multe, multe lucruri despre iertare, despre acceptare, despre recunoştinţă, despre puterea enormă a iubirii necondiţionate. Apoi am început să lucrăm la vindecarea tiparelor mentale, la reacţiile şi răspunsurile care veneau din frică. Încet, încet, am conceput un program, care mi-a fost încredinţat să-l dezvolt şi să-l duc mai departe să ajute şi alte femei să-şi vindece traumele emoţionale reprimate în străfundul sufletului. Munca asta continuă şi astăzi şi acum vin şi în România.
– Dragă Deva, vorbeşte-mi despre orfelinatul pe care îl ţii. Cum ai ajuns să ridici un orfelinat în Rishikesh?
– Eram pe malul Gangelui şi mă deranja gălăgia, vacarmul întreţinut de mulţimea de copii care cerşeau şi se jucau pe acolo. I-am împărtăşit iritarea mea maestrului Ramana şi el mi-a spus – “Atunci asta este misiunea ta. Dacă prezenţa haotică a acestor copii te deranjează, schimbă destinul acestor copii”. Acum, 27 de ani mai târziu, orfelinatul Ramana’s Garden are o capacitate de 70 de locuri, cresc generaţie după generaţie de copii, au profesori, învaţă engleză, învaţă meşteşuguri, cantă, dansează, învaţă tehnici de autoapărare, lucrează în grădină unde cultivăm tot ce avem nevoie pentru hrana zilnică…
– Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
Mă trezesc în fiecare dimineaţă în jurul orei 5. Răsăritul soarelui mă prinde în meditaţie, pentru că este ce mai puternic moment al zilei. Apoi fac o oră de yoga şi pornesc la drum. Fără asta nu aş reuşi să fac nici o zecime din ceea ce fac. Că e vorba de achiziţii sau de acţiuni caritabile, că zbor în alt colţ de lume să strâng fonduri pentru copii, că le predau ceva sau lucrez în grădină… mereu e câte ceva de făcut. ȘI mai trebuie să punem şi mâncare pe masă, între toate astea, pentru70-80 de copii, zilnic. Seara, program de spălare, stingerea, la ora 21. Şi îmi mai rezerv pentru mine o oră, seara, să culeg roadele zilei, să mulţumesc pentru ce am primit şi să fac planul pentru a doua zi.
– Acum când vorbim, unde te afli?
– Acum sunt în Bali, unde mai deschid un orfelinat, iar săptămâna viitoare zbor la Hong Kong, unde voi primi un premiu Rotary în valoare de 100.000 de dolari americani, pentru merite deosebite în acţiuni caritabile. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce reuşesc să fac şi ştiu că mai am multe de făcut…
DELIA HANZELIK
