Între psihologie și spiritualitate aplicată, între iubire și credință, între speranță, bunătate și generozitate se află Steluța Todea, scriitoare și îndrumătoare spirituală.
Care sunt lucrurile cele mai importante pe care le găsim în cărțile dumneavoastră? Dacă ar fi să alegeți trei lucruri esențiale cu care cititorii vor rămâne în urma lecturii, care ar fi acelea?
Steluța Todea: Dacă ar fi să alegem trei lucruri esenţiale din cărţile pe care le-am scris de-a lungul anilor, din fiecare carte se desprinde ideea ca omul să se descopere pe sine însuşi, să-şi descopere propriile valori, propriile priorităţi pentru a-şi descoperi sensul vieţii şi pentru a fi pregătit să păşească pe calea evoluţiei personale. Părerea mea este că nu am venit în această lume degeaba, fără un anumit rost. Toţi am ajuns în viaţă cu un anumit scop, care, chiar dacă nu ne este descoperit de la început, este dezvăluit de-a lungul vieţii şi vom observa că aceasta ne conduce şi ne îndrumă paşii pe calea vieţii. Câteodată, în mod conştient sau în mod inconştient, ne confruntăm cu anumite situaţii existenţiale, care produc o schimbare profundă în noi, devenind, ulterior conştienţi că este un mare dar că ne-am născut oameni şi avem posibilitatea de a alege în mod conştient pentru a ne îndrepta viaţa pe făgaşul dorit. În momentul în care devenim conştienţi de sensul vieţii, începem să ne punem întrebări, cum sunt: de ce sunt aici; care este rolul meu; care este sensul vieţii; spre ce ne îndreptăm ca omenire: spre evoluţie sau spre involuţie; ce valoare are viaţa? Întrebările fiind puse, apar şi răspunsurile, care de fiecare dată nasc alte sute de întrebări, dar această curgere de întrebări şi căutarea răspunsului adecvat reprezintă cursul vieţii, reprezintă primii paşi spre căutarea de sine, reprezintă sensul vieţii. Viaţa este o şcoală de la început până la sfârşit, deci joacă jocul vieţii! Viaţa este individuală, venim singuri pe lume şi plecăm singuri din această lume, dar omul este un animal social şi interacţionează cu semenii săi. În acest context ar fi bine să ne raportăm la nivel de individ, dar şi la nivel de omenire, spaţiu, timp şi Univers. Dacă analizăm din punct de vedere al contextului, la nivel de Univers, fiecare individ reprezintă o infimă părticică, asemenea unui fir de praf, dar la nivel de individ, Universul ar fi mai sărac fără fiecare dintre noi. De ce? Deoarece aparţinem Întregului; Întregul este conştient de fiecare părticică, cum fiecare părticică este conştientă de Întreg la nivel intuitiv. Viaţa este interesantă dacă ne cunoaştem pe noi înşine, apoi ieşim din noi şi din comoditatea pe care ne-o oferă obişnuinţele şi păşim în necunoscut începând să experimentăm noi experineţe, trăiri autentice despre care înainte nici nu eram conştienţi că există. Un al doilea concept important care se desprinde din cărţile scrise este entuziasmul , fervoarea şi pasiunea cu care suntem în stare să facem lucrurile, să trăim experienţele, să trecem prin viaţă. Entuziasmul şi pasiunea dau culoare vieţii şi îi schimbă în mod calitativ sensul, drumul şi trăirea. De cele mai multe ori, nu putem să ne prelungim durata vieţii, dar, în schimb putem să înfluenţăm mult caliatea vieţii, ceea ce nu este puţin lucru, fiincă nu este tot una să călătoreşti prin viaţă apăsat de griji, de suferinţe, de durere, de nemulţumiri, de parcă ai căra toată lumea în spate, sau să treci uşor prin viaţă, de parcă ai zbura. Însă, până la urmă, toate aceste învăţături trebuie puse în practică de fiecare în parte şi unii cred că s-au născut să se târască, iar alţii cred că s-au născut să zboare. Fiecare cu credinţele lui şi fiecare îşi îndeplineşte ceea ce visează. Vise măreţe aveţi – vise măreţe îndepliniţi, vise mărunte aveţi – vise mărunte îndepliniţi. Alegeţi singuri, dar eu nu pot să ascund ceea ce am descoerit şi ceea ce am experimentat; este un adevăr prea mare care să poată să fie ascuns, iar acesta se exprimă prin mine de câte ori mă aşez în faţa calculatorului. După fiecare carte mi-am zis că va fi ultima pe care o scriu; m-am întrebat cine o să citească sau cine o să fie interesat de conţinut, dar de fiecare dată ceva mai presus de mine m-a împins să fac ceea ce mi-a fost scris să fac în această viaţă.
Vorbiți mult și despre iubire în cărțile dumneavoastră….
Un al treilea lucru, dar nu şi ultimul, care se desprinde din cărţile scrise este iubirea, dragostea care irumpe din suflet şi căreia nu îi poţi pune stavile. Dragostea care îţi umple sufletul se revarsă în afară şi umple întreaga lume. Aici nu vorbesc despre iubirea care desparte, ci despre iubirea care ne uneşte în întreg. De mici am fost condiţionaţi de anumite preconcepţii de către familie, societate, religie, care ne-au învăţat dragostea condiţionată. De mici am tot auzit: dacă mănânci tot – creşti mare, dacă iei note de zece – primeşti un telefon nou (voiam să scriu o bicicletă nouă, dar vremurile s-au schimbat, la fel şi dorinţele), dacă eşti o soţie ideală – primeşti un cadou, o maşină nouă etc.. Religia vine şi ea cu dogmele ei: dacă eşti un bun creştin, te iubeşte Dumnezeu – dacă nu te pedepseşte. Ce să mai înţelegem de aici? Îmi amintesc cum mică eram, mama ne trimitea la bisercă duminca, fiincă altfel nu ne cumpăra haine noi de Crăciun şi de Paşte. Mergeam la biserică şi visam tot anul la hainele pe care urma să ni le cumpere mama şi ne bucuram în avans pentru ele. La biserică îmi amintesc că m-a frapat o frază care m-a urmărit ani de zile. Se zicea acolo că: ”mai repede trece cămila prin urechile acului decât bogatul în Împărăţia Lui Dumnezeu”. Mă tot gândeam, dacă este adevărat; atunci nu avem decât o singură şansă în viaţă: ori sărac şi cu Dumnezeu, ori bogat şi fără Dumnezeu. Dar nu am vrut să accept acest concept, săracă eram şi visam un an întreg să primesc haine. Am luat atunci hotărârea, aşa mică cum eram, că voi fi şi bogată, şi cu Dumnezeu. Mă gândeam: lasă că vă arăt eu vouă că o să îmi creez propriul drum pe care singură o să mi-l trasez. Am decis şi nu am spus nimănui. Mă gândeam că visele nu trebuiesc spuse, trebuiesc îndeplinite şi atunci toţi vor vedea rezultatul.
Am muncit mult pe toate planurile şi am mers pe calea acumulării de lucruri materiale, care păreau a fi trebuinţele de bază, apoi am acumulat cunoaştere, apoi am acumulat experienţe. Există două căi pe drumul spre spiritualitate: calea acumulării şi calea renunţării. Eu le-am parcurs pe amândouă, de fapt, dacă nu le parcurgi pe amândouă, nu ajungi nicăieri.
Porneşti pe calea acumulării şi te întorci pe calea renunţării, dar nu renunţi la ceea ce ai acumulat, renunţi doar la ataşamentele faţă de ceea ce ai acumulat. Numai după ce ai acumulat poţi să oferi, iar ceea ce oferi, îţi oferi ţie, cu mâna cu care dai, cu aceeaşi mână vei primi. Aici nu mă refer la a dărui bani şi lucruri materiale, ci la a dărui cunoaştere şi înţelepciune pentru ca şi ceilalţi să beneficieze de ceea ce ai beneficiat tu.
Cât din ceea ce știți astăzi despre echilibrul ființei se datorează studiului din școală și cât experienței personale și evoluției ca om, nu nepărat ca profesionist al psihologiei?
Steluța Todea: Ca să răspund la această întrebare cât mai complex posibil, ar trebui să recunosc că şcoala ne-a învăţat lucruri elementare, dar pentru a ajunge la un anumit echilibru se cere multă muncă de autocunoaştere, care nu se sfârşeşte niciodată. Aşa cum am scris în cărţi, omul este constituit din triunghiul de aur al fiinţei, din care face parte corpul fizic, corpul mental şi corpul spiritual. Să ne imaginăm o piramidă cu vârful în sus, iar la baza fiecărei laturi aşezăm corpul fizic, mental şi spiritual. Acum indiferent care latură dorim să o dezvoltăm în detrimentul celeilalte, piramida se răstoarnă. Pentru a obţine echilibru împărţim timpul în 24 de ore şi în aceste ore avem grijă de corpul fizic cu mâncare, apă, mişcare, de corpul mental cu gânduri bune că sunt mai bune decât celelalte, de corpul spiritual avem grijă să îndeplinim ceea ce ne aduce bucurie în suflet. Poate pentru cineva bucuria constă în a savura o cafea, o bere cu prietenii, o floare, un apus sau un răsărit de soare. Vorbim aici de bucuriile mărunte pe care ni le putem îndeplini fără prea mult efort în fiecare zi. Ce te costă să zâmbeşti lumii? Nimic, trebuie doar să vrei să zâmbeşti.
Având grijă în fiecare zi de trup, minte şi suflet obţinem armonia triungului de aur al fiinţei şi din fiinţă trecem în fiinţare. Ce înseamnă fiinţarea? Înseamnă să trăieşti complet în armonie aici şi acum. Înseamnă că ai înflorit şi ai dăruit parfumul lumii prin ceea ce ai devenit, înseamnă că ai atins maxim de potenţial în această viaţă. Pănă la urmă totul se simplifică şi vedem că cea mai mare credinţă este bucuria de a trăi clipa pe care am primit-o în dar atnci când ne-am născut. Din Dumnezeu picătura de conştiinţă a coborât în om, iar prin recunoştinţă întoarcem darul înapoi lui Dumnezeu şi închidem cercul. Acea picătură este sămânţa sădită în noi de părinţi, iar când sămânţa din burta mamei împlineşte două luni şi jumătate coboară suflarea, viaţa Lui Dumnezeu în prunc şi pruncul capăta viaţă. Recunoştinţa se cere a fi acordată părinţilor, semenilor, pământului care ne susţine, vieţii, întreg Universului şi Lui Dumnezeu. Aici este foarte mult de discutat dar dacă simplificăm, indiferent cui îi arătăm recunoştinţă, regelui sau cerşetorului, tot Lui Dumnezeu o dăruim fiincă fiecare este la rândul său o picătură din Divinitate.
Ce școli ați făcut și ce spuneați că vă doriți să fiți când veți fi mare?
Steluța Todea: Ca să încep cu începutul, am învăţat la şcoala generală din satul natal, m-am născut într-o comună săsească din Transilvania, situată în centrul ţării, Aţel, lângă Mediaş. Am urmat apoi cursurile Liceului Economic din Mediaş, treapta întâi, după care m-am angajat; părinţii mei nu aveau suficienţi bani să mă ţină la şcoală, eram două surori şi doi fraţi mai mici decât mine cu 14 şi cu 15 ani. Tata zicea că, acum sunt mai sărac decât înainte, sunt şi mai în vârstă şi am încă doi copii mici de crescut. Am înţeles acest lucru şi m-am angajat; încă nu împlinisem 16 ani când am început să muncesc. M-am înscris în treapta a doua de liceu (Liceul Agroindustrial) fiincă m-am căsătorit de tânără; la şaptesprezece ani. Marea iubire, singura de altfel, sper şi ultima, am întâlnit-o în satul natal în persoana soţului meu, cu care sunt împreună de patruzeci de ani. Avem doi copii şi un nepoţel. Fiul meu are 36 de ani, fiica mea are 27 ani, iar nepoţelul 13 ani. A trecut timpul, aşa cum spuneam, am dorit să urmez cursurile Facultăţii de Agronomie de la Cluj, dar evenimentele care s-au petrecut la aceea dată nu au făcut posibil acel lucru, ceea ce peste timp s-a dovedit a fi un lucru bun; nu prea aveam nimic în comun cu agronomia, dar era la modă în timpul lui Ceauşescu. Anii au trecut, dar dorinţa de a termina o facultate a rămas vie în mintea mea şi ieşea uneori la iveală în scurtele răgazuri de odihnă. Timpul a trecut între copii, carieră, familie, dezvoltare personală autodidactă, iar în momentul în care am împlinit 42 de ani fiul meu ne-a anunţat că se căsătoreşte şi că o să avem un nepoţel. A fost parcă o revelaţie, din iureşul nebun al vieţii, m-am oprit pentru o clipă şi am constatat: ”vei fi bunică, nu mai urci dealul, începi să îl cobori pe partea cealaltă – Aha, înseamnă că, în sfârşi,t mi-am încheiat parte din misiune, acum am timp şi pentru mine”. Astfel, m-am înscris la Universitatea Titu Maiorescu – Bucreşti, Facultatea de Psihologie, apoi am urmat în cadrul aceleiaşi Universităţi, Masterul de Psihologie Cognitiv – Comportamentală. Iată că am avut răbdarea să visez timp de 30 de ani din momentul în care am terminat clasa a-VIII-a în satul natal şi până în momentul în care am obţinut diploma de la Facultatea de Psihologie. Dar, am ales acum în cunoştinţă de cauză – Psihologia -. Asta mi-am dorit să studiez şi am combinat studiile universitare cu studiul autodidact şi cu experienţa de viaţă. Mai simplu: nu renunţaţi la vise, chiar dacă par greu de îndeplinit – visul se creează pas cu pas, întâi în minte la nivel de concept, apoi, prin trecerea la acţiune, se materializează ca realitate. Orice proiect, orice clădire pe lângă care trecem a fost la început un vis în mintea unui arhitect. Suntem arhitecţii şi creatorii propriior vieţi începând de la cele mai simple lucruri, până la cele mai măreţe.
Pe scurt, visul meu a fost întotdeauna să lucrez cu oamenii şi să scriu cărţi.
Care au fost primele joburi și primele revelații în ceea ce privește profesia?
Steluța Todea: Primul job a fost de ospătar, am terminat treapta întâi a Liceului Economic secţia Alimentaţie Publică, unde, deşi am intrat cu bursă de merit, tatăl meu m-a îndrumat să fac contract cu întreprinderea din timpul şcolii pentru a avea serviciul asigurat. Am făcut ce a zis tata, atunci nu ni se permitea să comentăm, astfel bursa de merit mi-a fost anulată şi am primit bursă de contract şi îmbrăcăminte de duzină de la şcoală pe parcursul a doi ani de şcoală. Era bună şi aceea.
La 20 de ani l-am născut pe fiul meu şi mergeam la lucru, dar îmi era destul de greu; lucram în contra-schimb cu soţul meu pentru a avea grijă de copil. Când fiul meu a împlinit doi ani am cumpărat o maşină de tricotat să lucrez de acasă şi să am grijă în acelaşi timp de copil. Atunci, în timpul lui Ceauşescu, am început o afacere de familie, tricotam şi vindeam pulovere, dar câştigam cu mult mai mult decât la ambele servicii – al meu şi al soţului meu. A venit revoluţia şi am diversificat mult activităţile firmei, aveam deja experienţă şi lucram cu pasiune; firma funcţionează şi în prezent. Suntem amândoi pasionaţi de munca bine făcută, şi eu şi soţul meu şi la fel, sunt si copii. Apoi, am deschis Cabinetul de Psihoterapie unde lucrez două zile pe săptămână. Această ocupaţie de psihoterapeut, cât şi scrisul sunt două activităţi de suflet la care ţin mult şi care îmi umplu inima cu bucurie – dincolo de suferinţa pe care o văd în cabinet –satisfacţie vine atunci când omul înţelege cauza problemei sale şi este capabil să o rezolve.
Sunt pasionată de tot ceea ce fac, iar fiecare activitate îmi oferă satisfacţii pe diferite planuri; material, cognitiv şi spiritual. Mă angajaz în orice activitate cu uşurinţă şi bucurie şi duc mereu la îndeplinire ceea ce îmi propun. Atunci când ai încredere în tine, tot Universul conlucrează la îndeplinirea dorinţelor tale. Acest lucru se întâmplă doar atunci când reuşeşti să îţi ridici nivelul de conştiinţă şi eşti în armonie cu întreg Universul.
Cum a survenit episodul de moarte clinică prin care ați trecut, în ce context?
Steluța Todea: Aveam 22 de ani, iar fiul meu avea doi ani şi ne doream cu ardoare o fetiţă. Am rămas însărcinată şi aveam cam două luni de sarcină. Într-o zi când mă întorceam de la serviciu am leşinat în autogară, atunci făceam naveta cu autobuzul la serviciu. M-am dus la medicul de familie care m-a luat în evidenţă cu sarcina şi a zis că sunt prea slăbuţă şi mi-a recomadat vitamine. Am plecat în concediu la Felix – Oradea. Tocmai primisem prima maşină pentru care am aşteptat cinci ani – să o primim cu un cec de cinci mii de lei – cum era pe vremea lui Ceauşescu şi diferenţa de sumă urma să o achităm în rate. Am ajuns după masa la Felix, am făcut o oră baie în apa termală; mi s-a făcut rău, eram pe punctul de a leşina, iar soţul meu m-a dus la urgenţă la Oradea. Acolo m-au internat de urgenţă şi mi-au pus un cateter în vena de la inimă, deoarece copilul era mort; am făcut stop cardio-respirator, după câteva ore de la internare. Deodată mă găseam în cel mai întunecat loc, un întuneric ca de smoală, nu zăream nimic. Nu ştiu cât timp a trecut, dar deodată din întunericul care părea să mă înghită, am zărit o luminiţă. Parcă eram într-un tunel, iar luminiţa se vedea departe în zare, la capătul tunelului. Mi-a apărut brusc o dorinţă. Doream cu ardoare să ajung la acea luminiţă. Odată dorinţa emisă, parcă zburam prin tunel cu o viteză ameţitoare spre lumină. Nu am simţit frică, doar viteza ameţitoare de deplasare. Deodată am fost pur şi simplu expulzată în lumină. În acel moment mişcarea s-a oprit şi m-am contopit cu lumina, parcă aparţineam acelui loc în totalitate. Simţeam o linişte, o pace şi o iubire care nu pot fi descrise în cuvinte. Totuşi sentimentul era cumva cunoscut, chiar dacă nu ştiam că mai fusesem vreodată acolo – parcă am ajuns acasă, dar era un acasă diferit, unde nu mai aveam nimic de făcut, eram completă, nu mai aveam nimic de adăugat, nimic de luat, nimic de schimbat. Era ceva de o intensitate pe care nu am mai trăit-o până atunci. Eram linişte, eram pace, eram iubire necondiţionată, eram Întregul, eram picătura din Dumnezeu care s-a unit cu Divinitatea. Este ceva mai presus de cuvinte, este o experienţă pură trăită.
Cum v-ați amintit ce ați simțit atunci? Cum v-ați trezit – cum de v-ați trezit?
Steluța Todea: La un moment dat în lumină fiind, nu ştiu cât timp a trecut, deoarece acolo nu am avut percepţia timpului – până şi timpul s-a oprit în loc. Acea experienţă aparţine eternităţii, nu exista curgere sau schimbare în lumină, am simţit cum sunt atrasă înapoi, nu voiam să plec de acolo, dar nici nu m-am opus. M-am perceput apoi ca privind din tavan din colţul din dreapta sus al salonului de spital şi am observat doi doctori care stateau în jurul meu şi o asistentă care îmi administra în vena de la mâna stângă medicaţie. Pe un doctor l-am recunoscut; era cel de la internare, pe celălalt nu l-am cunoscut; era medicul de inimă al spitalului care a fost chemat de acasă. Îmi vedeam trupul inert, întins pe patul de spital, dar nu simţeam nicio emoţie sau vreo părere de rău – parcă priveam o scenă dintr-un film. Auzeam tot ce vorbeau medicii. Medicul de inimă a spus: tensiunea 30, medicul care era la picioarele mele a zis – temperatura corpului 30 de grade. Ei au continuat să vorbească, măsurând tensiunea şi temperatura corpului. La un moment dat am fost atrasă din tavan în corp. Corpul mi se părea acum un loc strâmt şi întunecat de unde nu mai vedeam nimic. Am auzit: Cum ne vezi? Ca prin sită, ca prin ceaţă?, dar eu nu vedeam nimic. Am auzit mai apoi: începe să se trezească. Nu am făcut niciun efort să răspund, dar după o perioadă am început să zăresc cu ochii fizici. La început am zărit puţină lumină, apoi siluete de oameni, apoi nu mai ştiu nimic. Medicul cardiolog mi-a spus că nu ei m-au salvat, ci am avut o voinţă de fier, iar Dumnezeu este cel care a hotărât să îmi mai acorde încă o şansă la viaţă.
Nu îmi amintesc multe lucruri din zilele care au urmat, dar medicii i-au spus soţului meu că sunt în afara pericolului. Soţul meu a primit permisiunea să mă trezească dacă reuşeşte. Ceea ce îmi amintesc este că mă spăla cineva cu apă rece pe faţă. Doream cu ardoare să mă trezesc, dar nu reuşeam. La un moment dat soţul meu m-a sărutat pe faţă şi am simţit în acel moment o emoţie şi o legătură atât de puternică, încât un gând mi-a brăzdat mintea şi am ştiut că e soţul meu lângă mine. El mi-a relatat că în acel moment au început să îmi curgă şiroaie de lacrimi pe obraji. Încet memoria mi-a revenit şi am început să îmi pun întrebări: cine a văzut lumina, cu ce corp am călătorit prin tunel dacă corpul fizic a rămas pe patul de spital, cine a simţit liniştea, pacea, iubirea? Ce fel de iubire era aceea căci nu semăna cu ceea ce am simţit în viaţă, deşi pe soţul meu l-am iubit mult. Dacă unele lucruri în viaţă mi-au plăcut să le schimb, altora le-am rămas fidelă până la sacrificiu. Acestea sunt soţul şi copiii mei pentru care trăiesc şi mor.
Ce înseamnă toate aceste lucruri? Sunt încă o dovadă că există viață și dincolo de moarte? Că suntem vecgheați de Divinitate?
Steluța Todea: Toate aceste experienţe confirmă ceea ce doar am îndrăznit să visăm – şi anume că viaţa continuă după moarte, iar moartea este doar o trecere într-o altă dimensiune. Aici doresc să mai adaug, după studii îndelungate şi după ce am citit experienţele de moarte clinică ale altor persoane, că în viaţă este foarte împortant să nu ne irosim timpul degeaba, deoarece acesta este singura resursă de care dispunem şi din păcate nu este inepuizabilă. Alte persoane au relatat că în moartea clinică au experimentat frică şi groază, ceva asemănător cu iadul şi m-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că ceea ce experimentăm în trup de carne, experimentăm şi după moarte. De aceea este foarte important să ne creştem nivelul de conştiinţă prin înţelegere pentru ca atunci când ni se apropie ceasul să plecăm, să ne ducem mulţumiţi, liniştiţi, cu senzaţia lucrului bine făcut, cu visele împlinite, fără regrete, fără părere de rău. De aici se desprinde simplul adevăr că doar spaţiul este imuabil, dar timpul este curgător şi mereu în schimbare, timpul se consumă şi trece cum trece nisipul din clepsidră, iar viaţa se consumă ca o lumânare aprinsă.
De ce ne temem atât de mult de moarte, totuși, deși, iată, există atâtea dovezi?
Steluța Todea: Ne temem de moarte deoarece este o experienţă necunoscută, iar omului îi este frică de ceea ce nu cunoaşte, omului îi este frică de experienţe necunoscute, deşi toţi cei care ne-am născut suntem datori cu o moarte şi va trebui să trecem prin ea pe partea cealaltă.
Ce este frica, până la urmă?
Steluța Todea: Frica este un sentiment nedefinit, ca şi când ceva rău ar urma să ni se întâmple. Cunoaşterea creează viitorul, viitorul creează grijile şi frica. Există în noi un tremur şi o nerăbdare pe care cu greu reuşim să le stăpânim – aceste sentimente sunt percepute ca o frică nedefinită. Frica se naşte din dorinţa de a stăpâni următoarea clipă, dar cum timpul înseamnă curgere, clipa nu pote fi stăpânită. Există timpul trecut care este mort, ne putem raporta la el să învăţăm şi să schimbăm o experienţă sau, din contră, să o repetăm la fel dacă ne-a adus unele satisfacţii. Viitorul este o probabilitate – poate să vină aşa cum credem noi, poate să fie diferit de ceea ce am crezut sau există posibilitatea să nu vină deloc. Singura clipă reală este prezentul, clipa prezentă în care putem face alegerile. Imaginaţi-vă că sunteţi într-o gară pe peron, în stânga şi în dreapta noastră trec trenuri rapide care opresc la peron pentru o secundă, timp în care puteţi decide să urcaţi în trenul din dreapta, sau în trenul din stânga, apoi trenurile pleacă şi urmează alte trenuri care opresc pentru o secundă în gară. Trenurile reprezintă oportunităţile pe care le câştigaţi, sau pe care le pierdeţi în viaţă şi de cele mai multe ori, o oportunitate apare doar o singură dată în viaţa noastră şi nu merită să o ratăm din cauza fricii.
Cum putem să trăim fericiți, unde ne găsim liniștea și echilibrul?
Steluța Todea: Fericirea, atunci când reprezintă un atribut al minţii, este căutată în exterior, în lucrurile materiale, în persoanele de lângă noi, dar uităm că fericirea totală nu ni se poate oferi din afara noastră. Fericirea este un sentiment interior care se revelează după ce ne-am făcut în mod serios introspecţia pentru a descoperi ceea ce ne dorim, ceea ce ne mulţumeşte, ceea ce visăm, ceea ce menţinem, ceea ce eliberăm prin renunţare etc. Fericirea interioară o poţi simţi chiar dacă eşti singur; dacă eşti într-o relaţie, indiferent unde eşti şi ce faci, poţi să fii fericit. Fericirea este, de fapt, o mulţumire a lucrului bine făcut, ea vine ca rezultat al unor căutări. Când ajungem să simţim fericirea interioară, ne înmiim, înflorim în o mie de forme, în o mie de culori.
Radiem fericire în noi şi în jurul nostru, deoarece fericirea curge ca o cascadă şi cuprinde totul în jur. Fericirea totală dizolvă orice nelinişte, orice frică, orice suferinţă, orice boală, pentru că reprezintă înflorirea totală a fiinţei şi dăruirea parfumului vieţii – ea este întregirea. Ceea ce conţine sufletul nostru în interior se revarsă şi în exterior. Cum recunoaştem un om fericit? Fericirea se citeşte în ochii fiinţei, în tonalitatea dulce a glasului său care răzbate din vocea sa, cât şi în cuvintele pe care le rosteşte. Fericirea se recunoaşte în flexibilitatea mişcării, se recunoaşte în fiinţă, în gândire, în revărsarea sufletului plin de gratitudine şi de mulţumire în faţa vieţii, în faţa semenilor, în faţa Divinităţii.
Puteți să-i ajutați pe cei care vă întâlnesc, ca pacienți/clienți/cursanți/participanți la workshopuri?
Steluța Todea: Pot să îi ajut în măsura în care se ajută singuri – eu fiind un pion cu care au interacţionat la un moment dat, în timp şi spaţiu – în măsura în care au înţeles esenţa şi îşi doresc să schimbe ceva! Doar atunci, o parte din ei se poate schimba şi doar atunci beneficiază de o nouă înţelegere, de o nouă percepţie, care le anulează suferinţa.
Atunci când am deschis cabinetul mi-am zis: „Doamne, trimite înspre cabinet pe toţi acei pe care Tu îi vei vindeca prin mine”. Noi trebuie să înţelegem că toţi suntem un vehicul prin care Dumnezeu se exprimă în această viaţă şi suntem conectaţi la întreg. În acest mod, întregul cunoaşte partea, dar şi partea cunoaşte întregul, deoarece suntem toţi inextricabil uniţi în Divinitate.
Ştiam că, dacă vreau să mă ocup de cabinet, va trebui să renunţ la ceva din programul meu. Am renunţat la plimbările zilnice, lungi pe care le făceam cu câinii în natură. Parcurgeam zilnic câţiva kilometri împreună cu patru câini, pe care îi aveam la cabana din satul natal. Aveam acolo un rottweiler, o căţea de lup, un ciobănesc şi un pechinez pe care îl ţineam acasă. În anul în care am emis intenţia că deschid cabinetul şi că o să renunţ la plimbarea cu câinii, trei dintre câini au murit într-o lună. Rottweilerul, pechinezul şi ciobănescul. A rămas doar căţeaua de lup, care trăieşte şi acum. Toţi aveau în jur de 10-13 ani. Din prima săptămână au început să sune oameni pentru programări la cabinet. Fiul meu care a văzut cât de multe programări aveam, deodată m-a întrebat: „De unde au aflat toţi acei oameni de cabinet?!”
Îmi venea să îi răspund: „De la Dumnezeu”, dar m-am abţinut şi am răspuns simplu: „Au aflat”.
Îmi venea să spun atunci ca o remarcă pentru mine: ,,Doamne, fă în aşa fel încât să ne aşezi în hamacul lumii – acolo unde întrebările îşi găsesc răspuns de la Sine – unde nu mai există întrebări, pentru că toate întrebările şi-au găsit răspunsul – şi să plutim liniştiţi în pace şi în armonie.
Care este cel mai important lucru pe care l-ați înțeles despre viață având un asemenea parcurs personal și profesional?
Steluța Todea: Cel mai împortant lucru pe care l-am înţeles după o viaţă de căutări este că, dacă te cunoşti pe tine la cel mai adânc nivel al tău, cunoşti natura umană şi de asemenea, cunoşti întreg Universul. Toate adevărurile ne sunt revelate de către natura din jurul nostru, totul este la vedere, nimic nu este ascuns. Trebuie doar să privim, să înţelegem, să conştientizăm pentru a descoperi adevărul. Dacă ne uităm în jur, observăm cum natura reînvie primăvara, iar peste iarnă pare că e moartă, dar seva copacilor este activă adânc în interior şi primăvara reînvie la viaţă. Aşa va reînvia şi sufletul omului într-o nouă dimensiune. Dacă cunoşti pe unul (adică pe tine), cunoşti întregul. Dacă luăm o picătură din ocean şi o analizăm, constatăm că are formula chimică a apei, H2O, apoi dacă gustăm acea picătură, observăm că este sărată şi ştim că tot oceanul conţine aceaşi formulă chimică şi acelaşi gust sărat. La fel şi omul este constituit din aceeaşi conştiinţă, dar depinde de fiecare ce fel de experienţe îşi doreşte să trăiască. Aici mai este de adăugat faptul că fiecare şi-a creat un set de valori personale, care poate nu sunt mai bune sau mai rele, sunt doar mai diferite. Odată cu înaintarea în vârstă priorităţile se schimbă; ceea ce era prioritar sau important la o anumită vârstă, la o alta nu mai contează aşa de mult, sau nu mai contează deloc, dar acest lucru înseamnă de fapt evoluţie. Sunt multe lucruri pe care se cere să le lăsăm în urmă dacă le-am experimentat la o anumită vârstă. Această înţelegere duce spre evoluţie şi înseamnă că am învăţat de la aceea etapă de vârstă şi trecem la următoarea.
Ce îi învățați pe copiii și nepoții dumneavoastră în speranța că vor avea o viață fericită?
Steluța Todea: I-am învăţat multe concepte ale cunoaşterii, le-am expus şi propria experienţă, i-am învăţat tot ce ştiu, totuşi, de foarte multe ori am tendinţa să intervin în vieţile lor, dar îmi amintesc repede că fiecare are de parcurs propria cale şi propriile experienţe şi, astfel, încerc să fiu doar un observator al evoluţiei lor.
Evoluţia conţine şi urcuşuri şi coborâşuri – am avut parte de multe experienţe plăcute şi neplăcute până când am reuşit să ajung la echilibru şi armonie. Acum pot să spun ca am ajuns în sfârşit acasă la iubirea necondiţionată pe care o simt în suflet şi pe care am căutat-o întreaga viaţă. În acest moment, evenimentele din jurul meu, cum sunt politica economia, vremea, boala, suferinţa sau fericirea etc. nu mă mai perturbă – toate sunt doar atribute ale vieţii, care pot fi accentuate, de oameni, în mod pozitiv sau în mod negativ, însă, pentru mine, toate au aceeaşi semnificaţie acum, când am găsit echilibrul şi armonia.
Pe tot parcursul vieţii, trecem prin diferite experienţe, din care învăţăm diferite lucruri, iar acest şir de experienţe semnifică treptele spre evoluţie. Cât trăim, învăţăm, înţelegem şi experimentăm. Ultima carte pe care am scris-o, Casa sufletului, aşa grăita Profetul, este dedicată copiilor mei, cât şi tuturor copiilor din lume. Acolo am expus toată cunoaşterea şi experienţa de-o viaţă. Indiferent cu ce problemă de viaţă ne confruntăm, punem atât supărările, cât şi bucuriile la picioarele Divinităţii pentru a ne construi treptele care ne urcă spre împărăţia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu în iubirea Sa faţă de oameni, are grijă de sufletul fiecăruia, în funcţie de ceea ce am acumulat în interiorul nostru pe parcursul vieţii.
