Numele meu e Dorință – de Angelica Lambru

Cum am ajuns din nou, aici, Doamna mea? Aici, la Interval? Nu cumva ţigăncile, miloase, m-au lăsat să-mi trag o clipă sufletul, pe coridor, în aşteptarea ultimei ghicitori? … Beau prea multă cafea, tocmai am pus în chiuvetă cana în care s-a scurs şi ultima dimineaţă de decembrie. Am ajuns să beau cafeaua cu cana, Doamnă… Spune drept, ce-ai alege între idee şi cord, între minte şi inimă? Literatura, te aud raspunzandu-mi, literatura…

Zic cei ştiutori că în fiecare femeie predomină o zeiţă anume, eu cred că, mai degrabă, zeiţele vin şi pleacă, odată cu vârstele femeii: Diana, la 18 ani, Afrodita, la 25, Junona, la 30, apoi, Minerva, Minerva, Minerva…

Le chem din nou, pe toate, minţindu-le că e pentru ultima dată şi ele vin, cuminţi, şi se înşiră pe lângă uşă, aşteptând să intre. La doctor? (Ai răbdare, dragă Mamei, acum ne vine rândul). La examen? (Ce subiecte au ieşit până acum?) La ambasadă? (Că nu merită s-o scriu cu majusculă). La interviu? (Aşteptaţi puţin, să iasă candidatul de la 10.15).

Mi-am petrecut o bună parte din viaţă lăsând bătăi de inimă pe la Uşi de Domni.

Mi-am pus, pe rând, toate măştile: fetiţa de la cor (grasă şi cu codiţe), adolescenta buboșică (grasă şi fără codiţe), domnişoara fardată, rezemată de peretele discotecii, suportând demn stinghereala.

Am băut şampanie proastă pe 31 decembrie şi m-a durut rău capul, pe 1 ianuarie.

Am ieşit în ger şi-am cerut, către stele. Dar zăpada, cuminte ca nenea Anghelache, n-a vrut să răspundă.

Mi-am luat puiul din pătuţ şi l-am strâns în braţe, iar mirosul de bebeluş a parfumat Intervalul.

Am fost fericită, în nefericirea mea.

Am fost nefericită, în fericirea mea.

Am citit şi am fost citită. Am scris şi mi-a fost scris.

Am gătit bucate pe care musafiri politicoşi le-au lăsat pe masă, de-am mâncat din ele în toate zilele cuprinse între Sf. Vasile şi Sf. Ion.

Mi-am pus “a little black dress”, ciorapi ca pânza de păianjen şi când am ieşit la vânătoare, am auzit de la Musca mulţumită şi deja cuibărită în plasă: N-o să-ţi fie frig, aşa?

Şi iată-mă aici, scriindu-ţi, îmbrăcată cu halatul galben, plin de efluvii materne, cu totoși împletiţi de vecina mea, doamna Petre, şi cu Snowie pe genunchi.)Te vei întreba ce caută doamna Petre în scrisoarea aceasta, caută, fiindcă şi aici ca în toate scrisorile mele e vorba de Milă, de Mila pe care numai femeile o pot arăta semenilor lor, de mila care mută munţii din loc. Femeie, numele tău este Milă. Consolamentum, Cheia cântărilor. Dar despre asta vom vorbi altădată.

Suntem toate trei, în clipa aceasta care a şi trecut. Vom scânteia cât ne va citi Cineva, apoi vom pleca, câte puţin, politicoase şi discrete, pentru ca acelaşi Cineva să ne poată uita.

P.S. Snowie e o pisică fumurie. I s-a întâmplat şi ei, cum ni se întâmplă şi nouă: cel care ne-a pus numele, n-a stat să se uite bine la noi. E adevărat că, de pui, era albă.

Trimitem, Doamnă, drept cercel acestei nopţi de trecere (fictivă trecere), un poem al Prinţului Emil Botta. Domnia voastră va ghici de ce.

Gravitațiuni

Numele meu e Dorinţă,
de aceea cânt cu oarecare uşurinţă.
Flautul meu are un ton arhitrist,
de aceea poate nu sunt artist.

Zi şi noapte mă lamentez,
singur, singur ca un huhurez.
Clipele trec pe lângă mine
ca furtuna printre ruine.

Aş vrea să mă cheme Panică, Ură,
să-mi cadă viaţa ca o mură în gură.
Aş vrea să mă cheme Bucurie
sau Banchet, Extaz. Melodie.

Dar numele meu e Dorinţă,
şi ca să-l schimb e cu neputinţă.
Zadarnic, zadarnic încerc,
numele meu e un fermecat cerc.

(din volumul Întunecatul April, 1937)