In miez de decembrie 2010, la doar cateva zile dupa ce am vazut la Iasi opera Don Giovanni, am ascultat pe Radio Romania Muzical o transmisiune directa de la Viena a aceluiasi spectacol, de asta data intr-o distributie intesata de nume mari. Nu stiu cum arata showul derulat pe marea scena a operei vieneze, dar, auzindu-l pe unde scurte, mi s-a facut dor nebun de vocile splendide, dezbracate de inflexiuni cabotine, si de emotia mea adanca in fata intalnirii cu Don Giovanni de la Iasi.
Cladirea Operei din Iasi este, de aproape patru ani, intr-o continua, lenta si dureroasa renovare. Dar asta nu ii impiedica pe cei care asigura bataia inimii unei institutii de cultura atat de insemnate sa isi vada de drumul si de misiunea lor.
Spectacolul Don Giovanni, opera in doua acte pe muzica lui Mozart si cu libretul scris de Lorenzo da Ponte, s-a nascut din indrazneala directorului Adrian Zavloschi de a o invita pe regizoarea Beatrice Rancea sa il puna in scena. In ce scena… nu se stia precis, asa cum nu se stie nici acum, pentru ca artistii Operei au parte de scene de imprumut. „N-as fi acceptat niciodata sa lucrez in asemenea conditii daca nu ar fi fost vorba despre o trupa absolut extraordinara”, a declarat Beatrice Rancea, care ne-a povestit, cu umor, si despre conditiile vitrege in care au lucrat. Pe scena Casei de Cultura a Studentilor, artistii sunt doar chiriasi cu ora. Pentru repetitii intra cand li se da voie si ies in clipa in care le-a expirat timpul, pentru ca nu sunt la ei acasa. Decorurile vin si pleaca, transportate cu truda si sudoare inaintea si la finalul fiecarei repetitii mari sau a fiecarui spectacol, iar pentru ca e criza si stradania de a face bani cu orice chip nu mai are nimic rusinos, ci a ramas doar o forma temerara de supravietuire, de cateva ori, cand in foaierul casei de cultura aveau loc felicitarile, masa si dansul cate unei nunti sau cumetrii, artistii au repetat opera lui Mozart in miros de sarmale si carnati.
Si, totusi, dincolo de vitregiile organizatorice, spectacolul izbucneste, de fiecare data, ca un vartej de emotie si arta fara cusur. Coregrafia lui Edi Stancu e fermecatoare, vocile sunt exceptionale, iar interpretii au, sub gestul nobil al talentatei si frumoasei Beatrice Rancea, joc modern si convingator, umor si nebunie, miscari artistice ample si captivante. Si nu poti sa nu gandesti, cu gand dulce sau mai degraba amar, ca orice mare scena a lumii s-ar mandri sa aiba un Ciprian Marele, care da nastere, prin vocea sa fabuloasa, prin felul sau dezinvolt de a strabate scena si inimile, unui Don Giovanni viu, abil, splendid, ametitor. Ca orice mare teatru ar vrea-o pe Florentina Onica, interpreta cu haz, cu har, cu arta, a Zerlinei, ca Adrian Ionescu, Octavian Dumitru, Cristina Simionescu Sandu, George Cojocariu, Ovidiu Urzica sau Cristina Marta Sandu sunt artisti care merita nu doar aplauzele noastre dintr-o duminica albita de ger si zapada, ci si recunoastere profunda, adevarata, recunostinta reala pentru toata bucuria pe care o pot darui unui public insetat de frumusete.
Opera lui Mozart a fost jucata pentru prima data la sfarsitul secolului al XVIII-lea si a readus pe scena, sub pana libretistului da Ponte tema tradarii si a suferintei din dragoste, construind un Don Giovanni ca un avatar al celebrului Don Juan. La 200 de ani de atunci, povestea inca emotioneaza, amuza si doare deopotriva. Spectacolul de la Iasi are aer magistral, chiar daca se joaca pe o scena inghesuita si de imprumut. Pentru ca Beatrice Rancea a transformat curgerea episoadelor intr-o incursiune prin propriul nostru suflet revoltat sau resemnat. Iar acolo, intr-o fosa minuscula a unei case de cultura iesene, dirijorul Adrian Morar isi struneste orchestra cu forta, cu maiestrie, cu talent care izbutesc sa puna in valoare, fara cusur si fara compromis, geniul mozartian.
