fbpx

Despre fericire, numai de bine

de

Daca vrei sa te intalnesti cu fericirea, n-o cauta pe Google. Uita-te in jurul tau, ar putea fi o icoana cu picioare lungi sau chip stramb, depinde de miopia privitorului. Ah, ai zarit-o, ai simtit-o, te-ai lasat inrobit? Atunci ai grija de ea, ca de un nou-nascut, si nu da altora prilej sa se infrupte fara acordul tau. Ai curaj sa-ti traiesti fericirea cu indrazneala cu care suporti nefericirea altora.

Lasa-te coplesit de senzatia usoara, eterica, a bucuriei lucrurilor marunte, de la trezitul in zambete la adormitul in scancete, si fereste-te de propovaduitorii fericirii prin nefericire. Zboara prin lumea larga, dar fa-ti cuib frumos cand te-ntalnesti cu fericirea, ei ii place o casa primitoare si o masa sanatoasa. Nu-ti garantez nimic, ai putea fi cel mai fericit sau nefericit dintre pamanteni, in functie de jumatatea paharului pe care vrei sa o vezi. Dar cum fericirea e o specie aproape pe cale de disparitie, am sa vorbesc numai de bine.
Fericire, icoana cu picioare lungi

Dintr-o perspectiva masculina pur intuitiva, fericirea se intampla – cateodata, dar numai cateodata – sa aiba picioare lungi si minte scurta. Aceasta este fericirea instant, consumata ca supele Knorr, cand n-ai timp sa gatesti. Fara argumente, este o foame de fericire rapida, banala, mai degraba victima a impulsurilor decat calau al nefericirii. Dar, altadata, fericirea isi pastreaza lungimea picioarelor, adauga centimetri in plus mintii, sufletului, zambetului, iubirii. Si atunci, icoana aceasta se strecoara pe furis in trup masculin, mai departe de caile batatorite de altele, drept in miocard. Si vietuieste acolo, cauzand purtatorului o stare de fericire simpla, asociata cu indragosteala si, adeseori, cu iubirea. Cati dintre barbatii indragostiti sunt nefericiti (se exclud ecuatii complexe, cu mai mult de doua necunoscute)? Starea paradisiaca se spulbera insa neverosimil de repede cand prietenii il suspecteaza de o maladie neconforma cu masculinitatea sa ori cand vrajitoarea cea rea il tenteaza sa muste din marul vopsit. Atunci, ca printr-un miracol, icoana varsa o lacrima, de care o lume intreaga se minuneaza, doar el nu. Intre timp, se inchina stramb la alta.

Fericirea are chipul tau stramb

Bata-le vina de femei naive (printre care ma numar si eu, ca altfel n-as putea povesti), care isi atarna fericirea de cate un chip masculin, de cele mai multe ori stramb de propriile defecte si neputinte. O priponesc precum Gheorghita calul de o garofita ofilita de la atatea nefericiri consumate. Multe dintre ele n-au orbul gainii, in sensul ca adulmeca mirosul nefericirii asociat cu chipul atat de frumos candva, atat de schimonisit acum, dar parca nu le vine sa creada ca fericirea a avut o escala atat de scurta in sufletul, patul si viata lor. Si pentru ca fericirea trebuia sa poarte un nume, iar numele este chiar el si nimeni altul, orice interpretare diferita este de neconceput. Ca si cum intreg universul n-ar mai avea sens pentru ele, decat gravitand in jurul acestui astru. Pentru ca in mintea, dar mai ales in inima lor, fericirea e un fel de abordare 360 de grade à la marketing, centrata pe o fiinta. Insasi perfectiunea unei fiinte n-ar fi de ajuns, pentru ca fericirea asociata cu ea sa fie garantata. Ori, cu totii, si mai ales barbatii, fie-mi iertata ironia, suferim grav de defecte de fabricatie, de cele mai multe ori caracterizate prin stari febrile de cautari si lauzie post factum.

Sa las fericirea mi-e frica, ca vine alta si mi-o ridica

Ce inseamna fericirea pentru fiecare, cum am putea-o diseca intr-atat, incat sa-i identificam microorganismele, pentru a le putea da viata prin tot ceea ce facem, zi de zi, ceas de ceas?

Trebuie sa dispui de un imens talent si lipsa totala de autoconservare pentru a-ti reusi experimentul asta pur biologic. Sa vrei sa te cunosti, sa vrei sa iei tot ce-i mai bun din lumea asta, croit dupa statura nevoilor tale, si sa nu te plictisesti in cautari din instict de protectie. Exista fiinte destepte, femei destepte care pot face asta, parca au fost educate intru spiritul propriei fericiri. Stiu sa-si defineasca si sa-si construiasca bucuria cotidiana, dar si cea viitoare, cu grija si teama ca nimeni altcineva sa nu vina sa le-o ridice pe motiv ca, insarcinata fiind cu nefericirea, pofteste la fericirea altora.

Restul, armata de muieri care habar n-au sa-si ascuta simturile pentru propria fericire, au si ele sansa, norocul, intamplarea sa se izbeasca de ea frontal, la un colt de strada sau un colt de timp, sa le surprinda, sa le incante, sa le nauceasca. Sunt norocoase, cu totii suntem norocosi la un moment dat. Dar Dumnezeu iti da, nu-ti baga in traista, zice o vorba din popor. Istetimea fericirii nu vine de la un aliment minune care intareste sistemul imunitar, ci de la convingerea ca, incepand chiar din momentul izbiturii, trebuie sa te gandesti ce sa faci sa tii fericirea acolo vie, flamanda, intreaga.


Curajul nebun de a suporta nefericirea altora

Cand apare nefericirea prin viata cuiva, ne ingramadim sa-i aflam cauzele, sa dam sfaturi, sa fim de ajutor… asta in cazul fericit ca ne pasa si nu credem stupida teorie prin care a sta deoparte este cea mai inteleapta abordare de a nu-ti pasa. Avem un curaj nebunesc, nebun de-a dreptul, de a o suporta prin destainurile altora, prin lacrimile si durerea lor, incercand s-o alinam, s-o domolim,
s-o alungam. Daca, Doamne fereste, nefericirea se cuibareste in sufletul nostru, ne pierdem elocinta, efuziunea, efervescenta. Mila mi-e de tine, dar mai mila mi-e de mine, cam asa s-ar traduce curajul de a suporta nefericirea altora si neputinta de a ne-o suporta pe a noastra, evident mai mare si mai grava ca toate celelalte. Ne cuprinde panica, pentru ca, asa cum prea bine spune Radu Beligan in Egoistul, cea mai grava maladie a omului e singuratatea. Si singuratatea nu se vindeca decat cu fericire. Urmarindu-l cum joaca exemplar timp de doua ore fara pauza, la 91 de ani, mi-am zis ca trebuie sa fi fost un om fericit toata viata, altfel de unde puterea, pasiunea, rafinamentul de a trai frumos?

Insuportabila usuratate a fericirii simple

Din atata tehnica si exces de complexitate in existenta cotidiana, oamenii au uitat sa se bucure de viata. Si-au atrofiat simturile pana intr-acolo, incat fericirea nu poate fi perceputa, iar orice inconvenient minor, de la vreme la trafic, de la kilogramele in plus la iubirea in minus, de la alarma necrutatoare a ceasului desteptator la sirena ceasului biologic, devine un handicap major pentru a sesiza fericirea. E totul prea incalcit, apasator, galopant prin orele zilei si nesomnurile noptilor, simplitatea este cel mai complex termen al vocabularului modern. Sa te trezesti intr-un pat de femeie frumoasa, sa zambesti, copila cu parul balai, la soarele tau, sa faci rapoartele sefului cu placerea cu care faci sex (nu cu seful!), sa presari mirodenii si drag intr-o masa pentru el sau ei, prietenii tai, sa savurezi conversatia desueta, dar vie, a rudelor incaruntite de ani si experiente, sa pleci in zori de zi fara stire, sa vezi marea si sa-ti intalnesti iubirea, sa nu te incrunti, macar de spaima ridurilor, daca nu de spaima unui zambet in minus pe care l-ai oferi lumii. Par indemnuri de secta, rezultat al vreunui curs de descoperire personala. Nu l-am urmat, mi-am urmat instinctele si logica, in incercarea de a dovedi ca oamenii nu mai suporta usuratatea fericirii care sta in lucruri simple, in viata de zi cu zi. Si duc povara unor asteptari mari, pentru o fericire indepartata, care nu are culoar liber sa zboare, din cauza cenusei unui nor vulcanic interior. Fericirea nu este o destinatie, este calatoria zilnica.


Sunt fericit in nefericirea mea

Adeptii nefericirii spun ca nu poti defini starea de fericire decat raportandu-te la opusul ei. Ca nu-ti dai seama ca esti viu, pana nu-ti tai venele. Ca nu constientizezi care sunt faptele marunte sau marete, care sa te urce pe culmile beatitudinii, daca nu te afunzi in noroiul descumpanirii, ca sa stii ce te poate scoate la lumina. Eu nu cred asta. Fericirea e o stare a frumusetii, a bucuriei, a visarii, pe care o ai sau nu. Pe care vrei sa o ai sau nu. Nefericitii pot sa-si numere jumatatile de pahare goale mult si bine si tot nu le vor vedea pe cele pline. Vor face din nefericirea lor un cult, o vor propovadui ca pe intelesul profund al lumii, sinelui, vietii. Pentru ca nefericirea e ca un copil, cu cat il ingrijesti mai bine, cu atat creste mai mare si mai aratos. Superba in intensitatea ei, nefericirea te incolaceste intr-o imbratisare atat de stransa, ca ajunge sa tina de cald, de foame, de mangaiere si… sa te faca fericit!

Zbor deasupra unui cuib cald si imbietor

Exista familii peste care fericirea planeaza usor, o simti, fie ca te afli la sol sau la cativa metri deasupra. Viata lor rade cu pofta, casa le straluceste, inimile le tresalta, copiii se joaca frumos, cresc impreuna, de la mic la mare, se completeaza ca intr-o proba de stafeta, nu se plictisesc. E un dar pe care il au, cuibul lor este cea mai fericita exprimare a dorintelor fiecaruia, dar mai ales a dorintelor comune. Cand ii vezi, iti vine sa dai fuga sa deretici prin cotloanele propriei case si inimi, sa sadesti flori la fereastra diminetilor, sa mesteci in deliciul
dupa-amiezelor si sa aprinzi caldura noptilor.
Sa-ti cante si tie privighetorile sub parfumul discret al fericirii domestice, calde si imbietoare. Sa dai naibii, daca nu dracului, toate idealurile de fericire prin cariera, calatorii, lectii de parasutism si programare neurolingvistica. Dar oricat ai incerca sa furi reteta, asemeni ghicitului in cafea, rezultatul este dezamagitor. Pentru ca ce este al lor este doar al lor. Binecuvantate fie toate aceste familii care trec prin foc si spada in timpuri amare, si-si tin fericirea departe de lumea dezlantuita.

Cel mai fericit dintre pamanteni

Victor Petrini, cel mai iubit dintre pamanteni, n-are parte de dragostea semenilor, pare ca nici macar soarta nu-l iubeste, harazindu-i umilinte, infrangeri, cazne, deznadejdi. Izbavirea lui vine din iubire, chiar daca e o iubire chinuita, departe de splendoarea si stralucirea povestilor celebre, dar atat de veridica prin neputinta ei. Mitul fericirii prin iubire strabate cele 1200 de pagini pe care Marin Preda mi le-a daruit in vremuri de cunoastere si speranta. Dincolo de orice cautari de sine, cea mai la indemana si profunda forma de fericire este iubirea.

Cel mai fericit dintre pamanteni sunt eu, care ma leg si dezleg de nefericiri marunte, ma trezesc cu scanteieri de soare sau negru de ploaie, dar mereu cu clinchet cristalin de „Lalu“, pentru ca nu-mi poate inca pronunta numele corect… desi mie a inceput sa mi se para mai corect asa. Sunt eu, care ma bucur sa mananc, sa ma rog si sa iubesc. Sa vorbesc cu oameni necunoscuti despre orice, sa fac ce-mi place si ce nu-mi place cu savoarea ca este un dar, sa zambesc, sa ma stramb, sa susur cu drag si sa injur cu patos, sa ofer daruri mici sau mari, palpabile sau imaginare, sa iubesc cu inconstienta si sa ma revolt cu constienta, sa risc un accident cu masina admirand lalelele crete de la marginea drumului si sa ascult Romeo and Juliet nepermis de tare. Sunt eu, am un defect din nastere. Fericirea.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *