fbpx

Primavara iubirii noastre

de

A venit primavara, sa facem curatenie prin etajerele cu iubiri de portelan mai vechi sau mai noi si sa oranduim cartile in carti de iubire si alte carti, sa ne lepadam de neincredere si sa credem in dragoste adevarata, devotata, vesnica. Sa ne imaginam capitole din povestea iubirii careia nu-i vom ingadui sa treaca mai devreme de semnul infinit. S-o tinem calda, aburinda, infometata, ca sa nu expire inainte de cele mai pesimiste termene. Sa o inlantuim pasional in dansul sufletelor pereche si sa ne ostoim cheful de necredinta zburdand desculti prin priviri de drag si paduri inverzite de gene inlacrimate de dor. Un indemn rapid, spus pe nerasuflate, asemeni reclamelor la medicamente, care n-au spatiu suficient pentru a inregistra instructiunile de avertizare in cadenta normala.

Iubire, bibelou de portelan spart si lipit la loc

Exercitiul cel mai dificil al iubirii este timpul. Timpul calic, grabit sa stearga in urma lui emotii, dorinte, intelegeri din ochi si potriviri din inima. Se intampla ca bibeloul acela fin sa nu mai reziste ca pestele de pe televizorul bunicii sau ca pescarii din biblioteca mamei. Sa cada la prima tentativa de a-l sterge putin de praf, si sa se risipeasca in multe iubiri mici. Iubiri de orice altceva, ce-ti pot umple timpul in schimbul unei iubiri mari, depline, care sa-ti umple viata.

Suntem stirbi in a musca acelasi mar, jumatate tu, jumatate eu, mai mult de un timp dat, si atunci ne contopim in relatii comode si/sau incomode cu parteneri oficiali si neoficiali, din hartii sau din flori, fara sa realizam ca marii perdanti suntem noi.

Se spune prin lume ca o ciorba reincalzita nu mai are acelasi gust si ce ai spart, oricat de dibace ai fi in a lipi la loc cioburile, tot imperfect va ramane. Dar oare suntem atat de naivi sa credem ca exista perfectiune in ceva, si cu atat mai mult in iubire?

Oare cuplurile care rezista de decenii au fost tot timpul pe o etajera, ferite de mainile neatente si vicisitudinile vremurilor ?

Poate lipitul la loc nu e un semn al pierderii iubirii, ci o grija fireasca a intretinerii ei in goana calica a timpului. Nu mai este iubire atunci cand desele lipituri te impiedica sa iti mai dai seama cum a aratat initial obiectul de cult.

Vino cu mine, cititorule! Cine ti-a spus ca nu exista pe lume dragoste adevarata, devotata, dragoste vesnica?

Mult timp, „Maestrul si Margareta“ a zacut pe noptiera mea, citita si rascitita doar primele 50 de pagini. Ma enerva lipsa logicii: un scriitor in parcul Patriarsie Prudi, decapitat de tramvai, conform cu premonitia profesorului german cu un ochi verde nebun si unul negru, de mort, ce umbla insotit de un motan enorm, gras cat un porc si de un dirijor de cor, Annuska, din vina careia s-a rasturnat uleiul si scriitorul nostru a alunecat, Pilat din Pont care ura mirosul uleiului de trandafiri… mi-era imposibil sa inteleg cine e maestrul, de ce Margareta apare abia la jumatatea cartii, si despre ce este vorba pana la urma.

Rabdarea mi-a venit de la recomandarea cuiva cu loc insemnat in mintea mea, si ambitia a fost cea care m-a lasat sa citesc toate cele 400 de pagini. Margareta e un inger de femeie care are totul in viata, chiar si paleative de iubire, dar dragostea ei bolnavicios obsesiva pentru Maestru, nimeni altul decat diavolul insusi, are esenta unicitatii. Ea este dragostea. Aceea, singura. Pentru care isi lasa lumea ei frumos oranduita si se avanta in nonsensul si irealul unei lumi careia nu-i apartine. Si astfel, un roman de fictiune a devenit una dintre povestile mele preferate de dragoste adevarata. Ca esti inger sau nu, dragostea ramane cea mai frumoasa, tulburatoare, de sine schimbatoare experienta a tuturor, si poate aparea mergand pe strada cu un buchet de flori sau oricum altcumva. Important este sa ai ochii deschisi.

Buongiorno, Principessa, la vita e bella

Mi-a fost greu o vreme sa ma decid daca viata e frumoasa doar in filme sau si-n realitate. De ce, de exemplu, nu ti se intampla niciodata cand urci scara avionului, sa apara un idol brunet cu un brat de flori, care sa rastoarne barierele de securitate, sa alerge mai ceva ca ghepardul si sa se aseze in genunchi, sa-ti declare iubire vesnica? Pentru ca asta este diferenta intre o comedie romantica si un film de Oscar.

Si de un Oscar al iubirii este vorba si in „La vita e bella“, filmul care mi-a tulburat simturile prin simplitatea cu care vorbeste despre iubire, din aceea normala si placuta auzului, fara complicatii iscate de minti plictisite. Si despre puterea ei atunci cand, sustinuta de umor, joc si imaginatie, trece peste imposibilul unei deportari. Iubirea lui Guido pentru sotia si fiul sau de cinci ani nu e de explicat, e de vazut si simtit. Aici jocul din iubire nu este pentru lipsa amuzamentului, ci pentru supravietuire, pentru speranta, dar mai ales pentru ocrotirea sufletului de copil. Sa-ti faci copilul de cinci ani sa creada ca prezenta in lagarul de deportare si incercarile grele la care sunt supusi cu totii nu reprezinta decat un joc complex, pe echipe, inseamna sa iubesti viata mai presus de orice.

„Buongiorno, Principessa!“ este, cred, cea mai frumoasa, senina si inspirata declaratie de dragoste.

Dragoste cu termen de expirare limitat

Cinicii excesiv de cinici sunt de fapt plicticos de nefericiti. Sunt cei care nu cred decat in propriile teorii care necinstesc oranduielile lumii si-i orbesc de propria neputinta. Neputinta lor este sa iubeasca cu totul, cu riscuri si oportunitati, cu puncte tari ca piatra si slabiciuni iuti ca sageata. Pentru ca astfel de oameni vad iubirea ca pe o tranzactie de piata, in care cererea si oferta se intalnesc ca pe orice alta piata, cu profit sau pierdere marginala. Am un amic care, nefericit ca a fost inselat, fara sa studiem aici sistematic cauzele, a decis ca trebuie sa-si autoimpuna dezamagirea si esecul intr-un contract de iubire cu perioada determinata. Asa a aparut ideea casatoriei de cinci ani, care sa simplifice ingramadeala la judecatorii pentru desfaceri si refaceri de vieti. Si propavaduieste aceasta noua descoperire cu pasiunea unui inventator care vrea sa-si omologheze descopeririea la OSIM. Ar fi fost mai simplu daca admitea in sinea lui ca a fost iubit mult mai mult dupa ce a fost inselat. Nici macar nu mai era nevoie de lobby personal, toti ceilalti din jur fara dioptrii de cal vazusera asta inaintea lui. Tot la fel se lamenteaza multi ca iubirea n-are nevoie de acte, de obicei femeile necerute si barbatii plictisiti. Ca asa are sanse mai mari sa dainuiasca decrepirii si sa nu-si atinga termenul de expirare prea curand.

Dragostea expira pe etajera, ingalbenita de colb si neatentie, pentru ca alte ispite se preumbla prin emisiuni televizate, timp petrecut in afara ei, colege specialiste in relatii private, dar mai ales pentru consumul in exces al autoconvingerii ca dragostea dureaza trei ani. Dragostea dureaza cat vrei tu s-o tii aprinsa, iar pentru ca ea sa reziste, este recomandabil sa n-o deschizi vederii tuturor, ca pe un borcan de crema, caci odata deschis, in maxim un an te ustura sufletul sa constati ca a expirat.

Dance me to the end of love

Nu stiu sa ma exprim prin dans la fel de bine cum reusesc prin alte mijloace, dar sunt fascinata de profunzimea celor care reusesc. Simt ca muzica este un mediu propice iubirii, pentru ca iti rascoleste fiinta, transmitand ceea ce vorbele, gesturile, faptele nu pot face. Pentru ca muzica este o contopire de miscari care curg firesc, fara sa fie dictate de regulile unor genuri de dans, ca o avalansa dinspre adancurile fiintei care vrea sa se transmita cu totul.

Memoria mea muzicala are intiparita doua scene de dans sub semnul iubirii: tangoul pasional din Parfum de femeie si dansul meu neghiob, dar emotionat, cu baietelul meu cand avea doar 3 luni. Nevazatorul militar la pensie, ciudat si aparent imposibil de multumit, interpretat superb de Al Pacino, stie sa cucereasca o femeie mult mai tanara cu un singur dans de tango. Cred ca sunt prea putini si prea tineri cei ce nu stiu acea scena din restaurant, care iti taie pur si simplu rasuflarea. in care orice alta forma de exprimare a iubirii n-ar fi reusit sa smulga nici macar un zambet al frumoasei femei.

Dance me to the end of love este cealalta amintire muzicala. Se intampla la botezul fiului meu si a pecetluit o legatura pe care viata mi-a ingaduit s-o traiesc: cea mai cea dintre toate iubirile, care nu concureaza cu nimic, pentru ca este de neasemuit. Este de altfel singura, alaturi de iubirea pentru parinti, care nu are sfarsit. Cat timp avem aceste repere, inseamna ca exista in noi cunoasterea de a tine o iubire o viata intreaga, ne lipseste doar exercitiul.

Despre dragoste si alti demoni sociali

Sunt femei nebune de iubire, care isi avanta fiinta in fiecare noua iubire cu voluptatea cu care eu mai comand un tort cu bezea, desi stiu ca imi va fi rau toata ziua a doua zi dupa. Asa si ele, chiar daca stiu ca vor varsa toate zilele de dupa a doua zi lacrimi si sperante desarte, nu se pot opri sa iubeasca pasional, inconstient, la noroc. De multe ori, ilogica trairilor lor inaripate ma tulbura in asa hal, incat sunt cat pe ce sa ma alatur cohortelor care le arata cu degetul ca pe niste neispravite care nu stiu sa traiasca asa cum e recomandarea medicului, fara palpitatii. De putine ori am insa revelatia propriei neputinte de a-mi da si eu drumul pe panta abrupta a iubirilor nepotrivite doctrinar, social, moral. Am o prietena care a generat subiect de barfa si inca mai are material pentru urmatorii multi ani, pentru ca si-a dus iubirea pana-n scutece de bebelus. Al treilea, dintr-o dragoste mare pe care o poarta in suflet si-o declara cu seninatate in glas, chiar daca nu e implinita conform cu lista de instructiuni. Iubitul ei si tatal copilului lor, vesnicul barbat nehotarat, frate de conjuctura cu un cantaret relativ cunoscut, aflat intr-o situatie similara, o iubeste chipurile cu aceeasi nebunie cu care il iubeste ea. N-as zice, cat timp a putut sa doarma linistit cand ea ducea rodul iubirii lor de una singura, de la zi la zi, vreme de noua luni. Dar zambetul ei prin care nu razbatea nici fractiune de gand de suferinta a aratat lumii ca iubirea este cea care o duce sa se lupte cu demonii sociali si chiar cu propriile-i temeri. Atunci mi-am zis ca iubirea e mai mare decat o putem noi masura vreodata.

Ca mieii as zburda prin verdeata ochilor tai

Cu fiecare primavara care-mi deschide ochii inspre iarba abia incoltita si covoarele de albastrele ca mii de ochi de drag privindu-ma, as vrea sa zburd precum mieii prin verdeata ochilor lui de smarald.

E o chemare de dincolo de mine sa-l iubesc primavara, pentru ca intregul univers lucreaza sa transforme reinvierea naturii in renasterea sufletului meu intru iubire.

Dragostea mea dureaza primaveri, pentru ca iubirea mi se rostogoleste ca un bulgare prin iarba cruda a pleopelor lui, incat de atata verde pare ca inverzesc padurile goale si golite de speranta.

Ironia face ca tot primavara, de cele mai multe ori el sa fie un calator pribeag prin continente reci, unde vremurile sunt diferite. Asa se face ca iarna vrajbei noastre si anotimpurile ispitelor se interpun in venirea primaverii. Dar puterea iubirii mele, care vine din bucurie, speranta, oameni dragi si trairi adevarate este mai mare decat orice neincredere, opreliste, conventie. Si va razbate in timp, peste primaveri inflorite, tarmuri cu scoici, copaci desfrunziti si zapezi prelungite, o viata.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.