Angelica Lambru – Neuronii-oglinda si mandarinele cersetorului

Anul acesta, neurobiologul italian a fost unul dintre laureatii prestigiosului premiu Príncipe de Asturias, oferit anual de Regatul Spaniei, pentru activitatea stiintifica dedicata cercetarii sistemului neuronal oglinda si a covarsitoarei importante pe care o poate avea in tratarea bolilor psihice grave precum schizofrenia sau autismul. Descoperirea si studiul neuronilor-oglinda asaza bazele stiintifice ale comportamentului social.  Si pentru ca trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus EMPATIE. S-ar parea ca acesti binecuvantati neuroni-oglinda sunt poarta prin care intram in viata celorlalti sau fereastra de la care ii privim. Fotoliul din ultimul rand al salii de spectacol sau scena insasi. Mai exact: ne permit sa intelegem ce simt ceilalti.

Fac posibila copie neuronala a miscarilor semenilor nostri, a emotiilor lor. La patru ore dupa nastere, copiii sunt deja in stare sa imite gestul unui adult de a scoate limba, sistemul neuronilor-oglinda evoluand odata cu motricitatea.

A fost intrebat celebrul neurolog, ce se intampla cu psihopatii si cu asasinii, ei nu prezinta o asemenea activitate emotionala, neuronii lor oglinda sunt stinsi, opaci, orbi? Omul de stiinta a dat, resemnat, din umeri: “Ba da, desigur. Ei inteleg, la fel ca noi toti, ce simt semenii lor carora le fac rau. Dar asta nu-i impiedica sa-l provoace”. Dupa cum spune, intelept, un personaj din Calpuzanii: “Dintr-un lemn cioplesti si crucea sa te-nchini si maciuca de spart capul”.

*

E o dimineata incerta de iarna. O duminica incremenita, de decembrie, intr-un orasel rasfirat de campie. Cea mai singura dintre pamantene se indreapta schiopatand spre biserica. Sta departe de centru, undeva la iesirea din oras. E o femeie inalta, frumoasa, cu o bogatie de par cret pe care-l domoleste ba tunzandu-l scurt, ba legandu-l cu un tulpanas. Il vopseste cu o culoare botticelliana, ea are ochii verzi , migdalati, de pisica, si nasul mic, cu varful ridicat jucaus in sus. Ii curge prin vine sangele amestecat al dobrogenilor, copilaria ei a ramas pe dealurile Axiopolisului, impletita strans in doua cozi groase si blonde. Are trasaturi si gusturi orientale, un extraordinar simt al culorilor, ii plac salurile, esarfele, tesaturile imprimate in arabescuri, s-ar imbraca in apusuri de soare, lasand inserarii vedenia unui umar alb, frumos si plin, de zeita. A fost mai intai “domnisoara profesoara”, apoi “tovarasa”, apoi “doamna”. Poarta numele unui personaj de Cehov si traieste intr-un fel ciudat de asemanator, neacceptand jumatati de masura, cu o blanda inversunare ce ar putea fi luata drept asprime, daca nu si-ar aplica-o mai intai ei insesi. Felul ei de a fi mi-a amintit intotdeauna de stangacia unei lebede printre gaste. …Si gateste dumnezeieste.

Parfumul tineretii ei e risipit, in parte, in lenea plopilor din rapa Platonestilor, ca un abur plutitor peste anii de navetista cuminte, curajoasa si singura. E desteapta, culta, sarcastica. De la ea am citit prima oara, cand eram copil, celebrul poem If, al lui Rudyard Kipling. I-l trimisese mamei, copiat de mana, cu o inflorita si eleganta caligrafie. Are cea mai frumoasa, mai muzicala, mai expresiva voce pe care am auzit-o vreodata. E insasi Feminitatea: exploziva, clara, mereu proaspata. Voce de actrita, nu pe de-a-ntregul constienta de puterea ei de seductie. Mereu intinsa, ca mana regelui Lear, spre ceilalti. Prea des franta de plans.

Numai icoanele catre care-si indreapta lacrimile ii aud tipatul disperat de ajutor. Cea mai singura dintre pamantene ii face mereu parte, cu un banut, din pensioara ei, cersetorului barbos, dus cu pluta, din usa bisericii. Cateodata ii scutura portofelul, cu ultimul maruntis, in palma. In dimineata aceea, dupa slujba, ea aprinde doua lumanari, se intoarce sa se inchine catre altar si iese zgribulita in vantul inghetat. Si-atunci il vede si da sa se scotoceasca dupa portofel, in poseta. O mana murdara, cu unghii late si negre, ìi opreste gestul. Ridica ochii surprinsa: cersetorul are in maneca doua mandarine pe care tocmai le-a primit de pomana. Intinde palma catre ea, rastindu-se ragusit: “NA SI TU, UNA!”

P. S. Inchide ochii cu mine, Doamna mea, sa ne imaginam un Nou-Nascut in leagan. E imbaiat, curat, infasat, primenit. Gangureste si-i ingreuneaza caldura focului, genele. Deschide, insa, ochii mari, cand se apleaca o umbra barboasa deasupra lui si-i asaza usurel, alaturi o mandarina. Si pleaca umbra, luand in oglinda ciobita a mintii ratacite, zambetul Pruncului. Zambetul Vostru.

Angelica Lambru

8 decembrie 2011