Crivăţul
Dă şfichiuri, nemernică slugă,
dă bici, ticălos vizitiu;
nu ştiu telegarii să fugă
cât crivăţ în mine eu ştiu.
Ah, sania-ntoarce-o mai iute;
întoarce, buzat faraon.
O grea presimţire se-ascute,
mă-mpunge, turbat scorpion.
Din şubă, urlându-şi sudalma,
mugeşte cumplitul boier.
Zăpezile-aleargă de-a valma
şi noaptea-i tăiş de hanger.
-Stăpâne, nu ştiu ce te-apasă,
de ce să pornim îndărăt ?
Plecarăm spre târg, nu spre casă,
şi-i vifor şi ger şi omăt.
-Întoarce, nemernică slugă,
dă bici, vizitiu ticălos.
Nelinişti se-abat să mă sugă,
cuţite m-ajung pân’la os.
Pun trebilor mele obloane,
las dracilor târgul plocon.
Mă-ntorc la conac, măi ţigane,
zoreşte, buzat faraon!
Din şubă, tunându-şi cuvântul,
mugeşte cumplitul boier.
Viforniţa muşcă pământul,
căţea cu măsele de fier.
-Nu ştiu ce te roade, stăpâne,
întorc spre conac, cum mi-ai spus ;
troienele-s tot mai păgâne
şi vântul ne umflă pe sus.
-Zoreşte, nemernică slugă,
dă bici, ticălos vizitiu.
Un glas de venin tot mi-ndrugă
la curte mai iute să fiu.
Ard poate conac şi hambare
şi grajduri, buzat faraon?
Ţigane, dă bice mai tare,
sub coastă simt straşnic piron…
Din şubă, zbucnind ca o lavă,
mugeşte cumplitul boier.
Cad bicele-n noaptea grozavă,
nămeţii au umerii-n cer.
-Stăpâne, nu-ţi ard nici pătule,
nici grajduri, nici şuri, nici conac.
Doar viforul tot nesătul e
şi drumul e lung cât un veac.
-Ascultă, nemernică slugă,
auzi, vizitiu ticălos:
de nu-mi arde-n noaptea cu glugă
conacul de sus până jos,
vreo haită de lupi, după pradă,
în curte intrând fără zvon,
îmi sfârtecă tot, şi cireadă
şi turmă, buzat faraon.
Din şubă, scrâşnind parcă lame,
mugeşte cumplitul boier.
Sălbatici, cu ţurţuri în coame,
lucesc armăsarii de ger.
-Nu-ţi sfâşie haita, stăpâne,
nici vite, nici turma de oi.
Vreo poştă de drum mai rămâne
şi-om fi la conac înapoi.
-Nu-i haită, nemernică slugă,
nu-s lupi, ticălos vizitiu;
dar dulce, cu ochi ca o rugă,
muierea acasă mi-o ştiu.
E fragedă cum e omătul
şi-i albă, buzat faraon,
şi-i tânăr şi-nalt logofătul
şi pare la faţă cocon.
Din subă, strângându-şi sâneaţa,
mugeşte cumplitul boier.
Îi joacă pe toată mustaţa
Spărturi de ciudat giuvaer.
-Stăpâne, pricep ce-ai sub coastă,
ce crivăţ te mână-ndărăt:
subtire şi albă nevastă
şi tânăr şi-nalt logofăt…
Candela
Icoana tresare în colţ
şi candela pâlpâie moale.
-Scufundă-mă-n braţele tale,
ca iazul albastrele bolţi.
Ţi-s slugă la curte, dar ţi-s
mai rob mătăsoaselor gene…
Lumina mea, ninge-mă-alene
cu marea ta floare de vis.
Afar’ gem zăpezile. Zac
sub ele păduri şi pământuri.
Uitat între noapte şi vânturi,
se leagănă tainic iatac.
Icoana din colţul de rai
şi candela pâlpâie moale.
-Vrei apele iazului? Ia-le.
Vrei fagurii stupului? Ia-i.
Tu nu-mi eşti nici rob, nici argat,
ci eu mă plec, treaptă înfrântă.
Sunt, dragoste, creanga ta sfântă,
culege-mi tot rodul bogat.
La geam vântul latră pieziş
şi-şi scutură albele laţe.
Le tremură dragostea-n braţe
cum tremură ciuta-n frunziş.
Icoana suspină zvâcnind
şi candela pâlpâie moale.
-Hulubi îţi sunt tainele goale,
dar zborul în mâini li-l cuprind.
Şi umerii tăi par lăstuni
ce sus în văzduhul meu joacă.
Şi dragostea noastra-i bărdacă
din care mă-mbăt cu minuni…
Uitat între veac şi zăpezi,
iatacul în noapte se zbate.
Pe gurile lor vinovate
alintul aprinde amiezi.
Icoana trozneşte durut
şi candela pâlpâie moale.
-Iubite, păcatul pocal e,
pe care-l sfinţim c-un sărut.
-Iubito, păcatul e crunt,
dar boabele lui tămâioasă;
stăpânu-i departe de casă
şi buzele lacome sunt.
Pe zid ţese umbra covor,
pe geam gheaţa coase cu acul.
Doar ei luminează iatacul
cu ochii şi braţele lor.
Icoana se crăpă-n ungher,
se stinge şi candela moale.
-Iubito, semn negru de jale,
dar tu luminezi ca un cer.
-Iubite, icoana s-a spart,
la fel, uite, candela spartă…
Văpaia de aur e moartă,
dar ochii tăi flăcări împart…
Mai mult se cuprind în inel,
a dragoste grea sau a teamă,
precum într-un codru de-aramă
ce-i soarbe sălbatic în el.
S-a stins veghea micii făclii,
din colţ nu mai pâlpâie moale.
-Iubito, dă moartea târcoale,
dar sânii ţi-s candele vii.
Taci. Crivăţul bubuie-n porţi ?
Tot Crivăţul tună pe scar?
De-o fi ca norocul să moară,
vom arde-n iubire şi morţi.
In braţe se-neacă rotund,
a patimă grea sau a frică,
precum într-un lac ce-şi despică
adâncul, să-i bea până-n fund.
Brăţara
-Implântă-ţi satârul în uşă,
izbeşte, ţigane, ce stai ?
Mă-nvârt ca berbecu-n ţepuşă
pe crâncenul meu jărăgai.
-Stăpâne, n-a ars nici conacul,
nici lupii n-au smuls nici un miel.
-Ţigane, ce-ascunde iatacul?
Ce groaznică taină-i în el?
Năpraznic, în şuba-i zbârlită,
blesteamă boierul vâlvoi.
Dihanie pare, rănită,
cu blană de vifor şi sloi.
-Iubite, nu-i crivăţu-afară,
nu el muge-atât de zălud.
Scufundă-mă, ’neacă-mă iară
în braţe, să nu-l mai aud.
-Izbeşte, ţigane, în uşă
sau vrei să te crăp ca pe-un ciot ?
Vedea-r-aş mai bine cenuşă
şi urme de lup peste tot.
-Stăpâne, obrazu-ţi catran e
şi ochii tăi roşu oţel…
-Ce-ascunde iatacul, ţigane ?
Ce groaznică taină-i în el ?
Năpraznic, în şuba-i de gheaţă,
un urs e boierul vâlvoi.
Îşi joacă cumplita sâneaţă,
în barbă-i stau ţurţurii goi.
-Iubito, nu crivăţul tună,
nu el smulge uşa din loc.
Cuprinde-mă strânsă cunună,
să fim o brăţară de foc.
-Ţigane, sporeşte-ţi puterea,
în ţeavă am plumbi nesătui.
Îmi chem, şi n-aude, muierea,
îmi strig logofătul şi nu-i.
-Stăpâne, de tine mi-e groază,
par ochii tăi roşu măcel…
-Ţigane, ce tăinuie-n pază,
ce-ascunde iatacul în el ?
Năpraznic, în şuba-i de-omături,
e crivăţ boierul vâlvoi.
Zăvoarele zboară în lături
s-arate ce-ascund înapoi.
Cuprinşi în inelul fierbinte
de teamă sau dragoste grea,
cei doi se scufundă-nainte
în lungul sărut care-i bea.
-Ţigane, ştiai ce m-adastă,
ce clocot mă mână-ndărăt:
subţire şi albă nevastă
şi tânăr şi-nalt logofăt…
-Stăpâne, opreliştea-i spartă,
dar nu văd în umbră defel.
-Ţigane, iatacul meu poartă
un lup şi-o lupoaică în el.
Năpraznic în şuba-i miţoasă,
păşeşte boierul vâlvoi.
Şi-nalţă sâneaţa şi-o lasă,
cu ochii la ei amândoi.
Dar ei ochii lor nu-şi ridică
şi-n braţe ce nu se desfac
a patimă grea sau a frică
se-neacă adânc ca-ntr-un lac.
-Ţigane, se strâng ca-n brăţară,
aşteaptă-ncleştaţi să-i omor;
dar nu le dau plumbi ce doboară,
statuie îi las, cum se vor.
-Ai milă, stăpâne, iertare,
de spaimă se strâng în inel…
-Ţigane, dă-mi funie tare,
iatacul brăţări are-n el.
Năpraznic în şuba furtunii,
e tunet boierul vâlvoi.
Ţiganul, scâncind peste funii,
l-ajută cu mâinile moi.
Dar ei stau cuprinşi mai departe,
legaţi la un loc cu frânghii,
să ardă-n iubire şi-n moarte
cu braţe de candele vii.
Statuia
Pe unde-a stat bezna ca zaţul
străluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vântul cu laţul
Şi-l bagă în cuşcă de fier?
Pe urma viforniţei, suie
o lună de rece mărgean.
-Dă-mi apă să ferec statuie,
dă-mi apă, nevolnic ţigan!
-Stăpâne, ce faci? Indurare!
Cu lacrimi ciubotele-ţi ud.
Din şubă, boierul răsare
mai hâd, mai sălbatic, mai crud.
Dar ei prinşi în braţe şi-n funii,
în noapte târâţi din iatac,
sub gerul de cremene-al lunii,
mai goi ca zăpezile, tac.
In hohot, boierul îşi strânge
sâneaţa cu plumbii păgâni :
-Bicisnică slugă, nu plânge,
dă-mi auru-ntregii fântâni.
-Stăpâne, ţi-s straiele ude,
cu bocetul meu le-am udat.
Boierul nu vede, n-aude,
mai crud, mai zălud, mai turbat.
În bocete sluga se frânge
sub ţeava ce-ameninţă crunt,
scoboară găleata şi plânge
şi scoate luceafăr mărunt.
Dar ei, strânşi brăţară întruna,
în noapte legaţi de copac,
sub apa ce-ngheaţă ca luna,
mai goi decât apele, tac.
Sălbatic, cu ochii de sânge,
boierul împroaşcă scântei:
-Zănatică slugă, nu plânge,
mai toarnă smarald peste ei.
-Stăpâne, în jale şi-n fiere
şi strai şi ciubote îţi scald…
Boierul tot creşte-n durere,
Mai aspru, mai aprig, mai nalt.
În vaiete robul se-ndoaie,
scufundă şi umple găleţi,
vărsând recea lor vâlvătaie
pe albele, mutele vieţi.
Dar ei, sclipitoare-mpietrire,
în noapte cristale se fac
şi-adânc încleştaţi în iubire,
mai goi decât stelele, tac.
Amarnica noapte de iarnă
trozneşte de ger lucitor.
-Ţigane, din fulger se toarnă
statuia păcatului lor.
-Stăpâne, de-acum ia-mi şi viaţa,
cu sânge să spăl ce-ai făcut…
Boierul îşi zvârle sâneaţa,
mai straniu, mai crâncen, mai slut.
Cu ghearele, sluga nebună
îşi sfâşie zdrenţe şi trup.
Lung, râsul boierului sună
în ger, ca un urlet de lup.
Dar ei, ferecaţi în lumină,
în noapte arzând peste veac,
statuie de gheaţă senină,
mai goi decât nopţile, tac.
În noapte se pierde boierul
cu hohot sau urlet buimac…
Ce demon aprinde tot cerul,
hambare şi şuri şi conac?
-Stăpâne, ard curţile tale,
să nu mai rămână vreun ciob,
în flăcări să-mi curaţ şi jale
şi trupul nemernic de rob…
La marea făclie semeaţă,
o clipă zvâcneşte amar
statuia de rumenă gheaţă,
păcatul arzând în cleştar.
Dar ei stau zidiţi mai departe,
adânc scufundaţi ca-ntr-un lac,
şi, limpezi în patimi şi-n moarte,
mai goi ca veciile, tac.
