Imi amintesc ca, intr-o zi dintre acelea multe in care n-aveam chef de invatat si dintre acelea, putine, in care ni se acrise sa vorbim despre cum ne va fi prima noapte de dragoste, una dintre colege a batut la usa camerei noastre sordide de camin si ne-a propus sa aflam, impreuna, la ce varsta ne vom marita.
A scos din buzunarul rochitei de stamba o verigheta care fusese a bunica-sii, – „Dumnezeu s-o ierte“, am murmurat noi toate – , si ne-a explicat in cateva cuvinte insiropate in mister ca rotocolul de aur pe care raposata il purtase toata viata n-are cum sa dea gres. Erau, pasamite, cateva detalii care garantau succesul operatiunii noastre de ezoterism naiv. Bunica fetei se maritase fecioara, verigheta fusese sfintita inainte de casatorie si-i fusese asezata pe deget abia in fata altarului, atunci cand primise si sfanta taina a cununiei.
Emotia a batut din aripi, iar undele ei ne-au infiorat pe toate. Intr-o fractiune de secunda, cu ochii deschisi, am visat toate acelasi vis si ne-am vazut mirese ale unei singure iubiri, pentru totdeauna, cum citiseram noi in cartile de dragul carora ne adunaseram la facultate. Si-am inceput sa frematam de dorinta de-a afla, mai curand, cand ne va veni sorocul.
Am legat verigheta cu ata alba si am lasat-o sa se balangane inauntrul unui pahar umplut jumatate cu apa. Imi amintesc si azi cum inima mea a batut napraznic de 25 de ori, acompaniind cele 25 de lovituri in peretii paharului. Si cum am crezut ca-mi va sta in loc pentru totdeauna cand am realizat ca abia peste o vesnicie de sase ani imi va fi dat sa ma casatoresc. Nu m-am revoltat, dar m-am intristat de moarte. Doua dintre colegele mele de camera fusesera blagoslovite cu mult mai putine ciocnituri in sticla, asta daca putem considera ca doua sau trei pot fi multe. Doar fata care venise cu verigheta bunicii ne-a aratat, resemnata, ca pentru ea verdictul e mereu acelasi, mereu nemilos. Se va marita la 30 de ani. Insa nu mai aveam resurse sa-mi para rau de ea, atat eram de indurerata de perspectiva asteptarii mai vaste decat puteam indura.
M-am casatorit, printr-o coincidenta, la 25 de ani. Cand am divortat, am intrat pentru o vreme in era convingerii ca n-am sa mai vreau sa ma marit vreodata, pentru ca, intre timp, intelesesem cateva adevaruri pe care nu le banuiam defel in ziua in care patru fecioare buimace se jucau de-a ghicitul in aur.
Am crescut tanjind dupa casatorie pentru ca, in viziunea mea inocenta, a te marita echivala cu a-ti gasi marea dragoste. Marea liniste. Marele adevar. Am trepidat nu de emotia de a schimba statutul de domnisoara cu cel de doamna, nici pe cel de fata cu acela de femeie. Ci pe cel de suflet ratacitor cu acela de suflet-pereche. Pentru ca, din cartile mele strabatute cu nesat, ma pricopsisem cu speranta ca nunta inseamna celebrarea aflarii sensului tau pe pamant.
Ne visam purtand voal alb peste fruntea doldora de vise nu pentru ca premeditam ocazia de-a strange darul la nunta. Ci pentru ca ne-am invatat sa credem ca binele invinge raul, ca adevarul va fi mereu mai presus de minciuna. Ca a fi mireasa e totuna cu a te incredinta, pe viata, unui barbat bun si frumos, care te va iubi si ocroti pana la moarte, iar a spune „Da“ in fata altarului si a lumii inseamna sa spui „Nu“, iremediabil, minciunii, tradarii, indoielii, deznadejdii.
Insa orice invat isi are si dezvat.
