Căsătoria este, tot mai adesea, un fel eficient de-a ne minți că ne-am găsit iubirea. Avem impresia că, dacă așezăm în forme legalizate o iubire de rând, îi vom da măreție și-o vom înnobila. Și vom da un rost destinului nostru ezitant.
Am o prietenă care s-a măritat pentru că se săturase să se tot mute cu chirie dintr-o garsonieră în alta. Îndrăgostită de apartamentul prietenului ei, a fost convinsă, inițial, că plăcerea de-a umbla desculță pe parchetul fin îi va da motive să-și păstreze entuziasmul și căsnicia pentru tot restul vieții. Evident că s-a înșelat.
Amicul meu din copilărie s-a hotărât să se însoare atunci când fata de care era îndrăgostit nebunește l-a părăsit pentru un băiat mai înstărit, iar el a fost convins că nu va mai iubi niciodată pe nimeni. Și-atunci a înaintat, cu succes, o invitație la mariaj disperat către prima femeie singură care i-a ieșit în cale. Au stat împreună încă doi ani după ce i s-a vindecat rana din inimă, pentru că atât i-a luat până să se decidă să nu-și mai înșele nevasta luată din obidă, ci s-o părăsească, spre binele amândurora.
Eu însămi am acceptat o cerere în căsătorie primită în toiul dansului la o nuntă, numai pentru că petrecerea era atât de reușită, încât m-am gândit ce bine mi-ar sta și mie să fiu amfitrioana unui banchet elegant, memorabil, la care, pe deasupra, mesenii își plătesc singuri consumația. Cu scuzele și rușinea de rigoare, mi-am retras, totuși, acceptul, la timp, pentru că pretendentul meu era ciucure de cusururi. Însă am pe puțin zece prietene care s-au căsătorit cu bărbați ale căror defecte le-au enervat încă de la prima întâlnire, deși știau că aceleași hibe le vor scoate din sărite până la moarte. Numai că povara lui “e greu să găsești pe cineva mai bun” le-a făcut să închidă ochii și să renunțe la aspirațiile adolescentine la perfecțiunea iubirii. Și știu destui oameni care au făcut marele pas dincolo de pragul primăriei sau al bisericii, numai de dragul de-a bifa pe lista evenimentelor esențiale ale vieții unui om pe cel de la mijlocul vieții.
Ne căsătorim de plictiseală, de singurătate, de frica oprobriului lumii… Tot mai adesea alegem să ne căsătorim din alte rațiuni decât cele ale inimii, uitând că, totuși, marile diferențe între oameni nu sunt cele care apar între cei care poartă și cei care nu poartă verighetă. Aceștia pot fi, deopotrivă, fericiți sau apăsați de singurătăți ale sufletului. Marile, esențialele diferențe într-o viață de om sunt între cei care au cunoscut iubirea și aceia care nu au avut parte de ea. Pentru că numai cei dintâi au avut norocul de-a fi fost fericiți.
