Văd. Și parcă n-aș mai vrea să ascult. Mă privesc deseori pe mine și n-am curajul necesar să trăiesc suficient, să recunosc că am făcut experiențe pe care nu le-aș mai repeta. Nu sunt un erou fără răni, nu sunt invincibil, iar ceea ce mă definește cel mai bine e tocmai slăbiciunea aceasta, o mirată eclipsă a personalității mele, ce nu mă lasă deloc să nu fiu lovit, articulat și prins în mrejele unui egoism pe care-l reneg la orice pas.
Am învățat, fără derapări, în ani, că nu-mi aparțin doar mie și că sunt o împletire de ceruri închise de alții. Sunt tot ce n-au reușit ei să știrbească în mine. Sigur că a vorbi despre noi, fără pudori, fără machiaj sau intervenții plastice, nu e tocmai cea mai confortabilă metodă de a descrie o lume proprie. E de preferat să cosmetizăm și să lăsăm egoismul să pună stăpânire pe noi.
Vanitatea miniaturistă ne face mai plecați cu duhul și chiar dacă pare că aduce cu sine succes, surse infinite de energie și fericiri de moment, n-are de fapt nimic concret și mai mult decât asta, ne face urâți, schimonosiți, plini de orgolii infantile și de răzbunări fără sens. Sigur că și eu aș vrea ca totul să fie mult mai simplu. Mi s-a părut întotdeauna că individualismul celor pe care-i cunosc mă macină. Dar niciodată n-aș putea lovi acolo unde am iubit, cum la fel de bine n-aș putea preamării ceea ce am judecat, aspru și argumentat, la o anumită vreme în care n-aveam nimic de câștigat.
Nu cred în schimbarea macazului, cum nici faptul că universul mi-e supus fără să dea din coate. Mi se pare că am mult de luptat, că războaiele-mi sunt prelungi și că orice câștig aduce cu sine responsabilizări. Eu, un tânăr ce-a acaparat în ochii săi cuvântul și l-a pus pe tapet ca într-o rugăciune tăcută a simțirilor, știu că fiecare bucată din timpul meu e de neprețuit și că irosirea ei e o bătaie de joc inutilă. Egosimul nu e „friendly” cu mine și chiar dacă-s tolerant, jur că nu-l pot înțelege. Trăiesc prin alții și mă încarc cu puterea lor de a stârni furtuni în mine.
Așa am și crescut, prin mai toate durerile și deznădăjduirile lor. Sigur că m-am asigurat la pachet, cu un scut al inteligenței mele și cu sensibilitatea de a ști că viața poate fi oricum, doar de proastă calitate nu. Alegerile m-au adus unde sunt și sunt sigur că alegem fără analize multiple. Nu cred în raționamente. Judecate pe toate părțile, alegerile iubirii, ale pasiunii, ale amorului nebun și-a instinctelor sunt fără fundament și rămân la voia întâmplării, într-o curtoazie a misterelor tăinute de sufletele noastre.
Orice neputință nu înseamnă un șut înainte. Iar mâini în plus ne acaparează și ne fură, pe nesimțite, strălucirea. Când mă simt incapabil de iubire, de a fi pe deplin devotat, de a nu oferi răspântii și lacrimi, mă retrag. Impotența mea emoțională nu-i altceva decât o onestitate a lumii speciale pe care-o am, aceea în care iubirea și frumosul sunt puteri, iar deșănțările combustibil pentru mulțumirile unei creații.
Am așteptat întotdeauna veșnicii. Am învățat mereu că oricât de mult aș încerca să nu-mi pară ceva nesemnificativ, sfârșesc prin a fi taxat aspru, de indolența unor necunoscători, care se pretind că-mi sunt camarazi de drum, de strălucire.
De faptul că ei nu au face nimic cu mine, cu înaltul, cu poveștile, cu viața trăită al naibii de puternic încât să nu poți să adormi, să ai de ce să te trezești, să plângi, să râzi, să te bucuri când îi vezi pe alții pentru ce sunt, pentru ce-ți dau, nu pentru cum arată sau câți bani au în conturile personale ale sărăciei morale, știu. Așa mă văd eu, descriind ce sunt! Fără egoism!
