Din când în când, devenim conștienți că avem o clepsidră a vieții şi că timpul din această clepsidră se scurge ireversibil. Nu suntem demiurgii propriilor vieţi, aşa că nu putem da timpul înapoi, nu putem opri clipa, oricât de intens ne-am dori, dar putem deveni magicienii propriilor existenţe, schimbând timpul ce ne-a mai rămas. Trebuie doar să dăm jos măştile şi să devenim cine vrem să fim cu adevărat.
Zilele trecute am fost în locul unde mi-am petrecut copilăria. Acasă. Acel loc magic unde fiecare colţişor a fost explorat cândva pe îndelete, fructele au altă aromă, ploaia e binevenită, iarba e mai crudă, iar liniştea coboară tiptil în suflet. Nu e prima oară când mă întorc acolo, însă e prima oară când m-a durut că timpul a trecut. Mâinile care odinioară m-au sprijint când am învăţat să fac primii paşi aveau nevoie acum de ajutorul meu… Copacul falnic la umbra căruia pătrundeam odinioară în lumea fabuloasă a cărţilor era acum gârbovit, aproape uscat… Am plâns fără lacrimi. Mi-am pus lacăt peste lacrimi, pentru că ştiam că nu am voie să arăt celor din jur că sufăr, dar sufletul meu era în doliu.
Mi-am dat seama că îmi era atât de dor de cei dragi, mi-era dor să fiu iar copil, copilul cuiva. Să fiu strânsă în braţe, să mi se spună „stai liniştită, sunt lângă tine, totul va fi bine!”. Dar nu era aşa, rolurile se schimbaseră. Pentru prima dată am avut curajul să îmi cer iertare pentru tot ce nu am făcut sau nu am spus până acum. Pentru acel „mi-e atât de dor de voi!” pe care l-am simţit de nenumărate ori, dar nu l-am rostit.
Uneori, din orgoliu, din nepăsare sau chiar delăsare, ne complicăm viața. Nu avem curajul să facem anumite gesturi sau amânăm pentru „mai târziu” vorbe pe care dorim să le spunem celor dragi. Devenim conştienţi de clepsidra vieţii atunci când „mai târziu” se transformă în „prea tâziu”, iar apoi trăim cu această rană deschisă în suflet pentru tot restul vieţii. Învăţăm atât de multe lucruri pe parcursul vieţii, dar parcă niciodată nu ne învăţăm minte.
Ne complicăm viaţa în atât de multe feluri. Ştim să dăm sfaturi celor din jur, dar niciodată nu le aplicăm în propria viaţa. Ştim că atunci când vrem ceva cu adevărat trebuie să luptăm, să perseverăm, să nu ne dăm bătuţi la primul obstacol. Ştim că atunci când vrem ceva de la cei dragi trebuie să explicăm ce dorim, nu să aşteptăm ca ei să ghicească tot ce ne trece prin cap. Ştim că atunci când avem o nelămurire, o suspiciune trebuie să întrebăm, nu să lăsăm ghimpele să pătrundă şi mai adânc în suflet. Ştim că dacă iubim pe cineva trebuie să-i arătam, să-i dovedim prin fapte, nu numai prin vorbe. Ştim atât de multe lucruri, dar nu ştim cum să le aplicăm în propria viaţă. Suntem experţi în teorie, însă nu şi în practică.
Da, viaţa are reguli simple, noi le complicăm, pentru că nu avem suficient curaj să schimbăm unele lucruri care chiar trebuie schimbate, spre binele nostru.
