Aimee Iacobescu: Nu poti iubi decat o data in viata

Pentru mine, cuvintul iubire este defectiv de plural

Aimée Iacobescu nu s-a casatorit niciodata. Invirt in cap tot felul de motive, care de care mai bizare si mai neverosimile, nu pricep cum de e posibil. De la chipul din fotografii si pina la cel din fata mea juri ca n-a trecut decit ceva timp, putin, care n-a luat, ci a dat, frumusete, feminitate, emotii, gratie. A iubit, desigur. O singura data, atunci, dupa anii studentiei, un medic, pe care l-a cunoscut la o petrecere. Relatia a durat doar doi ani, caci el s-a hotarit sa plece in America. A rugat-o sa vina cu el. „N-am putut, n-am fost in stare sa ma desprind. A plecat si nu l-am mai vazut niciodata.“ Asta a fost tot. Imi spune povestea pe scurt, fara detalii, si simt ca lipsa lor ascunde emotii puternice. Dupa aceea nu au mai fost intilniri importante: „Pentru mine, cuvintul iubire este defectiv de plural. Asa cum te nasti si nu mori decit o data, nu poti iubi decit o data. Nu sint o femeie singura, ci singuratica. Mi-era teama sa nu sufar. Ma intilneam de doua-trei ori, dupa care pretextam ca am repetitii sau spectacole.“

Stam de vorba intr-o sala aproape goala, cu ziduri scorojite si praf de doua degete, din Teatrul National. Vorbeste despre singuratate si deziluzii, dar vocea, privirea, gesturile imbraca decorul saracacios cu lumini calde. Imi spun ca daruri minunate de blindete si sensibilitate s-au risipit in lipsa unei casnicii. „Cind esti artist nu poti sa te gindesti ca ai cumparaturi de facut sau ca ai un barbat acasa. Am sacrificat viata personala pentru scena. Rolurile veneau unul dupa altul, o familie ar fi insemnat sa renunt la turnee sau la filmari. Copil? N-a fost sa fie. Un prieten medic, foarte bun, mi-a spus ca nasti un copil sanatos pina la 25 de ani. Dupa aceea, risti foarte mult. Oricum mi s-a parut ridicol sa fac unul la 35-40 de ani. Si apoi, n-am intilnit pe nimeni care sa merite sa fac un copil cu el. Pe atunci nici nu se punea problema sa faci un copil necasatorita. Parintii, societatea n-ar fi acceptat una ca asta.“

O intreb daca nu a existat un moment sau un barbat care sa o faca sa se razgindeasca. „Sint foarte orgolioasa. De multe ori am simtit ca sint dorita pentru statutul meu si am preferat sa renunt. Cum spunea unchiul meu, daca o nunta incepe cu scandal, de ce sa te mai asezi la masa? Aveam in familie un model extraordinar: tatal meu. Pe toti ii comparam cu el: cind intram in casa, se ridica in picioare ca sa ma salute, si, desi intra a doua zi la 6 dimineata la serviciu, ma conducea in miez de noapte la trenul care ma ducea la filmari sau in turnee. Cam greu de gasit un barbat care sa faca astfel de sacrificii.“

Nu pot intra in sat  decit cu ajutorul politiei

Zimbeste cu lacrimi in ochi. Navalesc imagini si amintiri dragi, doruri imense.Vorbim despre locurile natale si cuvintele nu ostenesc sa coboare intre noi farmecul anilor de inceput.

In noaptea de Sinziene a anului 1946 s-au nascut in familia Iacobescu, din satul Unguriu, judetul Buzau, fratii gemeni Aimée si Dorel. O casa mare, cu cinci camere si cerdac, o livada imensa, o bunica tinara, de numai 45 de ani, mama, Steluta, absolventa a facultatii de desen si scenografie, si tatal, Constantin, medic militar: decoruri si personaje reale ale anilor mici, pe care mi le dezvaluie cu lacrimi in ochi. „Tata ii scria mamei scrisori de dragoste care incepeau cu «ma bien aimée». Numele meu de acolo provine. Am avut probleme cu el mai tirziu, autoritatile de atunci habar  n-aveau sa-l pronunte, il citeau ca atare, ma luau la intrebari, suspiciosi, ca ce fel de nume e asta. Tot ce am mai frumos in mine s-a nascut acolo, in locurile acelea unde am copilarit. In vatra satului era o livada si in fiecare an, primavara, imi  propuneam impreuna cu fratele meu sa asteptam momentul in care vor inflori pomii. Dar adormeam, iar livada inflorea de fiecare data noaptea.“

Nici livada, nici casa acum nu mai exista. In 1990 citiva oameni din sat au patruns abuziv pe terenul familiei si au distrus aproape tot: au smuls dusumele si stilpi de sustinere, au darimat ziduri, au taiat pomii. „Unul din nucii pe care i-au taiat, a dat din nou ramuri. L-au jupuit si l-au scos din radacini. Nucii aceia sint acolo de pe vremea cind stra-strabunica mea a ajuns in sat.“ De 16 ani se lupta cu ei in procese. Unul dintre cei care au devalizat intreaga proprietate a reusit, desi nu are nici o ocupatie, sa-si ridice in curtea familiei Iacobescu o casa de o jumatate de miliard. Pe hirtie a cistigat procesul. In fapt, insa, nu poate intra in sat decit cu ajutorul politiei. „Nu-mi vine in gind decit reprosul strabunicilor mei, cum de n-am fost in stare sa pastrez atit de putin cind ei mi-au daruit atit de mult?“

In anii de dupa razboi, au fost nevoiti de multe ori sa-si schimbe domiciliul. Pina tirziu, teama de securitate i-a facut sa vorbeasca in soapta: „Bunica ne spunea in fiecare zi sa nu spunem ca mergem la biserica, ca ne-am impartasit, ca invatam limba franceza, sa nu scoatem o vorba despre casa in care ne-am nascut. Mi-aduc aminte ca la un moment dat am plecat in Alba-Iulia, unde am primit locuinta in palatul Mariei Tereza, iar vizavi era spitalul unde tata lucra. Intr-o seara de Craciun a venit soldatul de jos de la poarta, era un ungur, si i-a spus mamei: «Doamna, aruncati repede bradul, ca vine politrucul sa vada cine a facut pom de Craciun!». Politrucul era cel care raspundea politic de armata, cel care te controla de Pasti sa vada daca-l sarbatoresti, cauta in gunoaie coji de oua rosii, turna peste tot. Tata a luat bradul, asa cum era impodobit, si l-a aruncat in zidurile cetatii de la fereastra. Nu pot uita imaginea asta nici acum.“

Ajunsesem in asa hal de epuizare ca, la o filmare, am cazut de pe cal

In liceu are loc intilnirea providentiala cu regizorul Sica Alexandrescu, care o remarca la un festival scolar de recitari, unde a fost premiata. In anul 1963 el ii da primul rol, pe scena Nationalului, in piesa „Adam si Eva“. Avea 17 ani. „Tata nu a fost de acord sa ma fac actrita. Imi spunea ca voi muri de foame cu meseria asta.“ Surpriza pentru parinte avea sa fie dubla in anul urmator: ambii frati dau examen la actorie si sint admisi. „Dorel intrase initial la Politehnica, dar regizorul  Alexandru Finti l-a convins sa se prezinte la  examen la teatru. Nu i-a spus tatei din prima ca a reusit, dar cind a aflat, i-a promis ca dupa ce termina facultatea o sa urmeze alta, care sa-i aduca o meserie mai bine platita.“

Au terminat amindoi sefi de promotie, la clase diferite. Fratele geaman joaca in citeva piese de teatru, dupa care termina cea de-a doua facultate, de limbi straine. In 1981 pleaca cu o bursa data de statul portughez la  Lisabona. Se casatoreste cu Roxana Eminescu, descendenta a poetului. Sint fortati de imprejurari nefericite – copilul lor se naste cu probleme mari de sanatate -, sa plece la Paris, pentru a-l putea trata. „Desi este plecat de peste 20 de ani din tara, nu si-a luat cetatenie straina. Nici el nu s-a putut rupe de paminturile astea.“

Ca sefa de promotie, Aimée Iacobescu este repartizata la Teatrul National. „Mi-aduc aminte, cind am dat examen, mama mi-a lucrat o bluza si o fusta din hainele ei, si atunci, la proba orala am purtat prima mea pereche de pantofi cu toc. Am intrat in fata comisiei leganindu-ma, cu un mers dezechilibrat, pina cind una dintre profesoare  mi-a spus «arunca, fetito, pantofii aia!».“ De la rolurile mici primite in teatru, sansa vine odata cu distribuirea ei in „Haiducii“. Regizorul francez Bernard Borderie  insista sa fie distribuita in filmul „Sapte baieti si o strengarita“ unde joaca alaturi de Jean Marais, „un actor frumos, dar mai intii de toate un profesionist. In filmul asta am devenit blonda, eu sint roscata.“ Urmeaza roluri nenumarate pe scena, in film, si prezentari la emisiuni de televiziune. In anii in care la National se jucau 28-32 de spectacole pe saptamina, lucra de dimineata de la sapte si pina seara, la 11. „Ajungeam acasa, ma spalam pe cap, ca asa citisem eu despre actritele de la Hollywood, ca in fiecare zi isi spala parul, si plecam noaptea, condusa de tata la gara, la Mangalia, unde filmam «Osinda». Ajunsesem in asa hal de epuizare ca, la o filmare, am cazut de pe cal. Nu-mi doream altceva decit sa joc.“

Mentor i-a fost regizorul Mihai Berechet. Tinere inocente, femei usoare, personaje comice, travestiuri, femei crude, infidele, personaje dramatice, turnee lungi in strainatate si prezentari de festivaluri, pe toate le-a innobilat cu emotii, talent desavirsit si profesionalism. „Radu Beligan imi spunea «soldatelul lui taticu’», fiindca daca se intimpla sa lipseasca vreo actrita, imi dadeau telefon si in maxim 48 de ore invatam rolul si intram pe scena. Mi-aduc aminte ca pe fuga a trebuit s-o inlocuiesc pe Adela Marculescu intr-un turneu cu «Idolul si Ion Anapoda». Am invatat rolul acasa  si-n autobuz. Cind am ajuns in primul oras am aflat ca nu avem sufleur. Intru pe scena, arunc manusile si replica pe care trebuia s-o spun era urmatoarea: «Stii de ce am aprins lumina, Walter? Ca sa te privesc in fata si sa vad daca mai esti in stare sa rosesti.» N-am spus decit: «Stii de ce am aprins lumina, Walter? Ca sa te vad daca mai esti in stare…». Toata lumea ridea si mie nimeni  nu-mi spunea nimic.“

Ca rasplata pentru timpul cu har daruit scenei, a primit titlul de Societar de Onoare al Teatrului National si „Meritul Cultural in grad de Comandor“ de la Guvernul Romaniei.

Ani de zile am purtat in geanta ambele scenarii, pina cind mi-au fost furate

Doua sint rolurile in care simte cel mai intens ca o parte din ea, asa cum este in viata reala, poate dezvalui si pe scena. Primul, Ioana, din piesa „Acolo, departe…“ de Mircea Stefanescu. O poveste de dragoste intre ea si un tinar care sacrifica tot, iubire, familie, prieteni, pentru stralucirea lumii de dincolo de granita. Dupa ani lungi de incercari si esuari la Paris, timp in care Ioana il asteapta in casuta cu cerdac alaturi de tatal lui, tinarul obtine succesul mult visat cu o carte in care personajul principal, iubita lui de-acasa, se sinucide de dorul lui. Ioana citeste cartea si alege acelasi destin cu al eroinei. Al doilea rol este cel al Laurei din  „Menajeria de sticla“, de Tennesse Williams. 

„Am iubit acest personaj. Ani de zile am purtat in geanta ambele scenarii, pina cind mi-au fost furate. Carmen Stanescu m-a sunat si mi-a spus ca l-a visat pe Mihai Berechet care-o intreba de ce nu ma ia pe mine sa joc acest rol.“ Laura traieste intr-o lume a ei, inconjurata de bibelourile de sticla, nici mama, nici colegul de scoala nu o inteleg, crede ca fratele ii este mai aproape, dar nici acesta nu reuseste sa sparga zidul dintre sora lui si ceilalti. „Poate ca si aici e ceva din mine. Ea vede o lume magica, acolo unde ceilalti nu vad decit o menajerie de sticla. Ca si mine. Mi-aduc aminte ca in copilarie mi se spunea «fetita din sticla». Eram subtire, cu pielea fina, paream de-a dreptul  transparenta.“ Pastreaza si acum trei papusi si un ursulet de plus luat de la Moscova. „Marea mea bucurie in turneu era ca dupa reprezentatie sa ma duc in Lumea Copiilor, un loc cu multe jucarii, si sa ma bucur de ce vedeam acolo. Doua dintre papusi le tin ascunse, mama imi spune mereu sa le duc la consignatie, sa le vind, ca n-avem bani de proces, dar eu nu vreau, mai bine imi vind rochiile sau orice altceva…“

Din colectia de animale de sticla, cel mai drag ii este Laurei unicornul. El poarta insemnul clar care-l deosebeste de toate celelalte fiinte. Un animal aflat la granita dintre fantezie si realitate. Pe el Laura il asaza in mina colegului si ii spune: „Tine-l in lumina, caci el iubeste lumina. Vezi cum razele stralucesc prin el?“ La fel cum, doar acolo, pe scena, vazindu-i pasiunea stralucind in lumina reflectoarelor, intelegi de ce regrete sau indoieli n-au putut zdruncina alegerile actritei Aimée  Iacobescu.