Nu parasesc niciodata casa fara sa-mi potrivesc ceasul la nuanta hainelor. Prapadesc, zi de zi, minute in sir proband podoabe care sa-mi evidentieze fericit vestimentatia. Cea mai roditoare terapie pentru mine este sa bat magazinele in cautarea posetei care sa se asorteze de minune cu toana mea de moment. Mutandu-mi gandul de la moda la EL, am incercat sa listez accesoriile fara de care barbatul din viata mea nu poate trai.
Am pus intotdeauna ochii pe barbati dichisiti. Si am tanjit, de fiecare data, dupa un iubit la fel de atent impodobit ca mine. Dar ceea ce m-a facut sa las balta o relatie n-a avut nimic de-a face cu gustul lui de a asorta in vestimentatie, ci in dragoste. Pentru ca nu mi s-a potrivit deloc accesorizarea iubirii noastre cu o aventura. N-am suportat sa ne indestulam traiul impreuna cautand implinire prin paturi straine. Iar asta a fost ideea lui, prima care ne-a apropiat de sfarsit. Ultima care m-a durut. Pentru ca, degraba, mi-am drenat sufletul de simtamintele care-mi infrumusetasera pana atunci existenta, refuzand raspicat sa-mi coplesesc inima cu pareri de rau, si am ales pe mai departe o viata simpla, in culori neutre, fara zorzoane, fara pic de stralucire.
Dupa o vreme, insa, am poftit iar la relatia fara defect, cu nesatul cu care doream cateodata bijuteria ce avea sa-mi intregeasca tinuta.
Mi-am scalciat ghetutele negre tot strabatand, de una singura, atatea clipe dificile, mi-am tocit entuziasmul sperand in van la iubirea din vis. Mi-am supus trupul sa cunoasca doar imbratisarea calda a unor vesminte de soi, la fel cum am permis mainii sa primeasca doar sarutul rece al bratarii din jad galben. Am indurat, mocnit, nopti goale cu gandul si dorul la zilele implinite ce stiam ca mi-e dat sa mai traiesc. Pana cand mi-am intalnit, din nou, alesul. Infofolit intr-un trenci bej ce se cambra ademenitor pe umeri, patruns de vorbele care strabateau telefonul suplu, negru, lucios, pe care-l presa de ureche in timp ce parcurgea miezul unei pagini de pe laptopul lui gri metalizat. Ne-am unit pe loc privirile si, doua minunate, extraordinare saptamani mai tarziu, vietile. Cu bun, urat, anost sau pricajit, cu tot ce insumau ele pana atunci. Si am iubit impreuna, fara sa dibuiesc ca el iubea si separat. Ne-am daruit unul altuia cu ravna cu care el, ferit si fericit, se daruia si alteia. Pentru ca, asa cum stiu eu sa admir intotdeauna o bijuterie iscusit realizata, asa si el, om sensibil, s-a declarat, pe veci, iubitorul frumosului. Si eu, care am crezut complet in dovezile lui de iubire, ce, uneori, aveau incrustate pietre pretioase, iar, alteori, erau ornate doar cu vorbele lui duioase! Si mi-am imaginat, biata de mine, prematur si prosteste, iubirea despre care puteam sa jur ca ne va locui sufletele macar pana la capatul vietii!
Ei bine, de-atunci n-am mai pus niciodata ochii pe un barbat dichisit. Si n-am mai tanjit vreodata dupa un iubit atent impodobit. Ceea ce pretuiesc acum cu adevarat la omul din viata mea este ca-si etaleaza mai degraba sentimentele ce-mi poarta, decat ceasul cel scump. Ma dau gata vorbele lui de alint in masura in care ma indeparteaza parada lui de podoabe costisitoare. Am asteptat, relatii in sir, cu sufletul facut ghemotoc, ca iubitul sa-mi pravale in fata ochilor demonstratiile unei dragoste nebune, si nu vreo servieta din piele fina sau un cuplu de pantofi strasnic de potriviti costumului, semne ale stradaniei lui de a ma cuceri. Am sperat, ani de-a randul, sa fac cunostinta cu fericirea surprinsa cel mai des pe pelicula sau intre copertele lucioase ale romanelor de amor.
Pana-ntr-o zi cand cel mai frumos indiciu al iubirii lui pentru mine a poposit elegant, desavarsit, pe inelarul meu.
