Pactul cu munca

Undeva, cândva, parcă într-o alta viață, în care chipul meu știa să zâmbească fără de riduri, am tânjit nebunește după șansa de-a munci mai mult. Mă simțeam strivită, încorsetată într-un program nepermis de îngust. În strâmtoarea orelor de muncă, onestă și nepalpitantă, dintre opt și patru, nu reușeam, cu niciun chip, să-mi înghesui visele de mărire. Nu izbuteam să-mi îndes planurile de îmbogățire. Nu știam să-mi țin în frâu gărgăunii hămesiți după glorie.

Și-atunci, am dat de pământ cu amiezele pufoase. Am făcut țăndări planurile de vacanță lungă, încropită din sărăcia portofelului de vinilin. Am mototolit mătasea nopților cu vise line. Am ucis freamătul gândului că o iubire are nevoie de îmbrățișări fără grabă, am azvârlit la coșul cu întâmplări netrăite nălucirea că aș putea să-mi țin la sân, mai mult de câteva zile, copiii abia născuți. Și, fără ezitări, m-am avântat pe drumul izbânzilor fără odihnă și al carierei fără nesaț.

În ani lungi de trudă și neastâmpăr, mi-am stivuit în viață ambiții, cearcăne, mobilă nouă, ședințe de psihoterapie, haine scumpe, insomnii, bijuterii, divorțuri, case, hohote de plâns, premii, scandaluri, aplauze, prăbușiri, firme, cărți, trufii, iubiri disperate, trădări, intrigi, iertări, înstrăinări. Le așez unele sub altele. Sute sub sute. De euro. Zeci sub zeci de renunțări. Unități sub unități, care mai de care mai însingurate.

Adunările se-ncurcă, rezultatele zvâcnesc a pagubă. Viață-mi iese cu minus, dragostea – din doi în doi, fericirea – cu zecimale. Ce schemă de calcul să caut, ce logica nebună să revendic, ce matematici stranii să implor să-mi dea înapoi anii risipiți în fuioare?

Undeva, cândva, parcă într-o alta viață, în care chipul meu știa să zâmbească fără riduri, am tânjit prostește după șansa de-a munci cât mai mult. Și-abia când s-a făcut prea târziu, am priceput că un singur suspin de iubire-mplinită valorează mai mult decât nesfârșirile de cuvinte pe care le-am scris cu mândrie. Că o singura clipă în care mi-am îmbrățișat copilul cântărește mai mult decât o mie de zile în care-a adormit singur, în odaia înțesată de jucării scumpe.

Ce mult aș vrea să pot să schimb un trecut obosit de izbânzi, pe clipa aceea splendidă, răvășitoare, în care-am crezut că dragostea noastră n-o să moară nicicând! Dar nu există case de schimb pentru muncă și nici pentru viață. Anii pierduți pentru suflet rătăcesc, nemilos, prin istorii abstracte.
Pactul diabolic cu munca, odată făcut, devastează destine, și vieți, și iubiri.