fbpx

Antoniu Zamfir, managerul Operei Române Craiova: Cred că mâine începe azi

de
Antoniu Zamfir

După ce am asistat la o reluare a spectacolului Lucia di Lammermoor pe scena Cercului Militar craiovean, un spectacol de operă care a strălucit prin intermediul vocilor protagoniștilor Marta Sandu, Oreste Cosimo și Lars Fosser, în ciuda condițiilor dificile din sala de spectacol, l-am rugat pe Antoniu Zamfir, manager al Operei Române Craiova să îmi răspundă la câteva întrebări legate de evoluția instituției pe care o conduce și de planurile pentru viitor.

 

În ultima vreme, mai mulți artiști tineri vorbesc foarte frumos despre Opera din Craiova, care i-a invitat aici, prin intermediul dumneavoastră…

Antoniu Zamfir: Probabil că pare o opțiune firească – manager tânăr care înțelege importanța promovării celor aflați la început de drum artistic. Dar pentru mine chiar aceasta a fost prioritatea, încă din 2012, de la începutul activității mele – să descoperim tinere talente, să le promovăm, să le susținem; practic, să le oferim o scenă. Pentru că un artist, oricâte calități vocale ar avea, dacă nu capătă și nu-și exersează experiența pe scenă, în fața publicului, riscă să se piardă. Din fericire, țara noastră are multe voci bune. Ce ne lipsește nouă este un anumit tip de „infrastructură” culturală care să le permită acestor tineri să învețe cu adevărat care sunt rigorile și cerințele vieții de artist. Vă amintiți acea perspectivă unică asupra managementului artistic propusă de Woody Allen? Într-unul din filmele sale dedicate italienilor și dragostei lor pentru operă, un tip cu o voce fenomenală este auzit cântând în duș de un director de operă american. Bineînțeles, cu flerul său, directorul de operă vede imediat posibilitatea unei cariere fulminante. Problema era că italianul putea să cânte doar în duș. Bineînțeles, subiectul este tratat de Allen în maniera-i specifică, dar avem o scenă antologică în care asistăm la o montare a operei „I Pagliacci” în care Canio cântă tot rolul săpunindu-se strașnic în cabina de duș ce tronează pe scenă, la loc de cinste. Mi s-a părut o metaforă frumoasă despre cum poți să gândești în afara tiparelor. O metaforă care poate fi transpusă în limbaj managerial. Revenind la vocile tinere din țara noastră… le oferim toate șansele de afirmare la Craiova, dar, bineînțeles, încercăm să colaborăm și cu tineri interpreți din străinătate, în măsura în care bugetul ne permite. Chiar în acestă seară l-ați putut asculta, alături de Marta Sandu, în rolul principal, pe Oreste Cosimo. Este un tenor tânăr a cărui voce m-a impresionat în cadrul unei audiții, chiar în Italia. Recunosc, nu prea mă uit pe CV-ul artiștilor, prefer să-i ascult și am învățat să am încredere în instinctul meu – deja experiența mă ajută să apreciez dacă așteptările publicului nostru vor fi răsplătite. Cred că v-ați putut da seama în seara aceasta, că, deși ne aflăm în provincie, publicul nostru este unul exigent. Nu avem tradiția unor orașe precum Cluj sau Iași, dar eforturile noastre de a veni în întâmpinarea iubitorilor de muzică nu au rămas fără ecou. În ultima perioadă am observat cu bucurie o mare afluență de public, în special tânăr, la spectacolele operei noastre. Pe lângă acest fapt, am observat că avem și un public atent la detalii, care apreciază calitatea și frumosul, care începe să facă diferență între o voce bună și o voce mai puțin bună, iar asta se vede în primul rând în cadența și căldura aplauzelor. De asemenea, contează și alegerea repertorială. Spectacolul din această seară este o reluare după patru ani, iar premiera a avut loc în urmă cu 15 ani, în 2003. Sunt plăcut surprins să văd că și-a păstrat prospețimea – atât decorurile, cât și costumele s-au conservat foarte bine – iată, după 15 ani! – și sunt convins că pot să mai aibă viață lungă. Dacă avem, cred eu, cel mai longeviv spectacol de operă din țară, „Turandot”, montat în 1996, pe care-l jucăm aproape în fiecare stagiune, sunt convins că și „Lucia di Lammermoor” poate să urmeze același traseu, bineînțeles, pornind de la premisa că producțiile clasice au acest caracter peren. După părerea mea, montările clasice nu se demodează niciodată. Să nu credeți că am ceva împotriva celor moderne, am susținut întotdeauna necesitatea regiilor moderne, însă după succesul acestei seri, nu pot să nu constat faptul că, pentru iubitorii genului liric, aceste montări „în dulcele stil clasic” sunt nemuritoare.

Cred că și dumneavoastră sunteți cel mai tânăr manager de operă din țară.

ANTONIU ZAMFIR: Am fost cel mai tânăr manager, nu mai sunt, m-a depășit colegul meu Florin Estefan de la Cluj, care este mai tânăr cu doi ani decât mine.

Mă gândesc că și asta influențează viziunea pe care o aveți, faptul că lucrați mult cu tineri artiști…

ANTONIU ZAMFIR: Înclin să cred că tinerețea nu este neapărat un avantaj în ceea ce fac… din păcate, ceea ce vede spectatorul reprezintă cam 20% din munca noastră; restul frământărilor nevăzute, al deciziilor dictate de rațiuni economice, reprezintă culisele – 80% extrem de dificile, mai ales atunci când alegi să faci totul implicându-te emoțional, dintr-un post de conducere vremelnic, care te obligă uneori să hotărăști în baza unor considerente financiare. Sunt momente în care bugetul poate nu este cel pe care ni-l dorim și atunci trebuie să adaptăm activitatea instituției la suma avută la dispoziție, sunt momente în care artiști care promiteau să facă o carieră frumoasă dezamăgesc, ulterior, și din păcate trebuie să ne despărțim, iar asta nu pentru că ar fi dorința mea, ca manager al instituției, ci pentru a reuși – așa cum vă spuneam în prima parte a interviului – să aducem în fața publicului, acea calitate promisă a spectacolelor noastre.

Și în momentul de față cred că sunteți într-o situație destul de grea, nu aveți sală, jucați în mai multe locuri, aici la Casa Armatei e frig, cred că e, totuși, destul de greu…

ANTONIU ZAMFIR: Eu m-am ferit tot timpul să spun că ne aflăm în situații grele, ne aflăm într-o situație pe care trebuie să o gestionăm mai atent. Prefer să cred că nu avem probleme, ci avem soluții. În acest moment, sala Casei Armatei este o soluție. Avem o sală de spectacole foarte frumoasă, cu o acustică excepțională, majoritatea artiștilor din țară care au venit la noi atunci când sala era deschisă apreciau foarte mult acustica sălii noastre. Din păcate, am închis această sală acum doi ani pentru a începe un amplu proces de restaurare, dar iată că vin vești bune de la București, am înțeles chiar în aceste zile că noul program de guvernare la nivel național prevede construcția a trei clădiri de Operă, la Iași, la Cluj și la Craiova. Vreau să-i felicit din tot sufletul pe cei care au luat această decizie, mai ales dacă o vor și pune în practică!

Dacă apucă, pentru că guvernele la noi se schimbă foarte repede…

ANTONIU ZAMFIR: Aceasta nu mai este treaba mea, știu că este prins în programul de guvernare al acestui an, 2018, an în care avem bucuria de a sărbători 100 de ani de la Marea Unire și, din fericire pentru cultura românească, decidenții, guvernanții țării noastre și-au îndreptat atenția și asupra culturii. Sperăm, eu personal sper, ca în viitor să nu fie un fapt singular ceea ce se întâmplă în acest an, mă refer la aceste fonduri suplimentare alocate, la bugetul mai mare destinat culturii… sunt convins că această experiență ne va arăta că, într-adevăr, cultura este fluxul de energie morală care păstrează o civilizație intactă și singura noastră șansă de a intra în istorie, ca popor.

Sunteți mult în contact cu tinerii și ca profesor într-o instituție de învățământ superior.

ANTONIU ZAMFIR: Da, sunt conferențiar la Universitatea din Craiova, la Conservatorul nostru care este unul tânăr, înființat în 2003, cu 15 ani de activitate. La fel ca și opera noastră, și învățământul muzical este foarte tânăr în Craiova, iar studenții noștri în marea lor majoritate fac voluntariat în orchestra și în corul, atât al Operei, cât și al Filarmonicii „Oltenia”. Avem și tineri absolvenți ai Conservatorului din Craiova care au devenit soliști pe scena Operei din Craiova, atât profesorii cât și studenții lucrează cu tot sufletul pe scena Operei Române Craiova. Suntem o echipă unită și totul se face cu mult entuziasm.

Vin și din alte orașe, sunt tineri din toată țara aici în Universitate?

ANTONIU ZAMFIR: Conservatorul nostru este un conservator regional, mie așa îmi place să-i spun, pentru că avem în proporție covârșitoare studenți din județele limitrofe, Vâlcea, Mehedinți, Gorj, dar avem și câțiva studenți de peste hotare, din Serbia și Grecia; ei sunt viitori actori principali pe scenele de concert din Craiova.

Crește, astfel, orașul din punct de vedere cultural, se schimbă lucrurile și aici, la Craiova.

ANTONIU ZAMFIR: Da, începând cu anul 2012, întâmplarea face să fie exact anul când am preluat eu mandatul de manager la operă, s-a produs o schimbare majoră în viziunea celor aflați la conducerea primăriei municipiului Craiova. Atât vechiul cât și actualul primar au înțeles că a sprijini cultura înseamnă de fapt a sprijini viitorul orașului Craiova. Din schimbarea aceasta facem parte nu numai noi ca operă, ca instituție, ci toate celelalte instituții de cultură, dacă veți merge la Filarmonică, dacă veți merge la Teatrul Național, veți vedea că sălile sunt pline, că publicul este din ce în ce mai numeros și mai dornic să fie conectat cu această formă de energie benefică. Eu sunt permanent în contact cu o parte din publicul nostru, care, în anumite momente, chiar ne fac sugestii, „știți, ar trebui să mai auzim și solistul X, care ne-a plăcut foarte mult, și am vrea să-l vedem și în alt rol, într-un alt spectacol”; iată o implicare și un feedback al publicului care pe mine mă bucură fantastic.

Pe rețelele de socializare țineți legătura cu publicul sau cum le luați pulsul?

ANTONIU ZAMFIR: Și pe rețelele de socializare, dar avem și un grup de voluntari la nivelul biroului de Imagine, care este permanent la datorie, care organizează grupuri ce țin legătura cu artiștii, preiau de la ei informația și ne-o aduc în instituție. Îmi doresc în viitorul apropiat să punem și bazele unui Club al iubitorilor de operă la Craiova, pe care să-l sprijin cu toată forța.

Sunteți în permanență în sală, la toate spectacolele operei?

ANTONIU ZAMFIR: În șase ani de când sunt director, am pierdut patru spectacole, în total. Am colegi profesioniști, o echipă formată din director artistic, secretar muzical, consultant artistic, care sunt permanent la spectacole, ne consultăm atât înainte, cât și după spectacole, dar prefer experiența „la prima mână”, doar așa pot lua, ulterior, deciziile cele mai bune. Pe de altă parte este și o nevoie personală, sunt un veritabil spectator de cursă lungă al genului de operă, așa că de multe ori mă las cucerit de muzică și încerc să las deoparte „fantomele de la operă”…

Cred că în altă parte vă duceți, aici e mai greu să priviți ca simplu spectator…

ANTONIU ZAMFIR: Da, așa este, cel mai greu este acasă, aici sunt implicat în realizarea fiecărei etape de construcție a unui spectacol… dar atunci când timpul îmi permite, merg să asist la premiere ale altor instituții de profil, deși cu greu te poți debarasa de aceste ticuri profesionale – atunci când asculți un solist, când asculți un cor, când asculți o orchestră, stai tot timpul să analizezi, să compari… dar sunt conștient că va veni și timpul în care mă voi întoarce să fiu ceea ce am fost mereu – un simplu spectator iubitor de operă.

Deci credeți că veți mai ajunge vreodată un simplu spectator, după atâta implicare?!
ANTONIU ZAMFIR:
Știu, vă referiți la deformarea profesională… Îmi place să cred că dragostea pentru muzică mă va salva de această capcană. E adevărat, viitorul ne poate lua prin surprindere, trecutul ne poate dezamăgi… Ceea ce știu este că încerc să fac tot ce pot acum, în prezent, fără amânări și tergiversări. Gândul că voi încheia acest mandat având conștiința împăcată a celui care a făcut tot posibilul pentru a realiza ce și-a propus este convingerea mea de preț.

Practic sunteți, înainte de toate, înainte să fi fost manager sau profesor, un mare iubitor de operă. Cum a început iubirea asta?

ANTONIU ZAMFIR: A început prin liceu, în adolescență – am făcut liceul teologic, iar muzica ne era familiară, aveam câte 4-5 ore de muzică pe săptămână. Au fost și episoade mai puțin „inspirate” – în primii ani de școală, profesorul de muzică ne lua cam nepregătiți la spectacolele de operă, greșeala dumnealui – o spun acum fără niciun resentiment – fiindcă nu avea răbdare să ne explice ce urmează să vedem pe scenă.

Iar atunci nici nu se traduceau spectacolele, cum sunt acum subtitrate…

ANTONIU ZAMFIR: Nici nu se traduceau, dar îmi aduc aminte că am văzut și spectacole în română, inclusiv în anii  ‘90-‘91, operele se jucau și în limba română; doar că opera este spectacolul complet, iar atunci când ești tânăr, dacă nu îți este explicat ce se întâmplă, riști să pierzi esențialul. Așa că a mai trecut ceva timp până am descoperit singur în ce constă fascinația spectacolului de operă. Am început cursurile de canto clasic la Școala Populară de Artă, deja în imaginația mea văzându-mă solist de operă, însă n-am mai reușit să continui studiile de canto. Dar nu regret nimic din tot ceea ce am făcut până acum.

Cum vi s-a părut spectacolul din seara aceasta, cum procedați când analizați un spectacol?

ANTONIU ZAMFIR: Nu pot fi decât subiectiv răspunzându-vă că am avut un spectacol bun, cum pretind că sunt spectacolele noastre și apreciez efortul tuturor colegilor mei – fie din departamentul artistic sau din cel tehnic. Pe de altă parte, sunt conștient că mereu e loc de mai bine, din toate punctele de vedere. Caut să nu vânez greșeli, să-mi păstrez echilibrul, echidistanța, și să identific lucrurile care trebuie îmbunătățite, pentru a putea lua cele mai corecte decizii, în acest sens.

Vă considerați norocos că trăiți și că munciți într-o zonă atât de frumoasă?

ANTONIU ZAMFIR: Mă consider norocos atâta timp cât fac ceea ce iubesc să fac! Nu m-aș vedea niciodată stând într-un birou, în fața unui monitor rece, din cele zece ore pe care le stau zilnic în teatru doar jumătate le petrec în birou, în rest merg în ateliere, pe scenă, la repetiții, merg la întâlniri cu diverși parteneri și posibili colaboratori, cu sponsori… este o muncă foarte complexă, dar fără de care nu mă văd trăind.

Știu că ați susținut și doctoratul acum câțiva ani. În ce domeniu?

ANTONIU ZAMFIR: Bineînțeles, în muzică, fiecare aspect al vieții mele este legat intrinsec de muzică! Doctoratul a venit ca o încununare firească a studiilor începute la Seminarul Teologic, continuate la Facultatea de Teologie și desăvârșite de Conservatorul din București, pentru că muzica m-a chemat întotdeauna, cu obstinație. După absolvirea Secției de Pedagogie Muzicală, am ales o temă din zona muzicii bizantine pentru un doctorat în muzicologie – am studiat amănunțit o serie de manuscrise de la muntele Athos și, atunci când timpul îmi va permite, sper să reușesc să redau culturii românești aceste dovezi neprețuite de cultură muzicală bizantină ce ne-au fost sustrase pe nedrept în timpul perioadei fanariote și duse, lăsate pradă uitării la Muntele Athos.

Am amintit despre doctorat dorind să vă întreb dacă o cunoaștere așa de aprofundată a muzicii din interior vă ajută în ceea ce faceți ca manager.

ANTONIU ZAMFIR: Cred că suntem, în cele din urmă, suma alegerilor noastre. La orice aș renunța din trecutul meu, m-ar schimba, într-un fel sau altul. Nu știu ce anume mă ajută din cunoștințele mele, ceea ce știu e că încerc să mă perfecționez în fiecare zi. Cred că mâine începe azi. Ascult multă muzică, încerc să fiu la curent cu tendințele pe plan mondial în domeniul nostru, caut să rămân conectat la ritmul acesta alert, și poate credeți că exagerez, multă lume m-ar crede atipic, dar în mașină, playlist-ul meu conține doar muzică de operă. Mă ajută foarte mult să ascult diverse variante interpretative și îmi place să descopăr orchestrele marilor teatre de operă din lume, adevărate „mașini instrumentale”, acea sincronizare perfectă la care tindem și noi să ajungem. Peste două săptămâni vom pleca într-un turneu în Germania – am încercat să ne raportăm la tendințele montărilor actuale, pentru că, trebuie să recunoaștem, în momentul de față în Germania vorbim deja de o formă extremă a acestui curent. În România – eu văd ce se întâmplă la Craiova – acest experiment ar fi complet irelevant pentru publicul nostru și aproape sigur un eșec. Dar asta nu înseamnă că nu putem învăța să căutăm acea zonă de relevanță pentru ascultător și să acționăm cu îndrăzneală pentru a atrage la operă public și din alte zone, dornic să privească dincolo de convențiile și de clișeele clasice, un public care și-a dovedit deja receptivitatea la metafora bine aleasă și pusă în valoare cu integritate.

 

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.