Asteptand cel de-al treilea copil

Articol preluat din revista Doctorul Meu

Trei doctori, trei linisti, trei nelinisti

Nu eram pregatita sa am un al treilea copil, desi nu renuntasem niciodata la ideea ca va veni, totusi, candva, la pachet cu o mare iubire. Nici nu am crezut, multa vreme. Dar abia ce ma indragostisem de Paul, colegul meu pe care il stiam de cativa ani, dar il descoperisem abia acum in toata minunatia si bunatatea lui fara seaman, ca baietelul meu, Victor, s-a incapatanat sa-mi profeteasca vesti despre un viitor bebelus in familie. “Ai un bebe aici”, mi-a spus Victor intr-o zi, asezandu-si urechea pe burta mea lipita de sira spinarii.

“Nici vorba, scumpul meu”, l-am contrazis eu convinsa, si mi-am vazut de viata fara sa tresalt de vreo banuiala. Si, totusi, nu peste mult timp, Victor a revenit cu incapatanare sa-si afirme descoperirea: “Sunt absolut sigur ca e cineva aici”, mi-a spus, catarat in pat, cu urechea lipita din nou de locul de unde-i veneau lui semnale ale unei prezente minuscule. Si a avut dreptate.

Sarcina mea a inceput cu bucurii si emotii. O vreme, am mers, in paralel, la cabinetele a doi medici ginecologi. “N-o sa ai nicio problema”, mi-a spus doctorita care m-a consultat mai intai. “Tttt, ai un uter care o sa-ti faca necazuri”, mi-a zis doctorul la care m-am dus ca sa fiu sigura ca e totul in regula. “Trebuie sa astepti 6-7 saptamani ca sa ne convingem ca va fi bine. Daca nu e totul in regula, organismul iti respinge singur sarcina”, mi-a spus doctorul, precaut. Am intrebat, cu glas tremurat, ce pot sa fac. “Poate sa te rogi”, mi-a raspuns zambind.

Am revenit dupa ce am inteles ca, totusi, organismul meu e prietenos cu noua intamplare. Trecusera cele 7 saptamani de asteptare. “Va trebui sa facem toate testele. Nu ratam nimic”, mi-a poruncit medicul cel prevazator. “Nu e nevoie sa faci niciun test. Daca tu esti sanatoasa, tatal copilului e sanatos si el, n-am face altceva decat sa te stresam degeaba”, mi-a indicat doctorita cea optimista.

“Ai un perete de uter care nu-mi place deloc, nu stiu ce va fi, trebuie sa urmarim indeaproape”, a strambat din nas medicul morocanos, pe cand ajunsesem deja in saptamana 20-a de sarcina. “Uterul tau e perfect si elastic”, mi-a zambit doctorita cea vesela, in aceeasi saptamana.

Si-atunci, pentru ca nu mai stiam cui sa-i dau dreptate, mi-am gasit un al treilea ginecolog, o doamna draguta si cu recomandari impecabile. Am inchis ochii si m-am aruncat in grija ei, doar a ei, cum m-as fi aruncat in mare.

Un baiat. Ba nu, o fetita!

Nu mi-a fost usor nici cu ecografiile. Nu stiu exact de ce medicii ginecologi nu-si doteaza cabinetele cu ecografe performante. Daca vrei sa afli in detaliu cum stau lucrurile cu bebelusul tau, incepe circul altor asteptari. Am sunat sa ma programez la medicul – Dumnezeu in materie de ecografie cand intrasem in luna a doua. Am capatat o programare intr-o zi de la inceputul lunii a opta, cand consumasem, deja, toate revelatiile. Dar m-am bucurat, totusi, ca am intrat si la medicul in care am eu incredere, chiar si asa, cu putin inainte sa nasc. Pe hol, in fata cabinetului sau, stateau oameni care nu stiau de tainele programarilor cu sase luni inainte si care asteptau de opt ore, de zece, in speranta ca un pacient trecut oficial pe lista va lipsi.

Asa ca, fiindca n-am avut rabdare sa astept sa aflu sexul copilului abia inainte sa nasc, mi-am facut primele ecografii mai alambicate la un cabinet de la mine din cartier, unde aveau ecograf tridimensional. “Nu v-as putea garanta suta la suta, dar cred ca e baiat”, mi-a spus doctorita. Si mi-a inmanat un CD pe care ar fi trebuit sa se afle un filmulet cu bebelusul meu dandu-se peste cap in dulcea baltoaca amniotica. Inutil sa va spun ca, atunci cand am ajuns acasa, pe CD nu se inregistrase nimic…

 “Mama, nu mai vreau inca un frate, vreau o surioara!” a protestat Ilona. Si nu am reusit s-o impac decat peste inca vreo doua luni, cand am ajuns din nou la un ecograf cu privire agera, unde s-a vazut clar ca dorinta ei exprimata zgomotos si, adesea, nepoliticos, se va implini.

Mai mult decat o minune

Ma lupt acum, chiar inainte sa nasc, cu neplacerile ultimelor saptamani de sarcina, asezate nepotrivit peste neajunsurile crizei de piata, care ma obliga sa alerg de colo-colo, desi nu mai sunt sprintena deloc. Numar zilele pana la nastere cu indarjire prosteasca de soldat in termen si treier internetul ca sa citesc caracteristicile saptamanii de sarcina in care ma aflu, de mai multe ori pe zi, doar-doar or trece mai repede ultimele zile.

Dar seara, inainte de culcare, cand fetita din burta mea enorma, pe care o car cu naduf peste zi, incepe sa ne faca semne de drag si de raspuns la intrebarile noastre – sau asa ne place noua sa credem – uit ca mi-a fost greu, si uit ca trupul meu obosit se grabeste s-o arunce spre lumea de afara, in mod sigur nu indeajuns de buna si de frumoasa pentru pruncii nostri curati, nascuti din iubire inalta. Si-mi dau seama ca o sa-mi fie dor sa o simt trup din trupul meu, parte din pulsul si din respiratia mea, asa cum mi-e dor mereu de lunile in care i-am purtat inauntrul vietii mele pe copiii dintai.

Si ca, desi, astazi, imi ingadui sa bat din picior cu nerabdarea gravidei care vrea sa-si vada mai repede pruncul, nu voi mai trai niciodata clipe atat de frumoase. Niciodata copilul meu nu va mai fi atat de al meu, si nicicand barbatul langa care traiesc nu ma va iubi la fel de mult cat o face acum, in lunile acestea in care mi s-a dat dreptul de a fi mai mult decat o simpla minune din dragoste. Si nici eu vreodata in viata nu-l voi putea iubi mai mult ca acum, cand am doua suflete si doua inimi care sa sopteasca, ritmat, in acelasi timp, numele lui.