Aurora Liiceanu: Uneori, mamele sunt rele

de

Nu vreau sa spun ca mamele nu sunt bune. Nu vreau nici sa sugerez ca ele sunt rele. Vreau doar sa subliniez faptul ca mamele sunt uneori rele, desi ele cred ca sunt bune. Sau poate ele stiu ca nu sunt bune, dar nu vor sa recunoasca.

Copilul – fata, copilul – baiat

Nu degeaba se spune ca pentru femei a avea o fiica si pentru barbati a avea un fiu este un fel de bilbiiala, cistigul psihologic aparind in expresia lui integrala cind persoana respectiva are un copil de sex opus. Atunci femeia–mama creste dintr-un copil-baiat un barbat, este martorul formarii unei fiinte de sex opus, iar barbatul-tata asista si ajuta la transformarea copilului-fetita intr-o femeie. Experientele lor sint noi, au ceva inedit.
Femeia-mama are un raport previzibil cu fiica. Aceasta va fi femeie si va trece prin experiente similare si chiar daca vremurile tineretii ei nu sint ca si cele ale tineretii fiicei, ceva comun, de natura mai ales biologica le apropie si le da o intelegere reciproca care nu se regaseste in cresterea unui copil-baiat.
Cu toate acestea relatia mama-fiica nu este deloc simpla. Ochiul mamei evalueaza dintru inceput capitalul de feminitate al fetei. Ea observa cu ochiul ei de insider sansele in viitoarea competitie de sex in care va intra fiica, ii vede limitele sau eventualele defecte, dar si atuurile care o vor  defini la tinerete. Reflexul de a vedea daca o fetita va fi frumoasa este neindoielnic unul automat. Stereotipul fata frumoasa – baiat destept exista. Cu totii stim ca, oricit de inteligenta ar fi o fata, frumusetea ramine importanta. Chiar necesara. Iar, daca ea are si minte, si fizic, sansele de a se descurca in viata sint mai mari. Proverbul grec „pina nu mariti o fata si nu faci o casa, nu stii ce-i aia viata“ este si astazi valabil. Pentru parinti, evident.
Intre mama si fiica exista diferite tipuri de relatii, unele evoluind in forme diferite. Indiferent de aceste forme, ele nu pot fi intelese decit daca privim spre cronologia inceputurilor acestor relatii. Exista legaturi de co-dependenta, fuzionale, in care mama si fiica construiesc o relatie in care nu mai incape nimeni – in unele dintre ele, mai ales cind fiica nu are copii, rolurile se schimba, fiica dezvoltind atitudini materne fata de mama. La fel de bine exista si relatii aerisite, evoluate si mature, la care ajung cele doua la virste adulte, dar si relatii de rivalitate si invidie, dusmanoase, ireversibil negative.

Fetite-minune, exploatate de mame super-ambitioase

Psihanalistii sustin ca, in frageda copilarie, fetita se indreapta neconstient si inocent catre mama, asa cum in parc un copil trage spre alt copil la joaca. Ele sint doar de acelasi sex. Imaginile exploatate de publicitate, cu fetite mici cu picioarele bagate in pantofii mari, cu tocuri, ai mamei, sint banale, provocind amuzament, dar si duiosie.
In ultima vreme, o atentie deosebita in literatura, cinematografie, dar si in discursuri si campanii sociale, se acorda dimensiunii de exploatare intre mama si fiica si, in general, intre parinti si copii. Nefericirea unor actrite celebre a caror copilarie a fost marcata de mame teroriste, obsedate de cariera fiicelor lor, a stat la baza multor biografii, adesea devenite filme. Natalie Wood, Judy Garland – mama Lisei Minelli – au fost unele dintre ele. Hollywood-ul, vazut dinauntru, a cunoscut multe drame ale unor fetite-minune, exploatate de mame super-ambitioase. Au fost ele nefericite, ne spunem, dar au ajuns mari actrite. Ar fi fost mai bine pentru ele sa ramina necunoscute, sa nu aiba succes, dar sa-si petreaca viata intr-un anonimat normal? Desigur, nu exista alegere.
Despre Maria Callas s-au scris multe. A fost primadonna assolutta. La diva. Ea a avut o copilarie, adolescenta si prima tinerete triste. Ambitia obsedanta a mamei ei de a o vedea celebra, urmarirea diabolica a carierei Mariei au anulat total orice sentiment matern, orice tandrete de care Maria – un copil gras, stingaci, cu ochelari ca sticla de sifon, urita, paroasa, negricioasa – avea atit de mult nevoie. Mama-si dorea faima fiicei, mai presus de orice, pentru ca prin faima sa vina succesul social, notorietatea, bani multi si lux, deci un triumf social absolut. Acest triumf social nu deriva pentru ea din cintatul Mariei. Din contra, cintatul Mariei era cheia care deschidea usa catre acest triumf. O mama implinita, savurindu-si gloria materna prin cele doua fiice: una, Maria, celebra cintareata, cealalta, o frumoasa, educata muzical, sotie a unui bogat armator grec. Ambitia mamei fata de cariera Mariei era egala cu orbirea ei fata de nevoile emotionale ale acesteia. Fiica stia ca, doar daca acopera aceasta ambitie, mama o va iubi, asa cum colegele de scoala observau ca ea exista doar cind cinta la serbari. Maria a inteles repede ca a cinta cit mai bine era pretul iubirii, o iubire de care era, de mica, infometata. Mama n-o astepta pe ea la nastere, ci un baiat. Unul deja murise de mic, iar fata deja avea. La nastere, revoltata, mama Mariei a spus: „Luati-o de-aici!“
Maria declarase cu amaraciune, mai tirziu, despre ambitia mamei ei: „Ar trebui sa existe o lege impotriva acestui fel de lucruri. Un copil tratat asa creste batrin inainte de vreme. Copiii n-ar trebui privati de copilaria lor!“. Dar nu atit copilaria ii lipsea Mariei, cit acea dragoste neconditionata care este darul cel mai mare ce poate fi dat unui copil. Desi evita sa vorbeasca despre primii ei ani de viata, Maria afirmase odata ca „numai cind cintam ma simteam iubita“. Si, mai tirziu, la casatoria cu Giovanni Battista Meneghini, in loc de felicitari si flori, mama ei i-a trimis un scurt mesaj: „Aminteste-ti, Maria, ca mai intii apartii publicului tau, nu sotului tau“. Si, mai tirziu, cind plingea noaptea dupa un spectacol cu Aida, in care succesul era maret, mama ei o consola crezind ca nu era sigura de performanta sa, spunindu-i ca a fost foarte bine. Dar Maria, printre lacrimi ii spunea ca nu-si dorea succesul, ci un copil, chiar gemeni. Cita diferenta intre ce-si dorea Maria si ce credea mama ei ca ar fi trebuit sa-si doreasca ea! Exista mame care proiecteaza orbeste in propria fiica dorinte nesabuit de mari, complet absente la dorintele fiicei. Este aceasta oare iubire?

 

Categorii:
Psihologie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *